Categoria stilului are o semnificație deosebit de cuprinzătoare și cunoaște interpretări din cele mai variate.
Sensurile stilului se diferențiază tipologic în funcție de o serie de criterii:
- Din punct de vedere al apartenenței se vorbește despre un stil individual, național sau al epocii.
Stilul individual derivă din temperamentul și viziunea artistică a creatorului, ceea ce dă naștere la mii de stiluri. Dar viața stilurilor individuale este scurtă. Stilul individual este înțeles, într-o accepțiune mai restrânsă, ca particularizarea individuală a anumitor mijloace de expresie.
Cu toată unicitatea lui, derivată din anumite structuri fiziologice și psihice ale creatorului, între stilurile individuale există și numeroase elemente comune, rezultat al ambianței și interferențelor, al preluării aceleiași moșteniri estetice și al raportării la același univers spiritual.
Din aceste elemente comune, uneori întemeiate și pe folosirea aceluiași instrument material - limba națională - se naște, ca o rezultantă a sintezei individualităților, un stil național.
Stilurile naționale sunt uneori greu de delimitat. De altfel, elemente estetice comune pot fi întâlnite în timp și spațiu la diferite culturi. Exemplificăm aici: vocația formei la amfore și flacoane de sticlă, din antichitate până azi; motivele țesăturilor din lână din cultura spațiului andin (nordul Columbiei și Peru ) care sunt aproape identice cu motivele din lână din spațiul danubiano-pontic (din antichitate până în zilele noastre); fenomenul Brâncuși-esențializarea formei și transcendența formei - coloana infinitului, ca formă fundamentală, apărând la culturile din bazinul Tigru-Eufrat, dar și în ornamentele sculpturale ale locuitorilor din spațiul carpato- danubian, precum și la bijuterii din cultura Hinova etc.
Specific național sau universalizare în definirea stilului produsului contemporan? Două contradicții aparente. Epoca contemporană, prin intensa circulație a valorilor pe care a declanșat-o, a accentuat procesul de interinfluențare și chiar de universalizare a stilurilor, dar acest fenomen nu a șters însemnătatea specificului național, ca primă condiție a universalizării ulterioare a valorilor.
În plan temporal, apartenența stilurilor la diferite epoci, îndeosebi artistice, determină o mare varietare de școli (clasică, romantică) sau de orientări (gotic, renascentist, rococo, baroc etc.)
Stilul epocii este astfel o expresie artistică indirectă a unui univers sociocultural complex, cu particularizări, în funcție de fantezia și personalitatea artiștilor sau de tendințele dominante ale grupurilor și instituțiilor sociale, care-și caută forme specifice de expresie.
- Din punct de vedere al obiectului se vorbește despre particularități de folosire a mijloacelor de expresie literare, teatrale, muzicale, picturale, sculpturale, arhitectonice, cinematografice. Această clasificare o implică și pe cea privind materialul folosit în fiecare caz (sunete, cuvinte, linii, forme, culori etc.), întrucât se leagă de fiecare ramură sau gen creator în parte. Deseori ne aflăm în fața unor opere poliobiectuale din punct de vedere al stilului, deci greu, dacă nu chiar imposibil de clasificat.
- Din punct de vedere al comunicării, opera reprezintă stilistic, nu numai o construcție unitară, o compoziție izbutită în sine, ci ea există pentru a transmite un mesaj, pentru a participa la procesul general de comunicare, evident în modalitatea ei specifică.
Deci, în esență, categoria estetică a stilului exprimă, pe planul cel mai general, o sinteză a trăsăturilor dominante ale activității estetice a societății, o comunicare de aspecte ale valorilor estetice dintr-o perioadă sau alta, ca reflectare a particularităților vieții materiale și spirituale, a trăsăturilor naționale specifice etc.
Fiind o categorie estetică, stilul nu poate fi limitat doar la domeniul creației artistice, ci cuprinde toate acele manifestări ale activității umane în care sunt rezolvate sarcini cu caracter estetic.