loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Forma este un element esențial în producția bunurilor de larg consum, fiind generată, în primul rând, de structura materialului (compoziție), de funcționalitate și utilitate.

Cuvântul “formă" este întâlnit pentru prima dată în înțelesul său obișnuit la filosoful grec Aristotel. Prin “formă" se înțelege, în sensul pasiv, manifestarea în exterior a ordinii interioare a obiectelor.

Forma produselor fiind accesibilă pentru percepție devine atribut nedespărțit al valorii lui, un purtător de informații asupra valorii produsului. Ea provoacă omului o reacție emoțională conștientă sau inconștientă, prin care se exprimă aprecierea senzorială directă a formei: forma atrage sau respinge, place sau displace.

La baza acestor relații se găsește în stare acumulată experiența senzorială a omului, legată nu numai de percepție, dar și de întrebuințarea directă a obiectelor folositoare.

Forma apare ca o caracteristică distinctă a obiectelor, reflectând valoarea lor socială, iar valoarea care își găsește expresia în formă devine o valoare estetică. Pentru ca forma unui obiect util să fie frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă, să fie corelată cu compoziția, iar compoziția să corespundă obiectului, construcției, materialului, tehnologiei de fabricație.

Forma exprimă veridic conținutul. Datorită experienței, dezvoltării tehnicii și diversificării produselor, precum și sensibilității omului, formele au evoluat spre simplitate și frumos. În general, ele sunt raționale și au o linie elegantă. Formele geometrice și aerodinamice înlocuiesc formele convenționale, creând o atmosferă modernă și plăcută.

Tendința generală în organizarea formei produsului industrial vizează simplitatea formei, deci, conceperea unor asemenea forme care să fie ușor perceptibile, care să fie surprinse cu ușurință de ochi, să fie logice, inteligibile și cu o maximă valoare informațională. „Formele complicate și nefolositoare nu sunt nimic mai mult decât escapade ale designerilor ... (în) ... exprimări proprii” aprecia Dieter Rams în anul 1984.

Uneori, însă, forma capătă în mod necesar un caracter complex care, după părerea specialiștilor, poate fi și el ușor perceput, existând o mare experiență a psihicului uman în perceperea unor informații complicate. Forma complexă trebuie să fie însă cât se poate de logică, inteligibilă, reducând la minimum intensitatea efortului percepției.

Conform studiilor psihologilor, principalul element ce determină atractivitatea vizuală față de forma unui obiect nu este reprezentat de complexitatea intrinsecă a acestuia, ci de complexitatea percepției observatorului. Astfel, un produs care este de fapt complex poate fi perceput ca fiind mai simplu pentru cei care sunt obișnuiți cu el. De asemenea, expunerea repetată a unui obiect complex îl poate face atractiv pe măsură ce devine familiar.

Obținerea formelor se realizează prin modelare. Modelarea produselor trebuie înțeleasă ca un proces de proiectare integrat în fabricarea grupelor de produse, care rezultă din acțiunea comună a specialiștilor aparținând diferitelor domenii ale științei: proiectare, tehnologie, ergonomie, economie.

Prin modelarea sau obținerea formelor produselor se urmărește:

  • realizarea proprietăților avantajoase ale produselor, corespunzător condițiilor fiziologice ale omului (mânuire, deservire, întreținere, securitate, igienă);
  • posibilitatea de adaptare, ca formă, culoare, dimensiuni materiale, în ansambluri complexe sau la mediu;
  • obținerea efectelor avantajoase ale produselor din punct de vedere al psihologiei de percepție și estetice (forma și culoarea, aspectul estetic exterior);
  • contribuția la creșterea eficienței economice a produselor (promovarea automatizării și mecanizării, realizarea produselor din elemente standardizate sau tipizate, economii de materiale, folosirea surselor indigene de materii prime și materiale).

O modelare corespunzătoare a produselor, care să ducă la rezultate bune, trebuie să fie bine fundamentată. În această direcție, un rol important revine activității de cercetare a pieței realizată de cadre calificate și prin colaborare interdisciplinară (sociologie, estetică, psihologie). Este necesar ca, încă din faza conceperii produsului, producătorii să acorde o atenție deosebită fazelor de proiectare și fabricare.

Între forma produselor și proprietățile funcționale există o legătură strânsă, forma fiind dependentă de funcție. Există, de asemenea, o corelație între forma, structura materialului, compoziția și sistemul de realizare a produselor.

Un produs conceput fără să se țină seama de funcția sa va fi, în mod aproape cert, prost proiectat. Funcția nu dictează forma, însă determină o serie de condiții; în cadrul restricțiilor impuse de aceste condiții, la proiectarea și modelarea formei se pot adapta mai multe soluții satisfăcătoare, depinzând de tehnologia și materialele disponibile și, mai mult decât orice, de talentul proiectantului.

Tehnologia avansată a zilelor noastre permite miniaturizarea componentelor funcționale și, deseori, formarea unor pachete compacte de componente prefabricate. Astfel, forma vizuală este mai puțin supusă constrângerilor funcționale decât în trecut.

