loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Componenta economică are un rol deosebit de important în luarea deciziilor și, cu toate acestea, i se acordă o importanță redusă în ariile protejate la nivel mondial. De obicei, în aceste areale, accentul este pus pe partea ecologică, ceea ce este considerat de multe persoane ca fiind suficient în trasarea acțiunilor legate de politica publică. Totuși, turismul în ariile protejate devine din ce în ce mai mult un factor care stă la baza dezvoltării durabile, tocmai datorită contribuției pe care o are la dezvoltarea economică, națională și locală și prin impulsul pe care îl dă conservării naturii și biodiversității.

Majoritatea parcurilor naționale încasează taxe reduse de intrare sau de desfășurare a unor activități. Aceste taxe, de obicei, acoperă doar o mică parte din costul protejării resurselor și a furnizării facilităților de care depinde vizitarea acestor zone. Această politică a prețurilor s-a dezvoltat într-o perioadă în care protecția resurselor era considerată ca fiind obiectivul cel mai important, un obiectiv public de care să beneficieze întreaga societate. Dacă de un bun public beneficiază toată lumea, atunci este firesc ca acesta să fie plătit din taxele asupra societății.

De exemplu, un studiu făcut asupra rezervațiilor biosferei din întreaga lume a scos la iveală faptul că doar 32 din 78 respondenți încasează taxe de intrare vizitatorilor; nivelul taxelor varia între 5$ și 110$/persoană/zi, majoritatea înregistrând valori apropiate de minim. Autorii studiului au concluzionat însă că rezervațiile biosferei mai bine finanțate au șanse mai mari să fie mai bine administrate și deci să atragă mai mulți vizitatori[1].

Parcurile naționale furnizează cea mai mare parte a experienței turistice legate de natură, dar în același timp se bucură numai de o mică parte din beneficiile economice. Taxele reduse de intrare și utilizare sunt rezultatul a numeroși factori, între care și colectarea centralizată, la bugetul statului, a taxelor colectate, ceea ce face ca parcurile să nu poată beneficia direct și efectiv de propriile încasări. În acest fel, adeseori satisfacția vizitatorilor și calitatea serviciilor au avut de suferit, la fel ca și acțiunile propriu-zise de conservare a resurselor naturale.

Venitul din turism este mult sub nivelul bugetului necesar ariilor protejate, constituind doar un mic procent din resursele bănești utilizate în management. Un studiu realizat în Canada în 1998 a evidențiat că, în parcurile naționale din această țară, taxele de intrare furnizează doar 17% din buget, iar în SUA 18%. PN Saskatchewan este liderul în Canada, reușind să acopere prin taxe 52% din cheltuieli, în timp ce parcurile din zona British Columbia, având o structură administrativă diferită, au recuperat doar 1%[2]. De cealaltă parte a Globului, în India, Indonezia, Zimbabwe și altele, s-a constatat că nu există o relație directă între bugetele parcurilor și încasările din turism, tocmai datorită colectării taxelor la bugetul statului.

Pe de altă parte, în Africa, parcurile trebuie să-și câștige cea mai mare parte a bugetelor sale operaționale din turism. Aceasta a condus la apariția unor inovații în politica de prețuri. De exemplu, Africa de Sud are o industrie turistică în continuă creștere, bazată în primul rând pe turismul în parcurile naționale, care au înregistrat în 1997 circa 80% din numărul turiștilor străini care au vizitat țara[3]. Aici, parcurile au dreptul de a hotărî singure cum să-și mărească veniturile din turism, precum și asupra numărului personalului angajat și serviciilor oferite. Astfel, parcurile naționale din Africa de Sud pot reține 80% din încasările proprii, încasări provenite din taxe de intrare, operarea unor unități de cazare, alimentație, magazine de suveniruri, din organizarea unor tururi etc. Veniturile sunt suficiente pentru a se acoperi cheltuielile de administrare și întreținere a parcurilor.

Taxele diferențiate devin din ce în ce mai raspândite. Străinii plătesc de obicei mai mult decât populația autohtonă. De asemenea, în perioadele cu cerere ridicată taxele sunt mai mari. Tarifele sunt asociate cu nivelul serviciului; o calitate superioară este, evident, mai scumpă.

O altă sursă de venituri pare să devină, cel puțin în SUA și Canada, licențierea proprietății intelectuale. Numele și imaginile unor parcuri naționale din aceste țări sunt dintre cele mai cunoscute și mai puternice din lume; astfel, corporații private plătesc adesea sume mari de bani pentru a folosi aceste nume și imagini. Un exemplu edificator ar fi reclamele unor tipuri de autovehicule, realizate concomitant cu reclama parcului, pentru a sugera calitățile speciale ale mașinii pentru activitățile de recreere în mijlocul naturii (este vorba despre așa-numitul marketing reciproc).

