loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În ceea ce priveşte conceptul de securitate alimentară, în literatura de specialitate s-au formulat o multitudine de definiţii, fiecare având o anumită valoare de cunoaştere. Aceste definiţii au fost dezvoltate la nivel individual, familial, regional, naţional şi global. Pe plan ştiinţific, la nivel internaţional, conceptul de securitate alimentară este definit ca fiind „accesul pentru toată lumea şi în mod permanent la hrana necesară unei vieţi active şi sănătoase". La nivel individual, securitatea alimentară este considerată a fi dreptul fiecărui om de a se hrăni, care este primul în sistemul drepturilor omului, lansat de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO), în 1963 la Roma, prin celebrul manifest intitulat „Proclamaţia dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-şi astâmpăra foamea". In termeni numerici, securitatea alimentară reprezintă cantitatea de alimente necesare unui individ, exprimate în unităţi fizice, convenţionale (kilocalorii) şi în trofine (substanţe nutritive), pentru a-şi asigura echilibrul fiziologic şi a-şi acoperi cele trei raţii de consum:

  • •=> raţie de întreţinere;
  • •=> raţie de creştere;
  • •=> raţia de activitate.

Aceasta înseamnă că pentru realizarea securităţii alimentare la nivel individual sunt necesare următoarele:

J asigurarea disponibilităţilor alimentare (producţie, stocuri de rezervă);

J redistribuirea disponibilităţilor alimentare în interiorul ţării sau în afară prin schimburi internaţionale;

J accesul efectiv al populaţiei la achiziţionarea de bunuri de consum alimentar, prin asigurarea cererii solvabile potrivit cerinţelor acesteia.

Ca urmare, se poate afirma că există două determinante majore ale conceptului de securitate alimentară: disponibilitatea şi accesul la hrană.

Trebuie specificat faptul că asigurarea securităţii alimentare la unul dintre niveluri nu o garantează automat pe aceea de la celelalte niveluri. De exemplu, securitatea alimentară la nivel individual nu o asigură implicit şi pe cea de la nivel familial, noţiunile de foamete, malnutriţie şi insecuritate alimentară fiind treptele agravante ale aceluiaşi proces - accesul îngrădit la o ofertă suficientă de hrană.

Deşi i se conferă o sferă de cuprindere foarte amplă, totuşi, conceptul de securitate alimentară este în ultimă instanţă o problemă a familiei sau de nivel individual. În acest context, cei trei factori care condiţionează securitatea alimentară sunt:

  • disponibilitatea hranei;
  • posibilitatea de acces la hrană (determinată, în general, de puterea de cumpărare);
  • dorinţa de a avea o alimentaţie sănătoasă.

Pentru o mai bună înţelegere a relaţiei dintre securitatea alimentară şi aportul alimentar adecvat, mai ales în contextul ţărilor în curs de dezvoltare, este nevoie de o minimă clarificare conceptuală a segmentelor care compun securitatea alimentară.

Astfel, într-o anumită accepţiune, aportul alimentar individual adecvat (AAAI) este asigurat pe termen scurt dacă aportul de kilocalorii răspunde nevoilor variabile în funcţie de vârstă, starea de sănătate, efortul fizic depus şi greutatea adulţilor; pe termen mediu, se consideră că AAAI este acoperit dacă nu există deficienţe proteino-calorice (MPC), traduse printr-o insuficienţă ponderală a adulţilor, iar pe termen lung dacă nu există MPC cronică (întârzieri de creştere la copiii sub 5 ani). Adesea se consideră că există întârzieri ale creşterii sau insuficienţe ponderale în funcţie de vârstă sau înălţime atunci când aceşti indicatori sunt inferiori cu mai mult de jumătate faţă de valorile lor medii.

Cauza imediată a MPC-ului pare a fi insuficienţa aportului de kilocalorii, ţinând cont de nevoile care trebuie acoperite şi de bolile care pot apărea prin neacoperirea adecvată a acestora. Insuficienţa aportului energetic cauzează dereglări importante şi frecvente, majoritatea specialiştilor în nutriţie respingând, astăzi, ideea că insuficienţa aportului de proteine (şi, mai mult, insuficienţa aportului în anumiţi aminoacizi esenţiali) este o problemă independentă, care necesită asigurarea unei alimentaţii speciale, bogate în proteine, în alte alimente complementare sau în cereale.

