loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În ultimele decenii, problema alimentară a devenit tot mai acută şi a căpătat din punct de vedere calitativ noi trăsături şi dimensiuni. Dintr-o problemă cu caracter naţional sau regional, privind numai o parte din populaţia lumii, ea a devenit cu timpul, totuşi, o problemă globală, cuprinzând, sub un aspect sau altul, toate ţările şi continentele şi toate nivelurile societăţii contemporane.

Evoluţia situaţiei mondiale a alimentaţiei în ultimul deceniu prezintă un interes deosebit, datorită mai multor factori:

  • în deceniul trecut s-au pus bazele tendinţelor de dezvoltare şi soluţiilor posibile la problemele care preocupă omenirea în viitorul imediat;
  • această perioadă este strâns legată de cercetările actuale, având în vedere că ele oferă posibilităţi favorabile pentru analize mai profunde, estimări mai realiste şi concluzii ştiinţifice mult mai fundamentate decât în trecut;
  • situaţia alimentară mondială din deceniile trecute a evoluat în condiţiile preocupărilor crescânde ale instituţiilor naţionale şi internaţionale pentru problema globală a alimentaţiei şi, în esenţă, acest lucru este atestat de influenţa pe care o exercită, în acest domeniu de mare importanţă, iniţiativele luate în cadrul politicilor alimentare naţionale sau de către organizaţiile internaţionale de profil.

Problema alimentară mondială rezultă din jocul a numeroase contradicţii din sfera producţiei şi distribuţiei alimentelor, contradicţii determinate, la rândul lor, de un ansamblu de fenomene complexe - - economice, sociale şi politice - specifice ţărilor şi regiunilor lumii.

Natura globală a problemei alimentare este accentuată de mai multe circumstanţe, care au apărut în diferite etape de dezvoltare a comunităţii umane: intensitatea şi scara de manifestare, gradul înalt de inegalitate în producţie şi distribuţie, dependenţa accentuată a multor state în curs de dezvoltare de ajutorul alimentar şi de importurile din alte state, dar şi probabilitatea unor evoluţii dezastruoase pe termen lung.

Problema alimentară ia diferite forme: de la o structură inadecvată a consumului alimentar în raport cu cerinţele fiziologice nutritive ale organismului, în unele cazuri, la înfometare în masă şi moarte produsă de foamete, în altele.

Analizând principalele caracteristici care definesc problema alimentară la nivel mondial, se poate constata existenţa unor mari diferenţe între regiunile şi ţările lumii în ceea ce priveşte dieta zilnică a tuturor substanţelor nutritive necesare unui regim alimentar echilibrat.

Astfel, în societăţile industrializate, caracterizate printr-un grad ridicat de dezvoltare, reflectat pe măsură în nivelul veniturilor, prin abundenţa resurselor, în primul rând financiare, şi printr-o populaţie a cărei dinamică nu a înregistrat în ultimele decenii modificări semnificative, problema care se pune la ordinea zilei este aceea a supraalimentaţiei, în care consumul de alimente, văzut prin prisma conţinutului lor nutritiv, depăşeşte în mod curent trebuinţele fiziologice zilnice.

Invers, în ţările în curs de dezvoltare şi, în special, în acelea în care nivelul sărăciei a atins cote alarmante, puţin dezvoltate economic, cu un nivel mediu scăzut al veniturilor pe cap de locuitor şi cu o populaţie care cunoaşte creşteri importante de la an la an, ceea ce îngrijorează este problema subalimentaţiei, respectiv a subnutriţiei, uneori cronice, şi care tinde să se agraveze.

Depăşirea limitelor unei alimentaţii optime, care este definită prin existenţa permanentă a unui echilibru între cerinţele nutritive şi aportul alimentar, se manifestă în ambele situaţii arătate mai sus prin creşterea incidenţei bolilor de nutriţie care, astăzi, sunt una dintre cauzele majore ale mortalităţii la nivel global. La aceasta se adaugă şi faptul că, deloc de neglijat de altfel, se constată o creştere puternică a resurselor economice alocate din bugetele diferitelor ţări pentru îngrijirea persoanelor cu afecţiuni cauzate de o nutriţie defectuoasă.

Între cauzele majore care au generat apariţia acestor stări de lucruri, raportul dintre populaţie şi resursele alimentare se situează pe unul dintre primele locuri, având în vedere faptul că cei doi vectori se intercondiţionează reciproc şi că nu se poate vorbi de o soluţionare, sau măcar de ameliorarea justă a acestei probleme globale în afara existenţei unui echilibru deosebit între ei.

