loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Pe piața internațională au avut loc, în ultima perioadă, o serie de transformări în structura obiceiurilor de călătorie dar și a duratei de rămânere la locul de destinație, proces ce a determinat amplificarea concurenței, acest fenomen manifestându-se, de cele mai multe ori decisiv pentru viitorul zonelor turistice, eforturile investiționale devenind o preocupare majoră în pătrunderea pe piață a unor noi atracții turistice sau în modernizarea celor existente. În acest context, necesitatea elaborării unei strategii privind gestiunea ariilor naturale protejate se impune tot mai mult, tocmai pentru a se realize obiectivul principal - conservarea și protejarea resurselor naturale. În consecință, trebuie să existe un plan de management, care să releve activitatea de planificare a turismului în ariile protejate, susținut de anumite tehnici de gestiune și de un marketing adecvat.

  • Planul de management și structurile turistice manageriale

Printre elementele ce vor alcătui planul de management al unei arii naturale protejate se numără: a) inventarierea resurselor, b) evaluarea pieței potențiale, c) serviciile oferite, d) analiza impactului asupra mediului, - un rol important în acest sens revenind colectivităților locale precum și parteneriatelor dintre organismele publice și cele private.

  1. În ceea ce privește inventarierea resurselor, aceasta va cuprinde:
  • resurse naturale: suprafețe naturale protejate, relief, climă, rețea hidrografică, faună, floră, soluri, regimul vânturilor și precipitațiilor, etc;
  • resurse culturale: monumente arheologice, bucătărie tradițională, obiceiuri și tradiții, artă modernă, cultură, istorie, etc;
  • infrastructura generală și turistică (spații de cazare, alimentație, centre de vizitare, panouri publicitare, puncte de belvedere);
  • modalități de acces (transport, locuri de parcare, porți principale de intrare în parc);
  1. Stabilirea pieței potențiale și, pe această bază, a segmentului “țintă”, va avea la bază informațiile statistice din domeniul turismului referitoare la numărul vizitatorilor, distribuția în timp și spațiu a fluxurilor de turiști, profilul socio-demografic al vizitatorilor, preferințele acestora, etc. Totodată, se recomandă organizarea unor anchete/cercetări de piață care să ofere informații privind durata sejurului, zonele de proveniență, mijloacele de transport utilizate, tipologia unităților de cazare preferate, activitățile desfășurate, locurile cele mai vizitate, cheltuielile efectuate, etc.
  2. De-a lungul timpului, exigențele turiștilor în materie de confort au evoluat, calitatea serviciilor fiind la fel de importantă ca și atractivitatea zonei. În general, sunt preferate unitățile de cazare având confort mediu, produsele tradiționale specifice, atmosfera și decorațiunile originale.
  3. La început, acțiunile referitoare la ariile protejate erau în direcția conservării și protejării habitatelor naturale unice pe cale de distrugere. În timp, eforturile s-au îndreptat și către promovarea acestora ca zone de recreere minimizând, în același timp, efectele negative ale turismului asupra mediului natural care privesc:
  • eroziunea solului: activitățile turistice contribuie, în cele mai multe situații, la deteriorarea potecilor prin adâncirea acestora și a locurilor de campare prin bătătorire. De aceea, este important ca zonele destinate vizitatorilor să fie controlate în mod eficient prin lucrări regulate de întreținere și refacere.
  • distrugerea covorului de vegetație prin bătătorire, reducându-se astfel posibilitatea înmulțirii prin semințe. În același timp, are loc și distrugerea arborilor prin tăierea crengilor sau inscripționarea pe scoarța acestora.
  • perturbarea vieții sălbatice de către vizitatori, autovehicule, braconaj, ceea ce duce la amplificarea factorilor de stres cu consecințe asupra comportamentului păsărilor și animalelor.
  • • poluarea apelor de suprafață și modificarea creșterii plantelor acvatice, apariția și dezvoltarea unor germeni patogeni care alterează flora și fauna acvatică.