Securitatea alimentară individuală (SAI) reprezintă posibilitatea de a avea acces la o alimentaţie sigură şi suficientă pentru o viaţă sănătoasă, acces care trebuie să fie relativ garantat. Cu alte cuvinte, SAI echivalează cu un aport alimentar individual suficient şi oarecum garantat, uneori de către autorităţile statale.

Astăzi, realitatea este că majoritatea celor săraci obţin 70-80% din kilocaloriile de care au nevoie şi din majoritatea celorlalte substanţe nutritive necesare numai prin consumul unuia sau a două alimente de bază. Pentru cei mai săraci, accesul la aceste alimente esenţiale este cheia asigurării securităţii alimentare individuale.

Securitatea alimentară a familiilor (SAF) este necesară pentru asigurarea SAI, dar nu este suficientă, deoarece hrana disponibilă nu este întotdeauna repartizată egal între membrii familiei, proporţional cu nevoile acestora.

Securitatea alimentară naţională (SAN) corespunde posibilităţilor pe care le au diferite ţări de a garanta SAF şi SAI, fără a renunţa la alte obiective importante. Adesea, în scopul determinării nivelului acestui indicator pentru un anumit an, ne bazăm pe: disponibilitatea energetică alimentară (DEA) pe persoană sau pe nivelul stocurilor de alimente de bază (stocuri publice sau stocuri susceptibile de a fi vândute în caz de creştere a preţurilor) raportat la consumurile normale ale perioadei analizate.

Indicatorii securităţii alimentare pot fi grupaţi pe mai multe categorii după conţinutul economic, relaţiile dintre factorii cauzali şi rezultativi şi interdependenţa dintre aceştia[1]:

  • indicatorii cererii de consum alimentar (indicele preţurilor, costul întreţinerii alimentare, indicii puterii reale de cumpărare, elasticitatea cererii de produse alimentare în funcţie de venit şi de preţ, indicatorii normelor de consum alimentar, indicatorii raţiilor de consum etc.);
  • indicatorii ofertei de produse alimentare (producţia alimentară industrială pe locuitor, producţia agroalimentară în unităţi fizice, băneşti şi convenţionale pe persoană, indicatorii stocurilor de produse agroalimentare etc.);
  • indicatorii consumului alimentar (consumul alimentar pe o persoană, ponderea cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor de consum, indicatorii coşului alimentar, indicatorii costului alimentar pe total, categorii socio-profesionale şi grupe de venituri etc.);
  • indicatorii sintetici ai securităţii alimentare (raportul dintre stocul de cereale şi consumul de cereale la nivel mondial, variaţia producţiei de cereale în marile ţări importatoare, variaţia preţurilor la importurile de produse agroalimentare etc.);
  • indicatorii reglării securităţii alimentare (indicatorii investiţiilor agroalimentare, indicatorii subvenţionării producţiei agroalimentare, indicatorii subvenţionării preţurilor de consum etc.);
  • • indicatorii entropiei (insecurităţii) alimentare (indicatorii deficitului alimentar pe grupe de produse şi produse de bază, numărul persoanelor care suferă de foame cronică, numărul persoanelor care suferă de malnutriţie etc.).

Asigurarea securităţii alimentare este strict dependentă de realizarea unui echilibru durabil între producţia alimentară mondială (dependentă, la rândul ei, de resursele agroalimentare mondiale), populaţia în continuă creştere şi veniturile, respectiv cererea sa de alimente.

Se constată din acest punct de vedere că, în prezent, ritmul de creştere a producţiei alimentare mondiale se încetineşte, în timp ce cererea de alimente creşte la nivel global atât datorită sporului demografic, cât şi ridicării nivelului de trai al populaţiei din anumite zone ale lumii. Aceasta înseamnă că, dacă în ultimele decenii economia alimentară mondială s-a caracterizat printr-o politică a surplusului, determinată de producţii alimentare record, astăzi se manifestă tendinţa de înlocuire a acesteia cu o politică a „economiei", a utilizării mai eficiente a resurselor disponibile.

Existenţa acestei realităţi a dat naştere la două interpretări diametral opuse în ceea ce priveşte situaţia la zi, dar şi perspectivele alimentaţiei mondiale[2].

Potrivit primei interpretări, susţinută de Banca Mondială şi Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie a Naţiunilor Unite, una dintre problemele cu care se va confrunta omenirea în acest secol va fi surplusul de alimente şi scăderea preţurilor cerealelor, care este o interpretare bazată pe prognozele asupra cererii şi ofertei mondiale de cereale până în anul 2020.