De fapt, influenţa reciprocă a acestor două variabile poate fi rezumată prin următorul enunţ: abundenţa resurselor sau creşterea cantitativă şi calitativă a acestora în decursul timpului, asociată cu sporirea veniturilor personale, duce la creşterea nivelului de trai şi, de multe ori, la sporirea populaţiei din anumite zone; invers, creşterea necontrolată a populaţiei, în care un rol hotărâtor îl are şi lipsa educaţiei unor largi categorii de oameni, atrage după sine o cerere de resurse alimentare mult crescută faţă de perioadele anterioare şi care, de cele mai multe ori, nu poate fi acoperită pe termen scurt în condiţii rezonabile.

Din ambele situaţii rezultă că explozia demografică reprezintă un fapt care trebuie evitat, deoarece consecinţele unei creşteri prea mari de populaţie se vor reflecta pe termen lung asupra resurselor de hrană şi de apă potabilă, sănătăţii şi educaţiei, habitatului şi locurilor de muncă, precum şi asupra mediului înconjurător, în condiţiile în care se constată, în unele regiuni ale lumii, fenomene de supraexploatare a unor ecosisteme.

Altfel spus, la scară istorică, dezvoltarea economică şi socială a multor ţări, va fi pusă în pericol, având în vedere că această creştere de populaţie nu este şi nu va fi repartizată în mod egal. Astfel, dacă tendinţele de creştere accentuată a populaţiei se vor menţine şi pe viitor, cel mai puţin afectate vor fi ţările industrializate unde, de mai mult timp, problema îmbătrânirii populaţiei este o problemă cronică şi nu cea a creşterii populaţiei, în schimb, explozia demografică va fi mai mult apanajul ţărilor sărace şi foarte sărace.

Pentru evaluarea şi soluţionarea problemei alimentare sunt de preferat acele modele care presupun, drept instrumentar de lucru, realizarea unor analize comparative detaliate la nivel naţional, regional şi global, date fiind diferenţierile evidente care se constată pe toate aceste paliere, cu ajutorul unor indicatori reprezentativi, cum sunt: resursele agroalimentare, producţia agricolă, populaţia totală şi cea ocupată în agricultură, veniturile şi cererea de alimente, starea de nutriţie a populaţiei, factorii climatici şi cei de mediu etc.

Recunoaşterea existenţei unei probleme alimentare, precum şi conştientizarea implicaţiilor şi riscurilor pe care nerezolvarea acesteia le poate induce asupra stării de sănătate a populaţiei, pe termen scurt, mediu şi lung, s-au materializat, de-a lungul timpului, în intensificarea eforturilor de elaborare şi implementare a unor politici alimentare şi nutriţionale la nivel naţional, regional şi internaţional al căror scop general îl constituie salvgardarea dreptului fiecărui individ de a avea acces în mod permanent la hrana necesară unei vieţi active şi sănătoase.

Politicile agroalimentare vizează ansamblul sectorului agroalimentar şi au ca scop satisfacerea nevoilor nutriţionale ale populaţiei, prin intervenţii şi orientări spre piaţă a diferitelor activităţi şi fluxuri care au loc de-a lungul filierelor agroalimentare sau anumitor componente ale acestora. Obiectivul central al politicilor agroalimentare este rezolvarea într-o manieră cât mai echilibrată a problemei alimentare[1].

Politicile agroalimentare au ca scop final atingerea stadiului în care întreaga populaţie îşi poate satisface nevoile nutriţionale. Acest obiectiv este teoretic şi nu s-a atins nici în ţările cele mai bogate. În aceste ţări există şi populaţie săracă, deşi în număr mai restrâns, pentru care se aplică anumite programe sociale de susţinere. În ţările în curs de dezvoltare, politicile agroalimentare au obiective mai restrânse, dar şi o finanţare mult mai săracă.

În lumea de astăzi nu putem spune că se aplică politici agroalimentare complexe pe toate verigile sistemului agroalimentar, realizându-se o abordare secvenţială şi selectivă a acestora.

Politicile agroalimentare sunt strâns legate de politicile macroeconomice care determină capacitatea de cumpărare a consumatorilor, de potenţialul agricol al unei ţări, de nivelul atins în asigurarea securităţii alimentare, de gradul de stabilizare a veniturilor populaţiei etc.

