loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Putem afirma, fără a greși, că apariția călătoriilor turistice s-a produs în antichitate, iar activități turistice în spațiul rural au început a fi practicate empiric din aceeași perioadă. Leagănul călătoriilor în regiunile rurale l-a constituit Europa. Este cunoscută astfel participarea în număr mare a elenilor la: vizitarea locurilor sfinte - Dadona (Zeus) și Delfi (Apollo) - frecventarea băilor curative sau jocurile festive periodic organizate.

În perioada romană majoritatea călătoriilor aveau scopuri comerciale, culturale sau militare, iar traseele lor parcurgeau inevitabil spațiul rural. În același timp cu evoluția societății omenești se diversifică și structura călătorilor, astfel, în Evul Mediu, călătoreau în număr însemnat comercianții, dar întâlnim frecvent ambasadori, preoți și pelerini, oameni de știință, artiști, calfe și studenți. În mod normal locuitorii zonelor rurale au asigurat “casă și masă” celor cei vizitau, astfel s-a format, perpetuat și conservat o formă de “tratament” devenită tradițională și etichetată mai târziu ca ospitalitate.

Cu timpul regiunile rurale au fost martorele formării unor rute:

S către zonele de tratament (termele romane ori stațiunile balneoclimaterice),

S comerciale (vestitele până în zilele noastre drumuri ale sării, vinului, chihlimbarului, mătăsii, etc.),

S spre locurile sfinte (Ierusalim, Santiago de Compostela, Mont Saint Michel, ș.a.).

Unii dintre acești călători au decis să transmită experiențele lor. Putem prezenta în sprijin scrierile călugărului francez Aimeri Picaud, care realizează la 1130 un îndrumar pentru pelerinii doritori să ajungă la Santiago de Compostella, sau pe poetul japonez Basho care în 1690 a scris un poem intitulat “Drum îngust spre Nordul îndepărtat”.

Europa este cea care înregistrează primele forme conștientizate de turism rural în secolele XVI-XVII; în acele vremuri pictorii erau interesați să valorifice în operele lor construcțiile și mediul spațiului rural. Viața satului, așa cum era ea și nu inventată, este imortalizată în operele pictorilor francezi, italieni sau olandezi. Pe acest fond marele gânditor francez Jean Jacques Rousseau (1712­1778) povestește în lucrarea sa “Confesiuni” despre o călătorie în care a traversat Alpii, ce a sugerat multor oameni ai timpului planuri de călătorii spre regiunile muntoase pentru a admira natura. În secolul următor, al XIX- lea, odată cu afirmarea marilor peisagiști, arhitectura rurală ocupă un loc din ce în ce mai important în desen și pictură. Se impun din nou pictorii și artiștii francezi și italieni cărora li se adaugă mai apoi cei din Anglia[1].

În România, care - așa cum afirma Geo Bogza în reportajul “Sate și orașe”- la început a fost o țară de sate, prin excelență agricolă, spațiul rural s-a aflat la el acasă din totdeauna. Mai mult, “viața la țară” a fost un subiect frecvent al literaturii noastre, culminând cu manifestarea unui puternic curent literar; similar, în operele plastice din perioadele de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX satul fiind cadrul, obiectul, subiectul și inspiratorul unui număr însemnat de pictori români. În ceea ce privește manifestările care pot fi catalogate drept începuturi ale circulației turistice rurale din țara noastră - neluând în seamă faptul că orice orășean, care se respecta și își putea permite, avea o casă “la țară”- amintim:

/ obiceiurile de Sânziene când, conform tradiției maramureșenii porneau spre mănăstirile din Moldova;

/ pelerinajele către locașurile de cult;

/ vacanțele de sărbători în lumea satului sau la mănăstire și mai ales obiceiul retragerii către sat în timpul verilor călduroase (“locuința mea de vară e la țară[2]), locul ideal de petrecere a unor clipe de destindere.

Concomitent cu creșterea frecvenței circulației turistice au evoluat și echipamentele turistice: de la cele privind transportul (poștalioanele și locurile de schimb ale cailor - ”poștele” încă mai revin și astăzi în povestirile sătenilor, ca și denumirile unor localități legate de această activitate - exemplu Poșta Câlnău), la cele care asigurau în norme profesioniste “casă și masă” (vestitele hanuri existente în toate cele trei țări române[3]) și mai apoi cele destinate altor nevoi materiale.

Dintre cei ce au apreciat și prețuit vacanțele în spațiul rural putem enumera personalități ale culturii românești precum: scriitorii: Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu - Delavrancea, , Calistrat Hogaș, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu; pictorii: Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian; istoricii: Nestor Urechia, Nicolae lorga; compozitorul: Ciprian Porumbescu, George Enescu; actorii: Ștefan Ciubotărașu, Ștefan Iordache și mulți alții.

Toți cei citați au fost promotorii unei mode, ai unui mod de viață nou ce a contribuit la realizarea unei mentalități care în timp a generat călătoria, circulația turistică, mai apoi turismul - în general și turismul rural în particular. Cele prezentate ne determină să afirmăm că turismul rural s-a derulat în țara noastră până în a doua jumătate a secolului al XX - lea doar în mod empiric și spontan.

În ceea ce privește restul Europei trebuie să remarcăm că dezvoltarea turismului rural se află în strânsă legătură cu masiva urbanizare produsă înainte, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial. Era perioada în care dezvoltarea industriei, dar și mecanizarea din agricultură, au determinat migrarea populației din zonele rurale către centrele urbane aflate într-o dinamică evoluție. Atunci când își puteau permite “vacanțe"” o bună parte a “strămutaților”” se întorcea “la țară” pentru a vizita zonele pe care le părăsiseră. Vizitatorii erau cazați - în marea majoritate a cazurilor - de către rude sau prieteni, iar petrecerea timpului liber se limita la ajutorul în gospodărie ori la “actualizarea informațiilor”.

 

[1]   Grolleau Henri -”Patrimoine rural & tourisme dans la C.E.E.”, D.G.T., Service du Tourisme, TER, 1988, pag.22

[2]  a se revedea Topârceanu George -”Scrieri”, vol. I și II, Editura Minerva, București, 1983

[3]   a se consulta: Botez C., Pricop A. -”Tradiții ale ospitalității românești”, Editura Sport-Turism, București, 1989

Loading...