loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Una din cele mai importante trăsături ale omului este aceea de a conferi, în funcție de necesitățile sale, sensuri mediului în care trăiește, raportându-se preferențial la tot ceea ce intră în componența acestuia.

Selecțiile, ierarhizările, preferințele acordate obiectelor, fenomenelor, comportamentelor umane, creațiilor materiale sau ideale ale omului, după măsura în care ele satisfac la un moment dat sau în general trebuințele, dorințele și idealurile lui, se finalizează în ceea ce numim valori. Ele nu sunt lucruri, deși nu pot exista fără suport material, nu sunt nici idei, concepte, noțiuni, simboluri etc., ci un mod specific de raportare preferențială și deziderativă a omului la mediul în care trăiește, pe baza unor criterii sociale și, tocmai de aceea, variabile între anumite limite (specificitatea societății, gradul de cultură, particularitățile etnice, tradiție, nivelul de instruire, conjunctura socio-politică etc.)

Valorile măsoară nivelurile de civilizație ale societății, dimensionează capacitățile creatoare ale omului, conferind sens și finalitate acțiunilor sale.

Omul trăiește, se formează și se afirmă într-un climat de valori, oferind umanității rodul energiilor sale fizice și intelectuale, preschimbate în diverse forme valorice.

Orice specie de valori (etice, estetice, științifice, utilitare, religioase etc.) se conturează atât ca ansamblu de însușiri, atribute, calități perene, constante în raport cu acțiunea erozivă a timpului, cât și ca sistem de relații, ce dezvăluie istoricitatea procesului de valorizare, ce are loc într-o lume dinamică, schimbătoare, mereu aceeași și mereu alta.

Valorile estetice, concentrate în jurul valorii de frumos, exprimă acele trăsături ale universului uman care-și capătă caracterul lor specific printr-o structurare armonioasă, colorată sau expresivă, corespunzătoare nevoilor omului de armonie, culoare, expresie. Ele sunt, deci, semnificații umane, care conferă dimensiuni estetice lucrurilor, fenomenelor, idealurilor etc. Valoarea estetică este rezultatul contopirii concretului cu generalitatea semnificativă, manifestându-se ca “aparență cu sens", ca individualitate încărcată cu notele abstractului.

“Valoarea estetică (afirmă Nicolai Hartmann, filosof german, unul din întemeietorii axiologiei) nu se poate anticipa; ea nu există pentru nici o conștiință înainte de apariția ei în obiectul singular. Ea nu este, deci, obiectiv sesizabilă fără intuiție, care este totodată plăcerea resimțită în intuiție. De aceea este ea atât de strâns legată de cazul individual și, strict vorbind, nu numai de el, ci chiar de intuirea particulară în contemplarea de fiecare dată; la o a doua contemplare, ea poate fi deja alta; căci fiecare contemplare este o nouă realizare a sintezei în care constă apariția. Valoarea estetică însă atârnă de apariție ca atare... Valorile estetice sunt numai valori ale unui «existent pentru noi>>. Sunt, e adevărat, raporturi autentice obiective, adică valori ale obiectului ca atare, dar obiectul însuși nu subzistă în sine, ci numai pentru un subiect care percepe estetic".

În acest context se definește atitudinea estetică, al cărei specific constă în predispoziția vădită a naturii umane spre relevarea aspectelor expresive ale realității.

Atitudinea estetică este declanșată de acțiunea unor stimuli ce poartă germenii frumosului, trezind în sfera subiectivității omului o reacție de răspuns, sensibilă și rațională în același timp.

Datul estetic (armonia formelor, culorilor, sunetelor, expresivitatea încărcată de sens etc.) care naște atitudinea estetică se regăsește în natură, în mediul ambiant, în relațiile interumane, în produsul industrial etc, dar mai ales în artă, unde sunt solicitate în mod expres deschiderea spirituală, imaginația constructivă, sensibilitatea semnificativă, aprecierea de tip estetic.

Valorizarea estetică are, prin urmare, o sferă mai largă decât cea artistică, chiar dacă “frumosul artistic'" deține un rol hotărâtor în definirea esteticului.

Categoria fundamentală a esteticii, frumosul, reflectă, pe de-o parte, acele însușiri și proprietăți ale naturii, societății, creațiilor umane, capabile să trezească în personalitatea valorificatoare stări de satisfacție, emoție și bucurie estetică și, pe de alta, ansamblul aptitudinilor și înzestrărilor specifice ființei umane - generatoare a sentimentelor de plăcere și de admirație.

Frumosul oglindește deopotrivă ordinea lumii exterioare și armonia trăirilor interioare, subiective, sociabilitatea și individualitatea, îmbinând planul afectivității cu cel al raționalității lucide și înscriindu-se astfel în rândul acelor componente ale esteticii care oferă o imagine unitar globală asupra condiției umane.

Spiritualitatea europeană începe să ofere răspunsuri la întrebarea “ce este frumosul?", o dată cu filosofia greacă. Platon încearcă să distingă “ideea de frumos" de lucrurile frumoase, transformabile și pieritoare, asigurându-i un loc privilegiat în “lumea ideilor". Pentru Aristotel frumosul exprimă unitatea în diversitate, la baza "înțelegerii" și “simțirii" lui aflându-se ordinea, simetria, limitarea sau măsura.

* axiologie - domeniu al filosofiei care teoretizează valorile și procesul creării lor. Hartmann N, Estetica, Editura Univers, București, 1974.