De asemenea, politicile agroalimentare urmăresc formarea unor sisteme agroalimentare integrate la nivel naţional şi, în măsură crescândă, la nivel regional. Particularităţile cererii (consumului alimentar), ale producţiei agroalimentare din fiecare ţară, ale comercializării produselor, ale surselor de finanţare şi ale unor factori locali determină abordări specifice ale politicilor agroalimentare şi modalităţi diferite de integrare regională.

Întrucât partea covârşitoare a producţiei agroalimentare se realizează, în majoritatea ţărilor lumii, în interiorul acestora (cu excepţia ţărilor mari producătoare de petrol), politicile de integrare în domeniul agroalimentar sunt diferite pe zone economice şi în interiorul fiecărui stat.

Politicile agroalimentare cuprind trei componente care, în epoca modernă, sunt abordate interdependent, şi anume[2]:

  • politici agricole şi de dezvoltare rurală;
  • politici alimentare;
  • politici nutriţionale.

Politicile agricole şi de dezvoltare rurală au numeroase particularităţi naţionale şi zonale, se concep şi se aplică diferit la nivelul exploataţiilor agricole, al activităţilor economice şi sociale din mediul rural şi în raporturile pe care agricultura le are cu agenţii economici din amonte şi din aval. Din punct de vedere istoric, ca sferă de cuprindere, intensitate, diversitate, resurse alocate, dar şi ca rol în rezolvarea problemei alimentare, politicile agricole ocupă primul loc în preocupările statelor lumii.

Politica agricolă este o politică sectorială care cuprinde un ansamblu de decizii care urmăresc atingerea obiectivelor fundamentale în domeniul agriculturii, acţiunile, mecanismele şi instrumentele prin care guvernele intervin în scopul reglementării relaţiilor cerere-ofertă pe piaţa produselor agroalimentare. În ultimele decenii, politicile agricole se abordează tot mai mult în interdependenţă cu politicile de dezvoltare rurală şi de protecţie a mediului natural.

Politicile agricole trebuie să fie flexibile şi selective în timp şi spaţiu, iar mecanismele de aplicare să fie corectate din mers. Respectarea reglementărilor internaţionale şi regionale ale unor organizaţii la care diferite ţări au aderat este obligatorie pentru a obţine sprijinul necesar ajustărilor structurale din agricultură şi pentru a deveni competitive pe pieţele interne şi externe în condiţiile globalizării economice. Dar, diferenţele de aplicare şi uneori de concepţie a politicilor agricole nu pot fi excluse.

Politicile agricole au urmărit realizarea obiectivelor generale ale guvernelor şi au cunoscut orientări diferite de la ţară la ţară şi în perioade de timp diferite. Aceste politici au avut un rol determinant în creşterea eficienţei de ansamblu a sectorului agroalimentar, o lungă perioadă de timp, în ţările dezvoltate. Realizarea politicilor alimentare şi nutriţionale depinde în mare măsură de politicile agricole, întrucât ţările lumii îşi asigură consumul alimentar într-o măsură crescândă sau în totalitate din resursele agricole interne.

Politicile alimentare cuprind un set de măsuri cu caracter orientativ, stimulativ sau restrictiv cu privire la calitatea produselor destinate consumului uman, minimizarea costului social al alimentaţiei, eliminarea sărăciei şi a subconsumului populaţiei.

Politicile alimentare sunt îndreptate spre asigurarea nevoilor alimentare din punct de vedere calitativ şi cantitativ, respectiv asigurarea igienei alimentelor prin respectarea criteriilor de calitate în toate componentele filierelor agroalimentare, toate acestea urmărind satisfacerea necesităţilor biologice complexe ale consumatorilor.

Principalele instrumente de politică alimentară sunt subvenţiile la consumator pentru asigurarea accesului la hrană al populaţiei cu venituri reduse şi măsurile de protecţie a consumatorilor. Protecţia consumatorilor se asigură pe baza elaborării şi respectării standardelor pentru alimente existente în comerţul naţional şi internaţional, care cuprind criterii obligatorii privind calitatea, valoarea nutritivă etc. Există o tendinţă de apropiere a standardelor naţionale de cele internaţionale, pe baza negocierilor şi a ratificării înţelegerilor din comerţul internaţional cu produse alimentare, menite să asigure protecţia consumatorilor. Actualizarea legislaţiei privind alimentaţia populaţiei în funcţie de evoluţiile tehnologice şi de cerinţele protecţiei sănătăţii impune o mare flexibilitate, dar şi adoptarea regulilor internaţionale de către toate ţările participante la schimburile de bunuri alimentare.

