loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Existența mai multor feluri de frumos, a diverselor “grupuri de frumusețe'", deși remarcată de la primele faze ale istoriei acestei categorii, a căpătat contururi precise abia în zilele noastre, când se vorbește curent de:

  • frumosul natural;
  • frumosul artistic;
  • frumosul industrial etc.

Cum frumosul nu are sens decât pentru oameni și, mai mult decât atât, numai pentru cei capabili a-l percepe, frumosul natural ține de pecetea pe care existența umană și-a pus-o asupra existenței naturale. O natură imaculat- primordială, absolut independentă de acțiunile omului, nu poate intra în sfera frumosului, pentru că ea scapă aprecierii umane, este detașată de orice semnificație pentru om, nu are expresivitate. Toate zonele de frumusețe ale naturalului sunt potențate de viața omului. Umanizarea și socializarea naturii au creat în el capacitatea de-a se lăsa copleșit de măreția și forța acesteia, de a se lăsa impresionat de armonia formelor, culorilor sau sunetelor.

Dacă frumosul natural beneficiază de atuul primordialității suportului real, nemijlocit, frumosul artistic se definește prin pregnanța sintezei dintre datul natural, amplificat și transfigurat de forța creatoare a artistului și puterea de construcție a acestuia. Se impune aici distincția dintre zugrăvirea frumosului și valoarea estetică a urâtului. Oamenii admiră în transfigurarea artistică însușiri, fapte, relații etc, pe care în viață le consideră urâte, respingătoare. Aprecierea de frumusețe ia naștere, astfel, prin raportare la calitatea zugrăvirii, fiind consecința tratării artistice a laturilor inestetice sub care se manifestă viața. De aceea, frumosul este considerat “un izbutit estetic'" (Tudor Vianu) sau o “expresie reușită'" (Benedetto Croce), în opoziție cu urâtul artistic, care ar fi “expresia greșită, imperfectă, nerealizată'".

Frumosul industrial, noțiune adânc înrădăcinată în teoretizările estetice ale civilizației secolului al XX-lea, amplifică înțelegerea valorii de frumos, printr-o raportare directă și explicită la variatele fațete ale dimensiunii material-creatoare ale omului.

Bunurile realizate de omenire certifică energii, înmagazinează dorințe, vizează trebuințe, condensează voințe și acțiuni. Ele reprezintă de fapt memoria vie a umanității. Nivelul lor tehnic probează nivelul lor istoric. Proiectându-și esența de specie și atributele ei perfecționate în obiectele făurite de el, omul își demonstrează implicit eliberarea de servituțile biologice.

Și pe măsură ce omul reușeste “să dialogheze'" cu toate semnele individual-distincte ale fiecărui obiect în parte, pe măsură ce el apreciază tot mai mult forma autonomă și inedită a obiectului și pe măsură ce-și cizelează simțul estetic, utilul și frumosul, valoarea economică și cea artistică se vor împleti mai strâns în viața și activitatea, în gândirea și în simțămintele lui. Premisa decisivă a frumuseții ca valoare este, deci, prezența unei lumi modelate prin eforturile omului. Toate obiectele acestei “lumi de produse" pot fi considerate drept “cărți" larg deschise ale “umanizării omului", proces în care latura estetică este unanim recunoscută.

Efortul contemporaneității de a lămuri nivelul și rostul prezențelor estetice în producția tehnică și de bunuri de larg consum constituie o necesitate rezultată chiar din amplificarea procesului de sensibilizare a ființei umane, însoțită de ansamblul cerințelor economice ale epocii noastre.

Iată că designul, estetica industrială, estetica mărfurilor etc. urmăresc tocmai această transmutare din sfera valorificărilor cantitativ - abstracte în a celor calitativ- concrete. Prin tradiție și datorită evoluției civilizației, criteriile economic - utilitar - funcțional acordă câștig de cauză serierii, iar factorul estetic se constituie într-o decisivă pârghie a deplinei “umanizări" obiectuale și subiective. Factorul estetic introduce, astfel, în producția materială un coeficient calitativ de individualitate la nivelul microseriilor și, ideal, la nivelul fiecărui produs în parte. În acest sens, cât de actuală este formularea dată de Gustav Theodor Fechner (1801-1887, fizician, psiholog, estetician și filosof), analizând raporturile dintre frumos și util: “Utilitatea este prima cerință a tuturor obiectelor și dacă în înfățișarea lor latura practică pe care le-o atribuim ar trebui să lipsească și Frumusețea ar lipsi".

Se poate aprecia că în confruntarea realului cu idealul uman producția industrială capătă o atenție mereu sporită, în virtutea locului mereu mai mare pe care-l ocupă în viața oamenilor produsele fabricate. Dar, în problema frumosului industrial au existat unghiuri diferite de abordare :

  • Pentru Et. Souriau (estetician francez) “în sânul muncii de creație industrială se exersează o activitate parțial, dar fundamental artistică".
  • În lucrarea sa “Materii și forme" (Matieres et formes,1964), Et. Gilson (filosof și estetician francez), asimilând frumosul produsului industrial celui natural, spune: “Perfecțiunea în adaptarea scopurilor la mijloace în vederea unei oarecare finalități practice este însoțită de o frumusețe naturală a produselor fabricate. Acest frumos industrial este mai apropiat de natură decât de artele frumoase".

Estetica industrială trebuie să pună în centrul problematicii sale frumosul industrial ca raportare a creației tehnico-industriale la un ideal estetic specific.

Loading...