În secolul al XV-lea, Leon Battista Alberti, un arhitect italian, scrie următoarea definiție a frumuseții: O voi defini, spunînd că frumusețea este armonia tuturor părților între ele, îmbinate în proporție și înlănțuire în acea operă în care se află, astfel încât nimic nu poate fi adăugat sau scos sau schimbat de acolo fără a strica ansamblul".

Aceeași atitudine predomină astăzi în cadrul unui mare grup de artiști activi și de critici de artă proeminenți. Ei cred că frumosul e rezultatul unei relații controlate între părțile separate ale unei opere. Această definiție nu-i spune artistului cum să creeze frumusețea, ci îi dirijează energiile către acest scop; ea îl poate îndruma și pe observator către elementele esențiale dintr-o operă de artă, care, la rândul lor, îi pot oferi acea experiență a frumosului denumită “experiență estetică". Alexander Baumgarten, cel care definește pentru prima dată estetica, separând-o de celelalte discipline filosofice, susține că „ordinea părților'" este trăsătura principală a frumosului. W.Goethe consideră “semnificativul” ca dimensiune esențială a frumosului, iar Kant îl definește ca “ceea ce place fără nici un interes'", ca “formă a finalității unui obiect întrucât e percepută fără reprezentarea unui scop".

Multiplele teoretizări ale frumosului justifică dubla lui natură, îmbinarea caracterului reflectoriu, a capacității de înfățișare autentică a realității cu forța transfigurării expresive a acesteia. Cum ființa umană, mediul său natural și social, dispun de anumite însușiri, ce pot fi apreciate după criterii estetice (armonia formelor, culorilor, sunetelor etc, expresivitatea și semnificația pe care o au pentru realizarea echilibrului omului cu lumea exterioară sau cu el însuși), exercițiul aprecierii, obiectivat în acțiune, permite omului să modeleze, să transforme lumea sau să creeze o alta, potrivit legilor esteticului.

În suita acestor însușiri, la un prim nivel, care vizează toate structurile universului, se numără: linia, sunetul, culoarea, masa, ritmul, măsura, unitatea, simetria, echilibrul etc.

La un al doilea nivel, ce privește individualitatea umană, avem de-a face cu: fantezia, inspirația, intuitivitatea, sensibilitatea, inventivitatea etc., pentru ca, în sfârșit, raporturile umane să poată fi valorificate, deci analizate estetic după perfecțiunea lor morală, delicatețea și profunzimea sentimentelor, măreția virtuților, utilitatea și eficiența socială a activităților productive, finalitatea inventivității etc.

Există, ca urmare, două concepții fundamentale în ceea ce privește frumosul:

  • dintr-un prim punct de vedere, frumosul stă în reacția subiectivă a unei persoane la contactul cu un stimul exterior (în acest caz simțul frumosului e considerat a fi în noi înșine și ceva din afară ne face să trăim acest sens al frumosului, deci sentimentul nu face parte din obiectul ce a declanșat reacția);
  • din al doilea punct de vedere, frumosul constituie o caracteristică inerentă a unui obiect sau a unei experiențe.

Deci, frumosul pare a fi abordat de la doi poli opuși: cei care gândesc că frumusețea există exclusiv în reacțiile unice ale individului abordează experiența din punctul de vedere al unui observator, iar cei ce gândesc că frumosul e într-un obiect sau într-o experiență îl privesc din punct de vedere al creatorului.

Ambele puncte de vedere menționate mai sus par la fel de valabile. E greu de respins argumentul că frumosul pentru observator e o reacție personală și subiectivă. Dar, se poate susține, pe de altă parte, că reacția necesită un stimul inițial, capabil să declanșeze experiența estetică.

Se poate afirma că identificarea urâtului și frumosului e recunoscută ca o reacție personală și subiectivă la stimuli exteriori.

Concluzia filosofilor cum că identificarea frumuseții diferă de la o persoană la alta a fost întărită de studii psihologice, care arată că reacția estetică e asemănătoare altor reacții emoționale și că reacțiile individuale se deosebesc în mod considerabil și aceasta pentru că există atât de multe elemente necunoscute în crearea simțului frumuseții la toți oamenii și e imposibil de stabilit criterii absolute pentru identificarea frumosului.

Dacă se consideră că “arta e un produs al omului în care materialele sunt ordonate cu abilitate pentru a comunica o experiență umană", atunci, în cadrul acestor limite, e posibil ca unii observatori să găsească frumusețe, alții să găsească satisfacție intelectuală, iar alții să descopere o enigmă tulburătoare.

Deși este o categorie estetică, frumosul nu poate fi acceptat ca o abstracție oarecare, ci el presupune o interpretare care evidențează specificitatea conținutului său, adică osmoza perfectă a elementelor însoțite de valențe estetice, aparținând lumii exterioare, cu însușirile creatoare specifice conștiinței umane, capabilă să le valorifice.

În acest context, conținutul noțiunii de frumos nu mai poate fi redus la o simplă calitate a lumii naturale, sociale sau culturale, nici nu mai poate fi identificat cu binele sau cu adevărul. El presupune un ansamblu caleidoscopic de însușiri ale universului uman, de atitudini, comportamente, activități, relații etc., purtând amprenta puterilor nelimitat creatoare ale omului, ca ființă determinată social istoric.

Loading...