În acest context, politicile alimentare ar trebui să constituie o parte integrantă a planurilor naţionale de dezvoltare. Obiectivele generale ale acestor politici ar trebui să fie îmbunătăţirea calităţii, cantităţii şi siguranţei alimentelor consumate de populaţie, servind scopului de a asigura o alimentaţie corespunzătoare pentru toţi indivizii şi, în acelaşi timp, ar trebuie să asigure o stare bună de sănătate întregii populaţii.

Pentru a îmbunătăţi alimentaţia, mărirea producţiei de alimente trebuie să conducă la o creştere a consumului de alimente în rândul populaţiei sărace. Asigurându-le săracilor locuri de muncă sau mijloace de trai pe o bază durabilă, se poate contribui de asemenea la reducerea ratei malnutriţiei. Fără o producţie corespunzătoare de alimente sau fără venituri corespunzătoare, starea nutriţională va fi mereu compromisă. Politica alimentară, ce înglobează şi obiective nutriţionale, nu trebuie să aibă în vedere doar ce cantitate de alimente este produsă, ci şi ce alimente se produc, unde şi de către cine.

Culturile de plante industriale concurează uneori culturile de plante destinate consumului alimentar uman, iar rezultatul este disponibilitatea redusă de alimente pentru alimentaţia umană. Cu toate acestea, recoltele vândute (care pot fi de natură alimentară sau nealimentară) pot furniza familiilor care le cultivă venituri care să le permită acestora să-şi procure mai multe alimente. Realizarea unor astfel de culturi destinate vânzării poate aduce, de asemenea, venituri mai sigure pentru achiziţionarea de alimente, însă doar în condiţiile în care banii astfel obţinuţi sunt folosiţi pentru obţinerea necesarului de alimente şi nu pentru alte cheltuieli. În acest context, s-a demonstrat că în cazul în care veniturile de pe urma vânzării produselor agricole sunt controlate de femei, mai degrabă decât de bărbaţi, o mai mare parte a acestora va fi cheltuită pe alimente, iar copiii au astfel mai mult de beneficiat.

În multe ţări, mare parte din activitatea agricolă este prestată de persoane care nu au în proprietate terenul pe care îl lucrează. Reforma agrară ar putea îmbunătăţi în aceste condiţii şi calitatea alimentaţiei. În zonele rurale, ocupaţiile din agricultură, domeniul forestier, creşterea animalelor, piscicultură etc. reprezintă cele mai importante surse de venituri şi contribuie în mod direct la formarea structurii consumului zilnic de alimente. Noile tehnologii care se aplică în agricultură pot duce uneori la reducerea oportunităţilor de angajare a populaţiei din aceste zone, contribuind astfel la o insecuritate alimentară a acesteia. Alţi factori adiacenţi agriculturii care pot, de asemenea, să influenţeze securitatea alimentară includ controlul pierderilor post-recoltă, depozitarea recoltelor agricole, transportul şi marketingul produselor agroalimentare.

Principalele activităţi legate de alimentaţie sunt aproape întotdeauna întreprinse de departamentele guvernamentale şi de ministere, deoarece aproape toate ţările sunt conduse după un sistem care împarte funcţiile guvernului în felul acesta. Din acest motiv, în cazul în care nu există un minister distinct pentru problema agriculturii şi alimentaţiei, trebuie să existe un alt mecanism guvernamental, care să promoveze dezvoltarea corespunzătoare şi coordonarea politicilor şi programelor naţionale privind alimentaţia. Este necesar să se asigure că politicile din cadrul diverselor ministere sunt compatibile, coordonate şi, pe cât posibil, armonizate. Cu toate acestea, implementarea programelor ar trebui să rămână responsabilitatea ministerelor, departamentelor şi agenţiilor deja existente. Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, multe din acţiuni depind de mobilizarea comunităţii. În multe cazuri, respectiv ţări, nu există o unitate sau o organizaţie care să identifice, să evalueze şi să facă recomandări de o manieră sistematică şi explicită privind măsurile şi strategiile pe care un guvern le-ar putea adopta pentru a îndeplini obiectivele unei alimentaţii corespunzătoare pentru populaţie. În mod similar, rareori există o structură care să analizeze implicaţiile nutriţionale ale unui plan naţional de dezvoltare sau ale altor programe ministeriale.