Totodată, dezvoltarea activităților turistice poate avea un impact negativ și în plan social, prin apariția unor conflicte între comunitatea locală și vizitatori, pe de o parte, cu consecințe atât asupra calității vieții rezidenților cât și asupra nivelului de satisfacție al turiștilor, dar și între vizitatori pe de altă parte, îndeosebi între cei al căror principal scop de călătorie este recreerea și cei sosiți pentru alte motive. Nu în ultimul rând, zgomotul, aglomerația, poluarea aerului, vandalismul constituie elemente care pot afecta atât populația rezidentă cât și turiștii.

Toate aceste informații vor contribui, de asemenea, la stabilirea capacității de primire a zonei respective și la evaluarea impactului activităților turistice asupra mediului, nu înainte de a fi precizate zonele ce sunt sau urmează să fie introduse în circuitul turistic. De exemplu, în Polonia, în cele mai multe dintre parcurile naționale, specialiștii au identificat 5 zone principale: o zonă de protejare și observare accesibilă exclusiv cercetătorilor științifici, o zonă de conservare activă și una izolată în care sunt permise doar acțiuni de protejare a ecosistemului, o zonă de renaturalizare unde sunt reintroduse diverse specii de plante și animale și o zonă multifuncțională, în care pot fi desfășurate activități turistice.

Pornind de la aceste considerente, se poate spune că s-a trecut de la un management al zonei la unul al vizitatorilor, deoarece popularitatea zonelor protejate ca destinații turistice a crescut foarte mult, ducând astfel la apariția unor probleme noi. Astăzi, în timp ce unele zone protejate aflate în dezvoltare încă își “pregătesc” un segment de vizitatori cărora să le pese de aceste zone, altele se confruntă cu o suprasolicitare din partea vizitatorilor, cu degradarea habitatelor și cu conflicte cu populația locală privind folosința resurselor naturale din zonă. În prezent, este recunoscut faptul că, pentru a fi eficiente, deciziile manageriale nu trebuie să se bazeze doar pe cunoașterea ecosistemului natural, ci să se refere și la alegerea infrastructurii adecvate, astfel încât să se maximizeze satisfacția vizitatorilor, paralel cu minimizarea efectelor negative asupra resurselor naturale și culturale, ca și asupra populației locale.

În ceea ce privește structurile manageriale, în prezent sunt experimentate mai multe modele, dintre care trei merită a fi menționate: agenția parastatală (sau guvernamentală), organizația non-profit și societatea comercială privată.

Agenția guvernamentală este un organism al statului, cu politică proprie, cu responsabilitate finaciară și autocontrol. Este condusă de obicei de un Consiliu Director numit de către guvern, care supervizează politica generală. Acest model este dezvoltat cu precădere în Canada, Kenia, Tanzania și Africa de Sud.

În alte țări, administrarea parcurilor revine unor organizații non-profit, care pot inclusive să furnizeze cea mai mare parte a serviciilor turistice. Acestea prezintă avantajul că pot să mobilizeze un număr mare de voluntari și să solicite donații.

Prezența societăților comerciale în ariile protejate este un lucru foarte des întâlnit, ele fiind în general prestatoarele unor servicii turistice, în schimb administrarea ariilor protejate este mai rar în responsabilitatea lor. Există însă țări unde acest lucru este posibil, cum ar fi, de exemplu, Lesotho, unde dezvoltarea și administrarea parcurilor revine în exclusivitate unor asemenea companii private.

Viitorul va arăta probabil și alte modele de gestiune a ariilor protejate, progresul în acest domeniu fiind foarte rapid. Administrarea acestor zone tinde tot mai mult spre un management din ce în ce mai sofisticat, direcționat atât spre protecția și conservarea resurselor, cât și spre dezvoltarea unor sisteme financiare care să permită o mai bună eficiență a gestionării.