În același timp, nu trebuie denaturată ideea că “forma succede funcției", concepută în sensul că un obiect proiectat corect din punct de vedere funcțional va fi în mod automat plăcut și estetic.

Produsul va avea succes pe piață, în raport cu alte produse similare, dacă pe lângă o funcție bună va avea și o formă atractivă. Deci, trebuie să se țină seama de o îmbinare armonioasă a elementelor funcție-formă, forma produselor fiind astfel concepută încât să corespundă, atât sub raport estetic, cât și funcțional- utilitar.

Deși formele tehnice sunt puternic dependente de particularitățile tehnico- funcționale ale obiectului, forma tehnică posedă o relativă autonomie, care permite pe plan constructiv un șir de soluții, iar pe plan apreciativ o anumită gradare în raport cu idealul estetic ce guvernează societatea, comunitatea ori individul.

Preocuparea de a da maximum de expresivitate obiectului construit este implicit o preocupare de a realiza o cât mai adecvată organizare vizuală a formei, ținând seama de specificul percepției formale.

Designerul englez F. Ashford consideră că, în adoptarea unei soluții formale a produsului industrial, trebuie luați în considerare factori ca: destinația funcțională, construcția și materialele de construcție, tehnologia de fabricație, raportul cu formele anterioare etc.

În planul organizării vizuale a formei industriale trebuie realizat un proces de selecție, astfel încât forma aleasă să fie unitară, detaliile să comunice clar și logic informația necesară, să poată fi evidentă funcția obiectului, mijlocul de folosire, raportul dintre obiect și operator, justificarea economică și, probabil, ceea ce deosebește obiectul de altele (fața sa proprie)[1] .

Forma exterioară a produselor este condiționată de structura internă a materialelor din care sunt constituite. Din această cauză, obținerea formelor estetice comportă un proces complex determinat de conturarea anumitor structuri de conținut, de anumite raporturi dintre diversele planuri, linii și suprafețe, de anumite volume. Aceasta face ca însăși aprecierea estetică a formelor să fie relativ mai complexă decât în cazul culorilor, spre exemplu.

Echilibrul dintre funcție-formă-structură este o necesitate de care se ține seama permanent la proiectarea produselor. În acest echilibru, funcția exprimă destinația produsului (scopul pentru care este fabricat), forma exprimă configurația în care obiectul apare ca produs al muncii omenești, ca marfă, iar structura exprimă modul cum este dispusă materia, aranjamentul și coeziunea moleculelor, în vederea alcătuirii ei.

Structura reprezintă, în general, totalitatea relațiilor care există între elementele sau părțile din constituția unui corp sau unui întreg organizat. Structura materialelor din care sunt modelate formele de produse industriale este complexă. Ea poate fi: cristalină, amorfă, macromoleculară, fibroasă, compactă, poroasă, omogenă, eterogenă etc. Între aceste structuri nu există o limită strictă. Materialele pot avea în același timp structură macromoleculară, fibroasă, poroasă (de exemplu, materialele textile) sau structură cristalină, compactă (de exemplu, metalele).

Trebuie reținut faptul că structura materialelor determină nu numai modelarea formelor produselor, dar și o serie întreagă de proprietăți ale lor.

Calitatea materialului utilizat la modelarea formei joacă un rol principal în zilele noastre, mai ales în cazul materialelor decorative, care posedă ele însele proprietăți estetice. Mult timp, estetica nu a luat în considerare problema materialului, existând convingerea că materialul ar aparține tehnologiei și nu esteticii propriu-zise. Materialul valorează de la un produs la altul prin el însuși, deoarece are la bază o serie de valorificări anterioare prelucrării artistice. El prezintă diferite proprietăți care se pot evalua din punct de vedere estetic: structură, textură, culoare, destinație, strălucire, finețe etc.

Materialele pentru modelarea produselor industriale se pot grupa astfel:

  • materiale metalice: feroase și neferoase;
  • materiale de sticlă: sticlă comună, sticlă specială, sticlă cristal;
  • materiale ceramice: ceramică comună, refractară, faianță, semiporțelan, porțelan;
  • materiale de construcții: ipsos, ciment;
  • materiale lemnoase: lemn masiv, furnir, placaj, panel, PAL, PFL;
  • materiale din industrializarea chimică a lemnului: celuloză, hârtie, carton, mucava;
  • materiale textile: naturale (vegetale, animale, minerale) și chimice (din polimeri naturali și sintetici);
  • materiale de piele și blănuri;
  • materiale decorative pe bază de produse chimice, coloranți, pigmenți, pelicule de acoperire etc.

Specialiștii sunt de părere că examinarea și rezolvarea, în condiții optime, a unității organice dintre formă, structură și funcție este, poate, punctul cheie al esteticii industriale, mecanismul prin care se poate atinge acea “perfecțiune evidentă și emoțională numită frumos industrial”.

 

Achim I., Introducere în estetica industrială, Editura Științifică, București, 1968

Loading...