Tocmai de aceea, în unele state au fost înfiinţate diverse instituţii şi comitete care să coordoneze activităţile legate de alimentaţie. Astfel, în Zambia, o comisie pentru agricultură şi alimentaţie a fost înfiinţată la puţin timp după declararea independenţei. De asemenea, în Republica Tanzaniană, Centrul Tanzanian pentru Alimentaţie a fost înfiinţat ca un organism parastatal în subordinea Ministerului Sănătăţii, iar în Indonezia, Agenţia Naţională de Planificare a Dezvoltării coordonează cu succes activităţile privind nutriţia şi asigură includerea obiectivelor politicii privind alimentaţia sănătoasă în fiecare plan de dezvoltare, revizuit la fiecare cinci ani. Nu în ultimul rând, multe ţări au comitete interministeriale care se ocupă de problemele alimentare ce necesită implicarea mai multor ministere.

Politicile nutriţionale au ca scop ameliorarea calităţii şi cantităţii raţiilor alimentare în vederea satisfacerii nevoilor nutriţionale ale populaţiei, protecţia consumatorilor şi reducerea riscurilor privind sănătatea. Aceste politici sunt strâns legate de politicile alimentare, fiind influenţate de veniturile populaţiei, de preţurile produselor etc. şi au la bază norme privind substanţele nutritive (conţinutul alimentelor în energie, protide, glucide, lipide, minerale, vitamine etc.) necesare pentru menţinerea sănătăţii omului[3].

Politicile nutriţionale diferă pe ţări şi regiuni ale lumii, în funcţie de nivelul de dezvoltare economică, de climă, de resursele locale, de modelele istorice de consum etc. În ultimele decenii a crescut puternic preocuparea pentru alimentaţia pe bază de produse biologice, care poate fi atinsă prin folosirea unor sisteme de agricultură ecologică în producţie. De asemenea, au crescut preocupările pentru folosirea tehnologiilor de prelucrare nepoluante, pentru depozitarea, transportul şi distribuţia alimentelor cu respectarea regulilor de nutriţie sănătoasă.

În acest context, trebuie spus că sănătatea publică şi programele nutriţionale sunt adesea realizate fără a avea elaborate planuri de evaluare. Campaniile pentru creşterea resurselor de hrană în cadrul gospodăriilor, pentru triplarea numărului clinicilor sociale, stabilirea unor noi programe nutriţionale în şcoli sau pentru acordarea unei atenţii deosebite educaţiei referitoare la alimentaţie pot fi activităţi importante în cadrul unei ţări sau al unei colectivităţi, însă asemenea activităţi sunt rareori evaluate în mod corespunzător.

Monitorizarea şi evaluarea reprezintă activităţi importante în cadrul programelor şi proiectelor de îmbunătăţire a alimentaţiei. În general, monitorizarea este făcută de chiar cei care lucrează în cadrul proiectului, de preferinţă cu participarea comunităţii ai cărei membrii sunt beneficiarii acţiunilor întreprinse. Monitorizarea constă, de obicei, în colectarea şi analiza periodică a unor date. Evaluarea constă în eforturile de a aprecia, a măsura şi a judeca progresul realizat de un program sau de o activitate în ce priveşte obiectivele declarate iniţial. Guvernul care susţine un program, cei care îl implementează şi beneficiarii acestuia trebuie să fie cu toţii interesaţi să ştie cât de eficient este respectivul program. O parte integrantă a tuturor activităţilor din domeniul nutriţional ar trebui să o constituie o anumită formă de evaluare[4].

Deoarece evaluarea include o determinare a progresului faţă de anumite obiective, ea are două condiţii esenţiale. Prima este de a avea declarate obiectivele programului, de preferinţă în scris. A doua se referă la deţinerea unor informaţii de bază, oricât de simple. Cu alte cuvinte, este necesar să se cunoască situaţia înainte de începerea programului şi schimbările care se aşteaptă să apară ca urmare a respectivului program. Evaluarea constă, uneori, în măsurarea înainte de începerea şi după terminarea unei acţiuni. Diferenţa între cele două măsurări indică schimbările apărute în perioada desfăşurării acţiunii; acestea pot sau nu să fie în întregime produse de acţiunea respectivă.

