Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 56
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Ecoturismul este o industrie mică, dar care se extinde rapid, în cadrul unei nișe guvernate de forțele și de legile pieței. El a fost promovat inițial ca fiind echivalent cu turismul în arii naturale, iar lipsa politicilor sociale și de mediu din unele țări, firme și destinații a condus la o confuzie generală în privința sensului ecoturismului ca segment de piață. Astfel s-a simțit nevoia unor linii directoare specifice și a unor sisteme de acreditare bazate pe criteriile dezvoltării durabile, iar discuțiile referitoare la aceste probleme sunt în plină desfășurare.

În viziunea lui P. Eagles, turismul în arii naturale este acea formă a turismului în care activitățile desfășurate sunt dependente de caracteristicile cadrului natural. El are la bază două componente fundamentale: un nivel calitativ ridicat al mediului înconjurător și oferirea unor servicii specifice.

Programul de Acreditare pentru Ecoturism și Turism în Natură din Australia a inclus în definiția turismului în natură și componenta durabilă. Putem anticipa că pe măsură ce criteriile de certificare turistică vor fi acceptate și implementate la nivel global, această definiție va fi și singura acceptată: „Turismul care pune accent pe cunoașterea zonelor naturale și care asigură utilizarea durabilă a resurselor naturale.”[1]

Întrucât tot mai mulți turiști și-au manifestat dorința de a-și petrece timpul liber în mijlocul naturii, segmentul de piață a devenit suficient de vast pentru a permite fragmentarea sa în patru nișe distincte: ecoturism, turism de aventură, turism în medii sălbatice și camparea[2], diferențiate în funcție de motivația principală a călătoriei. Fiecare dintre aceste segmente are un echipament specializat, necesități informaționale distincte, impact diferit asupra mediului.

Turismul de aventură (cel mai puțin orientat spre principii ecologice) este călătoria în locuri noi și palpitante cu intenția de a căuta aventura. Turiștii care practică această formă de turism nu urmează un program fix, preferând spontaneitatea și incertitudinea. Turismul de aventură include adesea activități cum ar fi: alpinism, scufundări sub-acvatice, ciclism extrem, kayak-canoe, etc., necesitând rezistență și abilități fizice. Deși acest tip de turism se desfășoară de obicei în mijlocul naturii, el implică puțin sau deloc protejarea și conservarea mediului.

Turismul în medii sălbatice înseamnă călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru a cunoaște și a te bucura de natură, pentru a observa animalele, păsările și peștii în mediul lor natural. Aceste călătorii implică utilizarea unor mijloace de locomoție nepoluante ca mersul cu bicicleta, cu barca, cu animale de tracțiune, pe jos. Acest tip de călătorie trezește interesul pentru frumusețile naturii, dar contribuie puțin la conservarea echilibrului fragil al naturii.

Camparea presupune călătoria într-un spațiu aflat undeva între civilizație și sălbăticie, de cele mai multe ori cu familia sau prietenii și folosind uneori ca mijloc de locomoție automobilul (car- camping)[3]. Motivația principală este relaxarea în mijlocul naturii, dar utilizarea automobilului indică o lipsă a preocupării pentru protejarea mediului.

Ecoturismul se deosebește de turismul în natură prin accentul pus pe conservare, educare, responsabilitate și implicarea activă a comunității locale. Un turist în arii naturale poate merge să observe comportamentul păsărilor, însă un ecoturist va merge să privească păsările însoțit de un ghid local și va sta în cabana unui localnic, contribuind astfel la prosperitatea economiei locale.

Fiecare dintre aceste produse turistice specializate a atins niveluri diferite de maturitate în cadrul ciclului de viață al produsului. Eagles (1995) afirma că ecoturismul și turismul de aventură se găsesc în prima fază a ciclului, cu un număr mic de consumatori, dar cu o creștere rapidă. Turismul în zone sălbatice a atins pragul de maturitate, aceasta din cauza nivelului redus de exploatare pe care îl cere, iar camparea înregistrează un număr mare de participanți, dar popularitatea sa este în declin[4]. Acest model (prezentat în figura nr.5) se manifestă pe piața nord americană și cu siguranță nu este valabil în orice colț al lumii. De aceea, se impune un studiu mai larg asupra conceptului de specializare a pieței turistice și asupra celui de ciclu de viață al produselor turistice, mai ales în zonele cu potențial ridicat pentru dezvoltarea turismului în natură.