Cealaltă opinie, împărtăşită de cercetătorii de la Worldwatch Institute, susţine că, dacă se are în vedere încetinirea ritmului de creştere a producţiei alimentare mondiale, concluzia nu poate fi alta decât că generaţiile viitoare se vor confrunta cu spectrul insuficienţei alimentare şi al creşterii preţurilor alimentelor.

Specialiştii Băncii Mondiale şi cei ai FAO îşi întemeiază aceste prognoze optimiste pe continuarea progresului tehnologiei agricole la un nivel care va permite creşterea producţiei cu un ritm mai mare decât al cererii mondiale, extrapolarea celor doi vectori (producţie şi cerere) din perioadele trecute către cele viitoare fiind tehnica cel mai des folosită de către aceştia. De exemplu, plecând de la faptul că în perioada 1950-1990 producţia mondială de cereale s-a triplat (de la 631 de milioane de tone la 1780 de milioane de tone), ei recurg la o simplă extrapolare mecanică a ritmului de creştere din această perioadă la intervalul 1990-2010 şi prognozează o creştere medie anuală a producţiei agricole mondiale de 26 de milioane tone, fără să ia în calcul că la mijlocul deceniului nouă aceasta a intrat într-o perioadă de stagnare şi chiar de declin[3].

În schimb, experţii de la Worldwatch Institute afirmă că ritmul de creştere a producţiei va fi din ce în ce mai lent, rămânând mult în urma cererii. Ei îşi formulează previziunile ţinând cont de influenţa mai multor factori asupra economiei alimentare mondiale, cum ar fi:

  • progresul tehnologiilor agricole;
  • scăderea vitezei de dare în folosinţă a noi terenuri agricole;
  • limitele folosirii îngrăşămintelor în agricultură;
  • limitele privind randamentele la hectar;
  • existenţa în diferite zone ale lumii a unor situaţii de criză privind apa destinată irigaţiilor;
  • schimbarea destinaţiei unor mari suprafeţe de teren agricol, în special în ţările cu industrializare rapidă;
  • efectul combinat al eroziunii solului şi al calamităţilor din cauza creşterii temperaturii globale asupra productivităţii agricole;
  • sporirea veniturilor populaţiei în unele zone ale lumii ceea ce a determinat o escaladare a lanţului alimentar.

Luând în considerare cele două interpretări diametral opuse, în privinţa situaţiei la zi şi a perspectivelor de viitor ale securităţii alimentare a populaţiei planetare, se impune, totuşi, o analiză a stărilor de fapt prezente şi a celor care pot fi prognozate, în limita datelor disponibile.

O evaluare pe baze ştiinţifice a securităţii alimentare atât din punct de vedere conceptual, cât şi din punct de vedere pragmatic, nu poate să facă abstracţie de o serie de indicatori globali, atât fizici, cât şi economici, cum ar fi: producţia alimentară globală şi pe persoană, stocurile de cereale, preţurile produselor alimentare şi veniturile populaţiei.

Primul indicator ajută la crearea unei imagini asupra îmbunătăţirii sau deteriorării gradului de disponibilitate mondială a produselor alimentare, în timp ce al doilea ne dă indicii clare dacă producţia depăşeşte consumul sau se întâmplă un fenomen invers. Ambii indicatori sunt de natură fizică şi sunt lesne de măsurat şi de comparat de la o ţară la alta, sau de la o zonă geografică la alta, luând în calcul diverse perioade de timp.

Producţia de cereale este unul dintre etaloanele utile ale evaluării securităţii alimentare, în principal din două motive: primul este acela că cerealele asigură jumătate din necesarul de energie al omului, consumate fiind în mod direct sau prin produse derivate, al doilea constă în faptul că, fiind mai puţin perisabile decât legumele şi fructele, cerealele pot fi stocate în scopul asigurării rezervelor de hrană, mai ales pe timpul iernii, în multe din zonele lumii, cum ar fi cele situate la latitudini înalte, cele caracterizate de anotimpuri secetoase sau climat musonic.

Producţia mondială de cereale a crescut de la 631 de milioane de tone în 1950 la 1649 de milioane de tone în 1984, adică de 2,6 ori. Perioada amintită a fost una deosebit de fastă pentru agricultori, aceştia reuşind o dublare a producţiei în 34 de ani, ritmul mediu anual de creştere fiind de 3%. Ulterior anului 1984, însă, se constată o încetinire a ritmului anual de creştere al producţiei, acesta variind, cu mici excepţii, în jurul valorii de 1%, chiar dacă producţia mondială de cereale a continuat să crească, ajungând în anul 1996 la un total de 2068,8 milioane tone, iar în anul imediat următor la o cifră de 2100,2 milioane tone.