Evaluarea este folositoare în mai multe feluri. Ajută pe cel care lucrează în cadrul programului să ştie cum se descurcă în activitatea sa şi poate sugera modalităţi de îmbunătăţire a lucrului sau de accelerare a procesului. Poate arăta că anumite acţiuni produc rezultate bune, în timp ce altele nu. Evaluarea este folositoare pentru cei care planifică programul; prin analizarea şi evaluarea rapoartelor, ei pot obţine o măsură a progresului global şi a contribuţiei relative a fiecărei componente a programului. Aceste informaţii facilitează planificarea logică şi pot conduce la revizuirea operaţiunilor programului sau la noi acţiuni.

Evaluarea trebuie, de asemenea, să furnizeze beneficiarilor programului informaţii despre ce anume s-a realizat. Întrucât suportul comunităţii este esenţial pentru succesul programelor, este de datoria celor implicaţi să-i informeze pe cei care primesc ajutorul despre felul în care decurge programul, la fel cum o companie trebuie din când în când să-şi informeze acţionarii despre mersul afacerii. Dacă oamenilor nu li se arată şi nu li se explică schimbările realizate şi rolul lor în cadrul acestor schimbări, mare parte din valoarea programului se pierde. Dacă oamenii înţeleg rezultatele obţinute, ei pot fi încurajaţi să coopereze mai mult şi să îşi aducă aportul în cadrul activităţilor programului. Evaluarea poate, de asemenea, să-i convingă pe ei şi pe liderii lor că un aspect al programului, faţă de care ei erau sceptici, dă rezultate. De exemplu, într-o zonă în care entuziasmul faţă de hrănirea copiilor la şcoală este scăzut, părinţii pot fi convinşi să susţină financiar această activitate, dacă li se aduc dovezi clare care să arate că acei copii care au primit mese la şcoală au crescut mai bine, au învăţat mai bine şi au fost mai puţin înclinaţi spre absenteism. Evaluarea este aşadar un proces constructiv care determină mai multă susţinere faţă de program din partea guvernului, agenţiilor externe şi a publicului. De asemenea, îi poate încuraja şi ajuta pe lucrătorii implicaţi să fie mai eficienţi.

Deseori se sugerează ca evaluarea să fie făcută de persoane din afară şi nu din interiorul programului supus evaluării. Acest punct de vedere nu este universal acceptat. Deşi evaluatorii externi pot fi consideraţi imparţiali, în timp ce lucrătorii în cadrul programului nu, uneori este un avantaj să fie implicate într-o comisie de evaluare persoane care lucrează în cadrul respectivului proiect şi a comunităţii în care acesta este implementat. Responsabilitatea în ceea ce priveşte obiectivitatea şi asigurarea că datele sunt imparţiale în cadrul unui raport de evaluare revine în acest caz persoanelor din afara proiectului. Se constată un interes crescând pentru utilizarea procedurilor rapide de apreciere drept instrumente de evaluare. Această metodă se bazează, în principal, pe informaţiile de ordin calitativ.

În acest context, cea de-a 5-a Conferinţă Internaţională a Forumului Internaţional pentru Planificare Nutriţională a analizat cele mai de succes programe nutriţionale comunitare şi a concluzionat că starea nutriţională a grupurilor de populaţie săracă din ţările în curs de dezvoltare poate fi îmbunătăţită în mod semnificativ prin programe de dezvoltare comunitară în condiţiile în care anumite elemente esenţiale sunt înglobate în cadrul programelor încă de la început. Conferinţa a sugerat, de asemenea, că angajamentul instituţional şi individual faţă de comunitate este esenţial în contextul dezvoltării. În acest sens, s-au identificat următoarele şase elemente esenţiale pentru succesul unui program:

  • angajamentul politic ferm şi consecvent, concretizat în acţiuni de finanţare a alimentaţiei;
  • mobilizarea şi participarea comunităţii;
  • dezvoltarea resurselor umane;
  • stabilirea corectă a obiectivelor;
  • monitorizarea, evaluarea şi administrarea sistemelor informaţionale;
  • reproductibilitatea şi durabilitatea rezultatelor programului.

 

[1] Gavrilescu, D., Economia agroalimentară - delimitări, premise, anticipări, Bucureşti, Editura Expert, 1996

[2] Gavrilescu, D., Giurcă, D. (coordonatori), Economie agroalimentară, Bucureşti, Editura Expert, 2000

[3] Gavrilescu, D., Giurcă, D. (coordonatori), Economie agroalimentară, Bucureşti, Editura Expert, 2000

Lathan, M., Human nutrition the developing world, Rome, FAO, 1996

Loading...