loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Potrivit părerilor formulate de unii experţi în probleme de piaţă, conceptul privind drepturile consumatorilor îşi are originea în Carta drepturilor consumatorilor, definită de preşedintele SUA - J. F. Kennedy - în martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american.

În spiritul acestei carte, drepturile consumatorilor comportă următoarele elemente:

  • •=> dreptul la o alegere liberă;
  • •=> dreptul la informare şi cunoaştere;
  • •=> dreptul la compensaţii pentru daunele suferite;
  • •=> dreptul la protecţie.

Dreptul la o alegere liberă. Carta drepturilor consumatorilor subliniază că primul drept este cel al liberei alegeri faţă de produsele şi serviciile care îl satisfac cel mai mult, în raport cu nevoile sale. Pentru a putea să-şi exercite drepturile şi să-şi asume deplina responsabilitate, consumatorilor trebuie să li se asigure posibilitatea de a cunoaşte toţi parametrii necesari în procesul luării deciziei de cumpărare, devenind, astfel, capabili de a evalua corect produsele şi de a efectua alegerile în concordanţă cu nevoile lor. În acest scop, programele de protecţie a consumatorilor trebuie, pe de o parte, să educe şi să informeze consumatorii într-un mod care să le crească posibilitatea de a face alegeri corecte, iar pe de altă parte, să stimuleze menţinerea şi dezvoltarea acelor pieţe care oferă un evantai interesant de bunuri şi servicii. În condiţiile în care libertatea alegerii e limitată (pieţele monopoliste), guvernele trebuie să intervină prin organisme de control, în scopul evitării abuzurilor puterii monopoliste respective.

Dreptul la informare şi cunoaştere. Declaraţia privind drepturile consumatorilor stipulează ideea conform căreia informaţiei îi revine rolul cheie în realizarea celorlalte drepturi, întrucât prin intermediul informaţiei consumatorul va putea să-şi exercite dreptul de liberă alegere, va reuşi să-şi revendice anumite drepturi sau va fi în măsură să ştie când şi în ce situaţii are dreptul la protecţie socială. Dreptul la informare şi cunoaştere constă în primirea de informaţii referitoare la toate bunurile şi serviciile, informaţii care să permită consumatorilor efectuarea unor alegeri convenabile.

Dreptul la compensaţii pentru daunele suferite. Carta drepturilor consumatorilor are în vedere, prin această stipulare, asigurarea posibilităţii pentru toţi consumatorii de a-şi exprima nemulţumirile legitime asupra dificultăţilor cu care se confruntă atât în ceea ce priveşte obţinerea bunurilor şi serviciilor convenabile, cât şi referitor la condiţiile de cumpărare a acestora. De la început, carta porneşte de la ideea potrivit căreia, chiar dacă o firmă are posibilitatea de a oferi un produs de calitate, în locul şi la momentul dorit de consumator, nu există garanţia că ea o va şi face. În plus, produsele nu corespund întotdeauna necesităţilor şi aspiraţiilor consumatorilor, fapt ce face ca unul din cei doi parteneri ai actului de vânzare-cumpărare să fie determinat a le accepta, înregistrând, astfel, unele insatisfacţii de ordin financiar sau moral. În asemenea cazuri, consumatorii afectaţi au posibilitatea, potrivit cartei şi legislaţiei realizate pe baza acesteia, de a se grupa şi de a prezenta o petiţie colectivă. Dezvoltarea acestor sisteme de reclamare colectivă, ca o materializare a dreptului la petiţie al consumatorilor, este asigurată de stat, prin organismele sale de specialitate, şi este susţinută intens de către diferitele organisme neguvernamentale şi asociaţii ale consumatorilor.

Dreptul la protecţie. Carta drepturilor consumatorilor consideră acest drept ca fiind fundamental. El constă în a garanta consumatorului că un produs nu este nociv şi că utilizarea sa normală nu comportă nici un risc. Astfel, produsele de consum curent trebuie să fie cunoscute de către consumatorul mediu care poate, astfel, să le folosească în mod convenabil. Ulterior, această idee a fost adusă, în discuţie pentru a se putea obţine o concepţie mai clară asupra produselor şi condiţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească, astfel încât reglementările specifice să poată veghea asupra sănătăţii şi siguranţei publice a consumatorilor.

Cunoaşterea drepturilor consumatorilor, aşa cum au fost ele formulate în mesajul adresat Congresului american, în anii '60, a generat reorientări în politica socială şi, evident, în legislaţia privind protecţia consumatorilor din mai multe ţări.

Intervenţia puterii publice în procesul de protecţie a consumatorilor se concretizează în două mari categorii de acţiuni: asigurarea unei legislaţii care să răspundă corespunzător necesităţilor generate de protecţia consumatorilor şi organizarea unor instituţii de specialitate care să vegheze asupra bunei desfăşurări a acestei activităţi.