  • Tehnici de gestiune

Având în vedere rezultatele desprinse din planul de management, se poate continua cu elaborarea tehnicilor de gestiune în funcție de resursele financiare existente, tipul ariei naturale protejate, particularitățile cererii turistice, în concordanță cu politica națională de dezvoltare a turismului. În general, intervențiile sunt fie legate de diversificarea ofertei în cadrul ariei naturale protejate având drept scop creșterea numărului de vizitatori, fie, dimpotrivă, de restricționare a cererii pentru reducerea impactului negativ asupra mediului natural. De cele mai multe ori, sunt utilizate metode de raționalizare a fluxurilor de vizitatori.

  1. O primă cale de raționalizare se referă la limitarea numărului de turiști atunci când cererea este mai mare decât oferta, astfel:
  • eliberarea unui număr limitat de permise pentru vizitare și campare;
  • efectuarea de rezervări prealabile;
  • limitarea mărimii grupurilor;
  • aplicarea de amenzi pentru vizitatorii care nu respectă traseul stabilit;
  • limitarea duratei sejurului la nivelul întregii perioade sau doar pentru anumite zone fragile.
  1. O a doua cale se referă la dispersia turiștilor în timp și spațiu, pentru evitarea aglomerației și reducerea impactului. Dispersia se poate realize prin:
  • mărirea distanțelor dintre grupuri, în cadrul aceluiași sit;
  • utilizarea concomitentă și controlată a mai multor areale din cadrul parcului, prin grupuri de mici dimensiuni;
  • “programarea” vizitatorilor în timp, cu sau fără schimbarea distribuției spațiale.

Toate acestea se pot realiza prin fixarea itinerariilor, controlul accesului printr-o bună evidență la intrare, educarea turiștilor și impunerea însoțirii grupurilor de către ghizi autorizați. Pe de altă parte, aceste măsuri trebuie utilizate cu prudență, deoarece se pot opune obiectivului de creștere a nivelului de satisfacție al turiștilor.

  1. O altă modalitate de raționalizare a fluxurilor de vizitatori o constituie limitarea sezonieră, unele ecosistemele fiind fragile în anumite perioade ale anului, de exemplu atunci când animalele sălbatice sunt vulnerabile sau când solul e saturat de apă; de aceea, activitatea de recreere trebuie limitată în astfel de perioade.
  2. Nu în ultimul rând, o deosebită importanță prezintă zonarea funcțională prin separarea diferitelor moduri de utilizare (ex: zone pentru campare, parcare, plimbări cu bicicleta, picnic, etc.).

Cu toate acestea, una dintre cele mai utilizate tehnici de gestiune a ariilor naturale protejate rămâne informarea și educarea vizitatorilor. Aceasta poate avea loc atât în momentul alegerii vacanței cât și la locul de destinație. Mesajele trebuie să fie clare, într-un limbaj accesibil difuzate prin dicuțiile cu personalul, pliantele de vizitare, panourile de la intrarea în parc, etc. Procesul de informare cuprinde, totodată, și serviciile puse la dispoziția vizitatorilor prin:

  • localizarea strategică a serviciilor pentru vizitatori (parcări pentru mașini, spații de acostare pentru bărci, servicii de informare turistică, centre pentru vizitatori, locuri de campare și cazare, spații pentru alimentație, etc);
  • semnalizarea pe stâlpi a rutelor preferabile cu mașina, a traseelor, a parcărilor pentru mașini;
  • semnalizarea traseelor pentru plimbări, ciclism, echitație, etc;
  • controlul strict al direcționării traseelor;
  • încurajarea utilizării transportului public;

În anumite țări, managerii parcurilor au închis accesul pe șosea, în scopul limitării numărului de vizitatori sosiți cu automobilul personal, încurajând utilizarea bicicletelor și colaborând cu cei care se ocupă de echitație pentru promovarea practicării acestui sport.