În consecință, cele mai importante surse de venit ale ariilor protejate sunt: taxele de intrare în parc, taxele pentru serviciile de recreere, pentru evenimente și servicii speciale, cazarea, închirierea de echipamente, parcarea, vânzarea de alimente (magazine, restaurante) și de alte mărfuri (echipamente, haine, suveniruri etc.), licențierea proprietății intelectuale, marketingul reciproc.

Multe guverne văd turismul bazat pe resurse naturale ca un instrument important în dezvoltarea economică și totuși, din păcate, majoritatea nu a investit suficient în pregătirea personalului sau în infrastructura specifică. Un sondaj global realizat de către World Conservation Monitoring Centre arăta că în 1993 investițiile făcute în ariile protejate au fost în medie de 776 $/km2, variind de la 57 $/km2 în America de Sud până la 11,552 $/km2 în Asia de Est (exclusiv China). De asemenea, țările dezvoltate au cheltuit pentru arii protejate în medie 1687 $/km2, cu mult mai mult decât țările în dezvoltare, care cheltuiesc 161 $/km2, cu toate că, din punctul de vedere al valorii biodiversității, comparația este inversă.

În ceea ce privește mărimea personalului care administrează ariile protejate, diferența este mult mai mică, de la 27,3 persoane/1000km2 în țările dezvoltate, la 22,6 persoane/1000km2 în țările mai puțin dezvoltate, dar diferența se face între investițiile care se fac în echipamentul necesar staffului și care asigură eficiența activităților de protecție.

Este important de amintit și faptul că nivelul circulației turistice și impactul economic al ariilor protejate nu sunt măsurate sistematic, iar statisticile sunt incomplete. Astfel, importanța ariilor protejate este subestimată din lipsă de informații adecvate.

În cadrul ariilor naturale protejate, administrația publică și sectorul privat își păstrează roluri tradiționale în ceea ce privește programele de investiții, în sensul că administrația locală va asigura planificarea acțiunilor, managementul terenurilor, realizarea infrastructurii și finanțarea unor activități, iar sectorul privat va contracta lucrările de infrastructură, utilități publice, etc.

Există însă și opinii potrivit cărora parteneriatul public-privat reprezintă un concept “vag și periculos”[4], în sensul menținerii unei situații în care nu există nici o responsabilitate (de exemplu, cazul distrugerii pădurilor din Amazonia ca urmare a parteneriatului dintre guvern și întreprinzătorii particulari). Se impune deci găsirea unor modalități de a îmbina instrumentele economice cu reglementările juridice, într-un cuvânt adoptarea unei politici de ecoeficacitate[5].

În ultima vreme, structura administrațiilor naționale, regionale și locale a cunoscut un profund proces de evoluție în paralel cu adâncirea relațiilor dintre sectorul public, privat și asociativ. Constrângerile bugetare au redus volumul creditelor disponibile pentru investiții în zonele naturale protejate. În același timp, descentralizarea administrativă a determinat preluarea responsabilităților din ce în ce mai sporite de către organismele locale, fără ca acestea din urmă să dispună de resursele necesare. Acest lucru, la care se adaugă și presiunea fiscală, a determinat participarea colectivităților locale la programele de dezvoltare, serviciile prestate în mod exclusiv de către un singur organism public diminuându-se considerabil.

Un exemplu în acest sens este oferit de serviciile de învățământ, transport, comunicații, distribuția energiei, aprovizionarea cu apă, colectarea deșeurilor. Cu toate acestea, presiunea exercitată asupra cheltuielilor bugetare nu se diminuează având în vedere necesitatea soluționării unor probleme legate de discriminările sociale, creșterea economică a zonelor defavorizate, îmbunătățirea calității mediului. Acestea fac obiectul unor programe și proiecte elaborate la diferite niveluri decizionale, cu implicarea tuturor celor interesați într-o mai bună gestiune a ariilor naturale protejate.

 

[1]    Eagles, P. - International Trends în Park Tourism and Ecotourism, University of Watweloo, Ontario, Canada, 1999, pag.16.

[2]    Idem, pag. 23.

[3]    Eagles, P., op. cit., pag. 20.

[4]    C. Cămășoiu, Economia și sfidarea naturii, Editura Economică, București, 1994, pag. 42.

[5]    Idem, pag. 43.

Loading...