Evoluţia producţiei de cereale pe persoană este şi mai semnificativă. Astfel, în aceeaşi perioadă amintită mai sus (1950-1984), aceasta a crescut de la 247 la 346 de kg, ceea ce înseamnă o sporire cu circa 40%, fenomenul de foamete încetând să mai existe în multe regiuni ale globului. După anul de referinţă 1984, însă, acest indicator a scăzut cu mai mult de o zecime, ajungând la numai 303 kg în anul 1993 şi de abia în anul 1998 s-a înregistrat un reviriment (348 de kg), acest lucru neînsemnând altceva decât atingerea nivelului din anul 1984.

Chiar dacă aceste cifre ne ilustrează o tendinţă globală, totuşi, ele nu reflectă ritmul de dezvoltare al diferitelor regiuni. Pentru exemplificare, vom prezenta situaţia înregistrată în două regiuni ale planetei. Astfel, în Europa, cantitatea de cereale pe persoană a crescut substanţial ajungând la 592 de kg (în 1998), datorită, în special, preţurilor ridicate de achiziţie din Europa de Vest, care au stimulat introducerea unor tehnologii agrare de mare randament, în condiţiile în care creşterea populaţiei a fost foarte mică, la nivelul aceluiaşi an înregistrându-se în întreaga Europă un număr de circa 508 milioane de locuitori. La polul opus, în Africa, cantitatea de cereale pe persoană înregistra, în acelaşi an 1998, o valoare medie de 152 de kg, în condiţiile în care tehnologiile agrare ce puteau fi aplicate pe terenurile aride erau limitate ca număr, la aceasta adăugându-se o creştere demografică spectaculoasă, populaţia continentului atingând un număr de circa 748 de milioane de locuitori.

Stocurile de cereale la scară mondială - în speţă cantitatea existentă în silozuri la începutul noii recolte - este al doilea indicator-cheie ce caracterizează securitatea alimentară a locuitorilor planetei. Când stocurile scad sub necesarul de consum pentru o perioadă de 60 de zile, cantitatea devine destul de mică pentru a asigura o aprovizionare continuă. În societatea contemporană, în care producătorii şi consumatorii de cereale sunt răspândiţi inegal pe suprafaţa globului şi au interese de multe ori diferite, sunt necesare cantităţi mari din aceste produse, fie şi numai pentru a asigura un flux continuu al comerţului cu cereale între aceştia.

În condiţiile în care, după anul 1990, au existat discrepanţe între ritmul de creştere a producţiei mondiale de cereale şi cel de creştere a populaţiei, creşterea continuă a cererii mondiale a fost acoperită, în mare parte, prin consumul rezervelor. Ca atare, în special în perioada 1991-1996, stocurile mondiale de cereale au cunoscut o scădere semnificativă, de la 339 milioane tone la 229 milioane tone, situaţie în care ele au reprezentat echivalentul a numai 48 de zile de consum, fiind cel mai scăzut nivel din secolul trecut. Consecinţa acestui fapt a fost dublarea preţurilor mondiale la porumb şi grâu la jumătatea anului 1996, faţă de începutul anului 1995.

Dacă legăm acest fapt de acela că în anumite zone ale planetei (cazul Asiei) are loc o mişcare destul de rapidă pe lanţul alimentar, care presupune un consum mai mare de produse animaliere, pentru a căror obţinere sunt necesare cantităţi însemnate de produse cerealiere, putem avea o imagine exactă a perspectivelor privind securitatea alimentară, simplele investiţii în agricultură nemaifiind suficiente fără măsuri de control a creşterii populaţiei, de protecţie a terenurilor agricole existente şi a mediului, în general[4].