Dimensiunile pieței ecoturistice

Întrucât se definește prin obiectivele sale de conservare a naturii și sprijinire a populației locale, ecoturismul este greu de cuantificat. De aceea, până acum nu s-au realizat studii riguroase pentru a determina câți turiști în arii naturale sunt într-adevăr motivați de principiile ecoturismului. Ecoturismul este studiat în ansamblu, ca turism în natură, ducând la estimări false asupra dimensiunilor pieței. Cercetările privind turismul în arii naturale arată că 50% din numărul total de turiști își doresc să viziteze o zonă naturală în timpul vacanței, ceea ce ar putea include și un scurt popas într-un parc național. Este un segment larg, dar foarte diferit de cel motivat de dorința de a învăța despre viața sălbatică și cultură cu un ghid local, de a sprijini dezvoltarea locală durabilă.

O estimare nu foarte precisă arată că sosirile internaționale de ecoturiști au atins 7% din piața turistică (Lindberg, 1997), sau aproximativ 45 milioane persoane în 1998, așteptându-se o creștere de până la 70 milioane în 20 1 0[5]. Cele mai apreciate destinații ecoturistice au înregistrat în ultimul deceniu creșteri impresionante ale numărului de vizitatori în arii protejate și în alte zone naturale. Deși simpla vizitare a unui parc național sau arie protejată nu reprezintă ecoturism, ci turism în natură, evoluția numărului de vizitatori din aceste zone este un indicator și pentru tendințele din ecoturism. Cercetările întreprinse la începutul anilor ’90 au înregistrat o creștere masivă a turismului în parcuri naționale pe principalele piețe ecoturistice, indicând o schimbare a preferințelor turiștilor, de la destinațiile europene tradiționale, la o gamă mai largă de destinații în arii naturale, majoritatea în țări cu economie slab dezvoltată. Spre exemplu, numărul vizitatorilor străini în parcurile naționale din Costa Rica a crescut de la 65.000 în 1982 la 273.000 în 1991 - o creștere anuală de 30%. In tabelul următor sunt prezentate alte țări care au înregistrat rate mari de creștere a numărului de turiști în arii naturale în perioada 1990 - 1999.

Tabelul nr. 1. Ratele de creștere a numărului de vizitatori în arii naturale

Țara

Număr de vizitatori

Creștere totală

Creștere medie anuală

1990

1999

Africa de Sud

1.029.000

6.026.000

486%

19,3%

Costa Rica

435.000

1.027.000

136%

9.0%

Indonezia

2.178.000

4.700.000

116%

8.0%

Belize*

88.000

157.000

78%

6.0%

Ecuador

362.000

509.000

41%

3.5%

Botswana*

543.000

740.000

36%

3.1%

*Datele sunt disponibile numai până în anul 1998 Sursa: WTO, Tourism Highlights 2000, 2000.

Deși Europa este o piață turistică importantă, statisticile europene nu oferă informații clare privind turismul în arii naturale. Cercetările arată că europenii caută mai mult turismul rural din Europa decât turismul în arii naturale, pentru că mediul înconjurător este puternic antropizat, existând puține zone sălbatice comparativ cu celelalte continente. Nord europenii sunt cei care manifestă un interes deosebit pentru turismul cu înalte standarde ecologice. Un studiu australian (Blamey 1998) referitor la sursele cererii pentru turismul în arii naturale a demonstrat că un procent important (71%) din turiștii interesați de natură provin din Europa (Elveția, Germania, Suedia, Norvegia, Finlanda), depășind orice altă piață emițătoare, inclusiv Statele Unite și Canada.[6]

Cu ocazia desemnării anului 2002 ca An Internațional al Ecoturismului, Organizația Mondială a Turismului a inițiat studii de piață în unele țări europene, iar rezultatele vor fi în curând la dispoziția celor interesați. Viitoarele cercetări de piață trebuie să facă diferența dintre turismul în natură și ecoturism. Acesta din urmă necesită instrumente de cercetare mai sofisticate, care să examineze nu doar activitățile la care consumatorii participă ci și stilul lor de viață, disponibilitatea de a plăti pentru produse turistice durabile.