O altă tehnică de gestiune utilizată pe scară largă reprezintă introducerea taxelor de acces, simbolice, în unele cazuri, mai mici primăvara și toamna, pentru încurajarea practicării turismului în extrasezon. Scopul principal este acela de a conștientiza vizitatorii în legătură cu valoarea parcului și, pe această cale, generarea unui comportament și interes pozitiv. Tot în această direcție se înscrie și sistemul de încurajare a contribuțiilor voluntare bănești ale vizitatorilor și .ndreptarea sumelor de bani spre anumite nevoi locale specifice, îndeosebi către acțiuni de conservare și protejare a zonelor vizitate. Aceasta poate avea loc prin solicitarea unor donații, convingerea vizitatorilor să sponsorizeze parcul sau un anumit proiect, adăugarea la nota de plată a pachetului de vacanță a unui supliment destinat conservării, pentru care vizitatorul poate să opteze sau nu, taxarea voluntară pentru un anumit eveniment sau pentru accesul într-o anumită arie, etc.

  • Acțiuni de marketing

Nu în ultimul rând, accesibilitatea obținerii informațiilor, existența unor centre de promovare a produselor turistice și a atracțiilor zonei constituie un factor de succes în afirmarea ariilor naturale protejate ca importante și atractive destinații turistice. În acest context, mesajele transmise vor influența pozitiv atitudinile și deciziile vizitatorilor prin promovarea zonelor în care este permisă practicarea turismului și protejarea ariilor fragile.

Transmiterea mesajelor prin mass-media reprezintă un element esențial pentru comunicarea pe scară largă a obiectivelor stabilite, grupurile țintă fiind alcătuite din populația locală, turoperatorii locali, operatorii regionali și naționali, investitorii, presa, grupurile voluntare și ONG-urile.

În aceste condiții, o deosebită importanță va prezenta elaborarea unei strategii turistice comune, parte integrantă a unui plan regional de marketing, în care produsele turistice regionale să fie prezentate sub forma unei mărci comune. Pachetele informaționale trebuie să răspundă astfel unor întrebări de tipul “ce e de văzut”, “ce anume preferă vizitatorii”, “norme de comportament în interiorul parcului”, “locurile cele mai vizitate”, etc.

Referitor la utilizarea unor tehnici de comunicare, acestea se pot constitui din:

  1. reviste, broșuri și ghiduri turistice care să conțină informații educative, informații asupra evenimentelor și activităților, informații pentru siguranța vizitatorilor, acestea putând fi regăsite și pe cărțile poștale, postere, insigne;
  2. hărți care să furnizeze informații asupra localizării punctelor de atracție;
  3. evenimente programate (expoziții, expuneri audio-vizuale, programe în locurile de campare sau ghiduri turistice);
  4. seminarii și conferințe pentru experții în conservarea naturii;
  5. puncte de informare în interiorul parcului, în magazinele din apropiere, gări, restaurante, etc;
  6. panouri grafice aflate pe trasee și în punctele de belvedere și acestea reprezintă doar câteva dintre metodele utilizate în procesul de management al ariilor naturale protejate.

Toate acestea însă nu s-ar putea realiza decât prin implicarea tuturor celor interesați: agenții de turism locale și regionale, autoritatea parcului, colectivitățile locale, populația învecinată, administrația locală (primării), comunitatea internațională și autoritățile publice, în direcția coordonării eforturilor în ceea ce privește marketingul destinațiilor și crearea unei imagini ce poate fi cu ușurință identificată de către vizitatori. În cadrul acestor demersuri, pot fi antrenate toate grupurile interesate de activitatea din interiorul parcului (ex: cercetarea științifică). Un rol important în acest sens îl vor avea organismele consultative (comitete șiințifice), școlile, universitățile, muzeele, organizațiile de cercetare.

Totodată, acțiunile de promovare nu pot fi eficiente decât cu participarea unui personal specializat, bine instruit, care să cunoască preferințele vizitatorilor. În acest sens, ghizii interpreți dețin un rol deosebit de important prin informațiile pe care le difuzează în cadrul circuitelor și demonstrațiilor, pentru a răspunde cât mai bine nevoilor vizitatorilor.

 

Loading...