În privinţa preţurilor mondiale ale cerealelor şi a veniturilor globale, respectiv personale (ca indicatori globali economici de evaluare a securităţii alimentare mondiale), statisticile arată că, dacă începând cu mijlocul secolului al XX-lea şi până la începutul deceniului trecut, preţurile au scăzut constant (excepţie făcând mijlocul deceniului al VIII-lea), iar veniturile au crescut aproape peste tot în lume în ultimul sfert de secol, o dată cu începutul anilor '90 veniturile s-au prăbuşit în aproximativ 49 de ţări, reprezentând circa 850 milioane de locuitori, majoritatea lor dominantă fiind ţări cu economii preponderent agrare, unde creşterea rapidă a populaţiei, sărăcirea accentuată a acesteia şi degradarea mediului se stimulează reciproc într-o spirală ascendentă. Prăbuşirea veniturilor, asociată cu creşterea spectaculoasă a preţurilor din anii 1995 şi 1996, au făcut ca raportul dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci 20% locuitori ai planetei să se deterioreze rapid, atingând cote care depăşesc 64 la 1. La această situaţie grea, în care aproximativ un miliard de locuitori ai planetei suferă de o malnutriţie severă, s-a ajuns şi datorită faptului că, în deceniul trecut, economia mondială, în ansamblu, a înregistrat creşteri contradictorii (numai 0,9% anual la începutul deceniului), mai afectate fiind tot ţările aşa-numitei Lumi a Treia.

Ca atare, planeta este confruntată la acest început de secol şi de mileniu cu numeroase surse de insecuritate alimentară - stocuri cerealiere reduse, populaţie în creştere, preţuri fluctuante, dar cu tendinţă de creştere, utilizarea pe baze lipsite de sustenabilitate a pământului şi a apei, efecte

cumulate ale eroziunii solului şi creşterii globale a temperaturii - astfel încât sunt necesare schimbări majore în toate aspectele vieţii noastre.

În contextul celor de mai sus, ţărilor în curs de dezvoltare şi, în special, celor în care securitatea alimentară şi, respectiv siguranţa alimentelor sunt probleme la ordinea zilei, le sunt sugerate câteva acţiuni care ar putea fi luate în considerare:

  • • îmbunătăţirea cunoştinţelor în domeniul nutriţional

Lipsa unor astfel de cunoştinţe reprezintă o cauză importantă a unei alimentaţii necorespunzătoare. Cunoştinţele în domeniul alimentaţiei pot fi îmbunătăţite prin:

  • educaţia în domeniul nutriţional în cadrul şcolilor, claselor de alfabetizare, centrelor de pregătire a fermierilor şi întrunirilor din cadrul comunităţii;
  • distribuirea de broşuri şi postere referitoare la alimentaţie şi mediatizarea informaţiilor cu caracter nutriţional prin intermediul publicaţiilor, radioului şi televiziunii;
  • demonstraţii privind modul de preparare a alimentelor;
  • încurajarea bunelor obiceiuri nutriţionale tradiţionale;
  • descurajarea obiceiurilor alimentare nedorite;
  • folosirea metodelor de marketing social pentru promovarea alăptării la sân, în scopul prevenirii apariţiei anumitor afecţiuni şi al încurajării părinţilor să-şi imunizeze copiii.
  • • Creşterea producţiei de alimente

Sporirea producţiei de alimente este, în principal, o problemă a agriculturii. Obiectivele ar trebui să fie:

  • promovarea unei creşteri economice globale care să asigure suficiente surse de energie, urmărindu-se crearea unor stocuri pentru perioadele de activitate intensă din agricultură la sfârşit de sezon;
  • creşterea producţiei de leguminoase, care reprezintă o bună sursă de protide, încurajându-se cultivarea de soia, fasole, arahide etc.;
  • dezvoltarea producţiei de alimente de origine animală;
  • sporirea producţiei, îndeosebi de legume şi fructe, pentru a se putea asigura necesarul de vitamina A şi vitamina C prin: J o politică de încurajare a creării unor grădini în jurul caselor;
  • alocarea de loturi de pământ pentru a fi cultivate în interiorul marilor oraşe;
  • înfiinţarea de grădini şi livezi în cadrul şcolilor; J încurajarea cultivării legumelor galbene şi portocalii, precum dovleceii şi morcovii.
  •  îmbunătăţirea distribuţiei alimentelor

Produsele alimentare ar trebui să fie distribuite în mod echitabil, însă, de multe ori, nu se întâmplă aşa, chiar şi acolo unde aceste produse sunt disponibile în cantităţi suficiente. O distribuţie mai echitabilă se poate realiza prin:

O îmbunătăţirea comunicaţiilor şi a infrastructurii, astfel încât stocurile ce se găsesc în exces într-o anumită zonă să fie redistribuite într-o altă zonă care duce lipsă de produsele respective;

O instituirea meselor de prânz în şcoli, încurajând copiii să-şi ia mâncare la şcoală, şi îmbunătăţirea meniurilor în internate;

O plata săptămânală a salariilor, în loc de plata lunară a acestora, şi încurajarea administrării mai judicioase a bugetelor familiale;

O asigurarea meselor de prânz pentru salariaţi în cadrul cantinelor sau asigurarea unor raţii de alimente zilnice.