Profilul ecoturistului

Cunoașterea unui profil al ecoturistului va fi extrem de utilă organizatorilor de programe turistice pentru acest segment de piață. Până în prezent, un studiu amplu realizat pe piața turistică nord americană[7] ne oferă o caracterizare a turistului în arii naturale, prezentată mai jos.

Profilul de piață al turistului în arii naturale

Caracteristici sociodemografice:

Caracteristici ale călătoriei:

Motivații și preferințe:

* ecoturismul a fost definit în acest studiu ca fiind călătoria orientată spre natură, aventură, cultură. Studiul a avut în vedere atât turismul intern cât și cel internațional .

Sursa: HLA and ARA Consulting, Ecotourism - Nature/Adventure/Culture: Alberta and British Columbia Market Demand Assessment, 1994

O caracterizare extrem de plastică a ecoturistului, a preferințelor sale de vacanță comparativ cu turistul obișnuit este realizată chiar de un ecoturist veritabil și prezentată mai jos:

“Vă voi împărtăși opinia mea în ceea ce privește diferența dintre ecoturism și turism din punctul de vedere al călătorului:

Ecoturistul vrea să experimenteze ceva sălbatic...ceva neatins...ceva natural și nealterat. Ecoturiștii vor să vadă vulcanii erupând sau cum trăiesc broaștele țestoase sau pădurea tropicală atunci când plouă - nu vor un autobuz care să-i lase la locul atracției și să-i ia o oră mai târziu. Ei ar merge mai degrabă pe jos o oră și jumătate, ar călări un cal sau ar vâsli într-o canoe pentru a ajunge la destinație.

Cu precizarea că nu am vizitat niciodată acest loc minunat, voi folosi o vacanță în Hawaii ca exemplu pentru a ilustra diferența: Vacanța unui turist tipic în Hawaii este o săptămână la un mare hotel, o excursie de o zi cu autocarul sau cu o mașină închiriată pentru a consuma un film foto la un vulcan sau la o fermă de ananas, întoarcerea seara la hotel, unde grăsani bronzați purtând niște pantaloni scurți de prost gust sorb băuturi alcoolice la barul de noapte, în timp ce privesc dansul hula al frumoaselor femei polineziene.

Un ecoturist în Hawaii va evita marile hoteluri și va prefera să-și instaleze cortul la poalele unui vulcan sau va sta la o cabană mică și liniștită cu capacitatea de 15 locuri, unde „stăpâna casei” servește masa ca în familie, fie va merge trei zile pe insulele din apropiere pentru a observa păsările. Cu siguranță el va fi echipat cu binoclu și hărți și va fi încântat mai degrabă de potecile înguste și noroioase, decât de drumurile asfaltate.

Ecoturiștii preferă ghizi care trăiesc în satele din zonă și care știu să vorbească puțin engleza cu un accent fermecător. Ei trebuie să știe numele a cel puțin 4387 specii de păsări și plante (și bine înțeles să știe să le identifice), să prezinte vizitatorilor gustări, fructe și legume locale, plante pe care indigenii le folosesc în scop medicinal sau de recreere, să știe o mulțime de lucruri despre istoria locală și despre fenomenele naturii (ce plante mănâncă diferite animale, cum afectează sezonul ploios comportamentul animalelor și cum se reflectă acesta în miturile și legendele locale). De asemenea, ecoturiștii vor să audă uneori cum indiferența oamenilor amenință mediul local, astfel încât să poată clătina din cap și să spună cu un ton grav: tț tț, oare când vor învăța oamenii cum să se comporte?”

(Alice, un ecoturist care se confesează)

Sursa: http://csf.colorado.edu/bioregional/jul98/0020.htm

Un rol important în educarea ecoturiștilor îl reprezintă elaborarea unor coduri de comportament, cum ar fi cel elaborat de autoritatea de turism din provincia canadiană Quebec. Acest cod arată turiștilor ce trebuie și ce nu trebuie să facă pentru practicarea corectă a ecoturismului. El este mai mult decât un cod etic general care se întâlnește frecvent în parcurile din Statele Unite. Pe lângă limitarea impactului negativ al omului în arealul natural, codul de conduită promovează și protejarea patrimoniului cultural și natural. Inspirat după documentul numit EcoRoute al Uniunii pentru Conservarea Naturii din Quebec, el se adresează tuturor celor care practică ecoturismul și vizitează zone naturale.

