loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În literatura de specialitate pot fi întâlnite numeroase definiții date esteticii, ca știință, ca parte a filosofiei sau ca disciplină de studiu. Astfel, estetica reprezintă:

Știința care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metodele creației artistice, la criteriile și genurile artei”.

sau

  1. “Teoria frumosului, a frumuseții în general și a sentimentului pe care ea îl face să se nască în noi;
  2. Ansamblul de principii ce stă la baza unei expresii artistice urmărind s-o redea în conformitate (raportat) cu un ideal de frumusețe”.

Cele mai detaliate explicații asupra noțiunii de estetică sunt, însă, cuprinse în următoarea definiție:

,,Estetica reprezintă o disciplină filosofică care studiază esența, legitățile, categoriile și structura acelei atitudini umane față de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea și făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor și proceselor din natură, societate și conștiință sau ale creațiilor omenești”.[1] [2] [3]

Estetica studiază deci, frumosul natural, frumosul ambientului, al obiectelor utilitare, al formelor comunicante vizuale dar, mai cu seamă, creațiile artistice și aceasta, pentru că atitudinea estetică se regăsește la nivelul ei cel mai înalt și la cea mai mare densitate în creația și receptarea artei.

Estetica elaborează astfel categorii specifice, constituite în cursul dezvoltării istorice a sensibilității estetice și a practicii artistice, cum ar fi: frumosul, sublimul, tragicul, comicul, grotescul, urâtul etc.

Fiind o disciplină cu caracter filosofic, estetica constituie baza teoretică și metodologică a teoriei fiecărei arte în parte, ca și a istoriei artelor și a criticii de artă. Problemele comune tuturor ramurilor de artă sunt: originea și esența artei, funcțiile și rolul artei în viața socială, legitățile generale ale dezvoltării artei, ale relațiilor dintre artă și realitate, dintre conținutul și forma operei de artă, ale modalităților specifice de reflectare artistică, ale limbajului, ale valorizării estetice (gust estetic și ideal estetic), ale educației estetice.

Estetica s-a constituit ca disciplină specifică în sec. al XVII-lea, când Alexander Baumgarten (1714-1762), estetician și filosof german, îi dă denumirea în lucrarea sa intitulată “Aesthetica" (1750) și o definește drept “știința cunoașterii senzoriale".

Dar preocupările estetice datează încă din antichitate. Teorii referitoare la problemele frumosului și ale artei se găsesc la chinezi (Lao-Tse), la indieni și mai ales la eleni (Hesiod, Heraclit, Socrate, Platon, Aristotel, Democrit).

În perioada Evului Mediu, sub presiunea “moralei creștine" originale și austere, arta va fi respinsă în numele unui rigorism etic absolut.

O dată cu Renașterea, revitalizarea științelor și înflorirea artelor determină o reconsiderare îndreptată către valoarea formelor și către subiectivitate. Obiectul estetic este abordat din două direcții principale. Galilei este inițiatorul esteticii de constatare obiectivă a faptelor, în opoziție cu Hegel, care va deveni ulterior, întemeietorul gândirii estetice interpretative. Ca esteticieni ai epocii moderne amintim pe Locke, Bacon, Spinoza, Kant, Goethe, Schiller, Diderot și Rousseau.

În istoria gândirii estetice românești descoperim încă la cronicari (Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir) referiri la unele virtuți ale sentimentului estetic, elogiind îndeosebi frumosul. Mai tîrziu, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, reprezentanții Școlii Ardelene și iluminiștii (Petru Maior, Gh.Șincai, Ion Budai Deleanu, Ion Eliade Rădulescu) utilizează conceptele estetice în slujba limbii, ca unul din factorii cei mai de seamă ai constituirii unei națiuni. Apoi, Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, avansează idei progresiste despre umanitatea artei, despre frumos, despre raporturi ale artei cu viața. După primul război mondial, cercetarea și depistarea naturii estetice a operei de artă se accentuează și lucrări cu un pronunțat caracter de teorie estetică sunt elaborate de George Călinescu, Tudor Vianu, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, Petre Comarnescu etc.

După 1944, activitatea în domeniul esteticii este direcționată spre studii de estetică generală cu caracter filosofic și spre studii de teorie a diferitelor arte. Dar, paralel cu aceasta, în cadrul unor discipline noi (estetica abstractă sau informațională, estetica cotidiană, estetica existențială, estetica fenomenologică, estetica industrială), estetica încearcă să dea răspunsuri unor probleme de mare actualitate, motiv pentru care metodele, procedeele, regulile și tehnicile folosite în cercetare s-au înmulțit prin transferul lor dinspre științele exacte.

Astfel, alături de metodele fundamentale calitative (inducția și deducția, analiza, sinteza și comparația, la care s-au adăugat: metoda experimentală, metoda psihanalitică, metoda fenomenologică) sunt utilizate metodelele cantitative (informaționale, cibernetice, semiotice, de analiză contexturală, de stilistică structurală).

 

[1] Coteanu I; Seche L; Seche M.; Hristea Th. (coordonatori); Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, București 1996.

Le Petit Larousse - Dictionnaire enciclopedique, Paris, 1993.

Achiței Gh.; Breazu M.; lanoși I.; Dicționar de estetică generală, Editura Politică, București, 1972

Loading...