  • • îmbunătăţirea depozitării alimentelor

Se estimează că, în unele ţări în curs de dezvoltare, 25% din producţia totală de alimente nu este niciodată consumată de oameni. În schimb, se deteriorează sub acţiunea factorilor de mediu şi a unor dăunători. Măsurile pentru înlăturarea acestui aspect se pot lua în câmp, în gospodării, în depozite sau magazine.

  • • Creşterea siguranţei alimentelor

Prepararea în mod corespunzător a alimentelor poate asigura menţinerea în compoziţia lor a substanţelor nutritive la un nivel cât mai ridicat, precum şi o bună siguranţă în consum. Măsuri potrivite pentru realizarea acestor obiective pot fi:

  • metode mai bune de conservare a alimentelor;
  • pregătirea mai bună a alimentelor (fierberea acestora o perioadă corespunzătoare de timp);
  • iodizarea sării;
  • îmbogăţirea cu vitamine şi substanţe minerale a cerealelor cu grad ridicat de prelucrare;
  • fluorizarea apei pentru a reduce apariţia cariilor dentare;
  • îmbunătăţirea siguranţei alimentelor care se consumă pe stradă prin educarea şi informarea vânzătorilor şi cumpărătorilor, respectiv prin stabilirea unor reguli obligatorii pentru a reduce riscul de a contacta diferite boli prin consumul unor asemenea produse.

În acelaşi context, pot fi încadrate şi angajamentele asumate de către şefii de state şi de guverne cu prilejul Conferinţei Internaţionale privind Alimentaţia, care s-a desfăşurat la Roma în anul 1996, angajamente care se constituie într-un adevărat „Plan de Acţiune" privind asigurarea securităţii alimentare la nivel global, regional şi naţional şi care se întinde pe o perioadă de 20 de ani.

Aceste direcţii de acţiune sunt următoarele:

S asigurarea unui mediu politic, social şi economic propice, conceput astfel încât să creeze cele mai bune condiţii privind eradicarea sărăciei şi pentru o pace durabilă, bazat pe participarea totală şi, în aceeaşi măsură, a femeilor şi bărbaţilor;

S implementarea unor politici specifice cu scopul de a eradica sărăcia şi inegalitatea şi de a îmbunătăţii accesul tuturor, în orice moment, la alimente suficiente, adecvate şi sigure, precum şi pentru îmbunătăţirea utilizării efective a acestora;

S dezvoltarea unor politici şi practici privind alimentaţia, agricultura, pescuitul, fondul forestier, în zone cu potenţial ridicat sau scăzut, politici care sunt esenţiale pentru aprovizionarea adecvată şi sigură la nivelul familiilor, la nivel naţional, regional sau global, respectiv pentru combaterea dăunătorilor din agricultură, prevenirii secetei sau extinderii deşertului, toate acestea luând în considerare caracterul multifuncţional al agriculturii;

S dezvoltarea unor politici agroalimentare şi de comerţ agricol care să conducă la creşterea siguranţei hranei pentru toţi, prin intermediul unui sistem internaţional corect şi orientat spre economia de piaţă;

S prevenirea şi pregătirea pentru eventuale calamităţi naturale sau provocate de mâna omului şi să venim în întâmpinarea nevoilor urgente de hrană prin încurajarea restabilirii, reabilitării şi dezvoltării capacităţii de a satisface nevoi viitoare;

S alocarea şi folosirea optimă a investiţiilor publice şi private pentru a salvgarda resursele umane, agricole, piscicole şi forestiere, precum şi pentru susţinerea programele de nutriţie, respectiv a celor privind dezvoltarea zonelor rurale cu potenţial ridicat sau scăzut;

S implementarea, monitorizarea şi urmărirea acestui „Plan de Acţiune" la toate nivelurile în cooperare cu alte organizaţii internaţionale.

 

 

[1] Bulgaru, M., Dreptul de a mânca, Bucureşti, Editura Economică, 1996

[2] Brown, R. L., Kane, H., Casa plină. Reevaluarea capacităţii pământului de a-şi susţine populaţia, Bucureşti, Editura Tehnică, 1996

[3] Brown, R. L., Opţiuni dificile. Confruntarea cu perspectiva crizei alimentare, seria „Probleme globale", Bucureşti, Editura Tehnică, 1997

[4] Brown, R. L., (coordonator), Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 1997, Bucureşti, Editura Tehnică, 1997

Loading...