Cod de comportament al ecoturistului

Pregătirea voiajului

Respectarea următoarelor reguli

Respectarea florei, faunei și a habitatului lor

Reducerea propriului impact asupra mediului

Respectarea comunităților locale

Sursa: Tourisme Quebec, www.bonjourquebec.com

Tendințele pieței ecoturistice

Organizația Mondială a Turismului consideră că ecoturismul, alături de turism cultural și turism de aventură vor avea cea mai spectaculoasă evoluție în secolul 21. Una dintre cele mai importante tendințe care influențează cererea pentru ecoturism este fenomenul de îmbătrânire a populației în țările dezvoltate, mai ales în acele țări unde este centrată cererea pieței ecoturistice internaționale: America de Nord, Europa de Nord și mai puțin Japonia. International Expeditions, una dintre cele mai mari companii ecoturistice din America de Nord previzionează că până în anul 2010 numărul clienților ecoturiști va spori considerabil, ca urmare a îmbătrânirii populației americane[8] .

Altă tendință care alimentează creșterea ecoturismului este preferința călătorilor de a alege vacanțe cu tentă educativă, care să le îmbogățească existența (Mass, 1995). Dorința de a învăța și de a trăi experiența naturii este influențată de cel puțin trei factori majori: schimbarea atitudinii față de mediu, care se bazează pe recunoașterea interdependenței dintre specii și ecosisteme; dezvoltarea educației de mediu în clasele primare și gimnaziale; dezvoltarea mijloacelor mass-media pe teme de mediu[9]. Tendința de depersonalizare a locului de muncă și mediul de viață ultra-tehnologizat contribuie de asemenea la o creștere a cererii pentru vacanțe ecoturistice.

Evoluția ascendentă a ecoturismului este influențată și de dorința tot mai mare a societății urbane, „dependentă de birouri” de a fi mai activă. Într-un raport din 1997 privind turismul de aventură, Asociația Industriei Călătoriilor din America (TIA) a constatat că aproximativ jumătate din populația Statelor Unite a participat în ultimii cinci ani la diverse forme de „călătorie activă”, incluse în sfera ecoturismului sau turismului de aventură. Această tendință este determinată de dorința oamenilor de a-și depăși limitele, de a-și menține condiția fizică, dar și de nevoia de petrece un timp de calitate cu prietenii sau în familie.

Aceste tendințe indică nu numai o creștere a cererii pentru ecoturism, dar și o transformare a acestuia, dintr-o nișă de piață, într-un segment principal. Dacă inițial ecoturismul se adresa turiștilor experimentați, cu niveluri de venit și educație ridicate, clientela sa se extinde acum, pentru a include o gamă largă de venituri, studii și experiențe de călătorie.[10]

Pe măsură ce oamenii vor învăța să cunoască și să iubească planeta noastră, conservarea resurselor ei naturale va deveni o preocupare sinceră a unui procent tot mai mare din populația lumii. Ecoturismul poate și va avea o contribuție inestimabilă la educarea turiștilor interni și internaționali pe de o parte și a populației locale gazdă pe de altă parte. Șansa unui schimb autentic de valori între vizitatori și gazde, redescoperirea importanței tradițiilor pentru valoarea materială și spirituală a unei destinații nu pot fi ignorate. Dacă o experiență ecoturistică poate ajunge cu adevărat la mințile și inimile oaspeților și gazdelor, convingându-i că efortul lor de conservare a mediului este important, șansele realizării unei dezvoltări durabile în mileniul trei sunt puțin mai mari.

 

[1]    www.ecotourism.org.au/neap.cfm

[2]    Eagles, P., International Ecotourism Management, www.ahs.uwaterloo.ca, 1997

[3]    Idem 4

[4]    Idem 4

[5]    Wood, Megan Epler, Ecotourism: Principles, Practices and Polices for Sustainability, p.20

[6]    Megan Epler Wood, Ecotourism: Principles, Practices and Polices for Sustainability, UNEP, 2002

[7]    http://srmwww.gov.bc.ca

[8]     Williams Lake Forest District Tourism Opportunities Study, după Hein, 2000, http://srmwww.gov.bc.ca

[9]     Williams Lake Forest District Tourism Opportunities Study, după Eagles and Higgins, 1998, http://srmwww.gov.bc.ca

[10]   Idem