În ceea ce priveşte legislaţia pe care o implică organizarea procesului de protecţie a consumatorilor, consemnăm faptul că puterea legislativă şi guvernul fiecărei ţări au obligaţia de a emite legi şi, respectiv, diferite acte normative, care să reglementeze corespunzător suita de aspecte şi tipuri de relaţii ce pot apărea în procesul de vânzare - cumpărare.

Cea de-a doua latură a prezenţei puterii publice în procesul protecţiei consumatorilor o constituie înfiinţarea unor instituţii şi organisme însărcinate fie cu supravegherea modului de respectare a reglementărilor adoptate în scopul protecţiei consumatorilor, fie cu acordarea asistenţei de specialitate unor organizaţii ale consumatorilor sau, în mod direct, chiar acestora.

Între principalele tipuri de instituţii şi organisme, create şi organizate de către autoritatea statală în scopul protejării consumatorilor, figurează: departamente de protecţie a consumatorilor, oficii sau departamente care să urmărească corectitudinea comercianţilor, departamente de preţuri, laboratoare centrale sau regionale de analiză etc.

În ultimele decenii ale secolului trecut, în multe ţări au fost înfiinţate institute sau centre naţionale de cercetare în domeniul studierii comportamentului consumatorului, institute care sunt chemate să acorde asistenţă tuturor categoriilor de consumatori. Acestea au, în principal, trei categorii de preocupări:

  • asigurarea unei informări permanente a consumatorilor, în vederea cunoaşterii şi exercitării drepturilor acestora, orientarea lor în procesul de cumpărare a produselor, precum şi informarea consumatorilor privind practicile comerciale şi publicitare dăunătoare sau neloiale;
  • asigurarea protecţiei consumatorilor prin prevenirea promovării unor produse necorespunzătoare sau a unor practici comerciale dăunătoare şi prin acordarea unei asistenţe juridice adecvate în acţiunile introduse în justiţie;
  • preocupări de ordin tehnic, concentrate pe urmărirea calităţii unor produse, procedând la analize şi teste de laborator, încercări comparative şi supravegherea în procesul de utilizare şi consum.

Scopul principal al elaborării şi implementării de politici alimentare şi nutriţionale, indiferent de nivelul de aplicare avut în vedere, îl reprezintă furnizarea către consumatori a unor bunuri de înaltă calitate, sigure în consum şi la preţuri accesibile, în acord cu veniturile disponibile. Astfel, se urmăreşte o echilibrare a trebuinţelor fiziologice de substanţe nutritive ale consumatorilor cu aportul de nutrienţi care poate fi realizat prin consum alimentar, iar, în final, obţinerea unor efecte pozitive care ţin de: reducerea riscurilor privind sănătatea şi diminuarea costului social al unei alimentaţii dezechilibrate, îmbunătăţirea calităţii consumului şi reducerea sărăciei.

Realizarea acestor deziderate nu poate fi însă posibilă decât în măsura în care se poate vorbi de o reală cooperare, chiar dacă, poate paradoxal, intermediată de un preţ între producători, comercianţi şi consumatori, în diferite forme de materializare a schimbului de bunuri. Şi pentru că în cadrul acestor verigi crizele între parteneri nu pot lipsi, se impune ca soluţionarea acestora să fie mediată de autorităţile guvernamentale şi/sau organizaţiile neguvernamentale (organizaţiile consumatorilor, de exemplu).

În acest sens, un instrument util în fundamentarea politicilor alimentare şi nutriţionale îl constituie „Principiile directoare privind protecţia consumatorilor", elaborate de ONU în anul 1985, şi aceasta deoarece comerţul cu bunuri alimentare trebuie să aibă ca finalitate satisfacerea intereselor supreme ale consumatorilor, care au dreptul să beneficieze de bunuri în concordanţă cu propriile nevoi alimentare, sigure în consum şi care să nu le afecteze sănătatea. Altfel spus, este de datoria autorităţilor guvernamentale competente să elaboreze şi să promoveze standarde facultative sau obligatorii privind siguranţa şi calitatea bunurilor alimentare, dar şi reglementări specifice prin care să se asigure o testare şi o certificare corespunzătoare a acestora. De asemenea, este de dorit ca aceste standarde şi reglementări să fie revizuite periodic (ori de câte ori este nevoie), urmărindu-se alinierea lor la normele internaţionale general acceptate.

Prin punerea în practică a unor astfel de măsuri se are în vedere şi salvgardarea intereselor economice ale consumatorilor de bunuri alimentare, care trebuie să fie protejaţi împotriva unor eventuale practici comerciale abuzive şi restrictive care ţin de furnizarea unor produse falsificate, contrafăcute sau cărora li se atribuie caracteristici, inclusiv nutriţionale, pe care acestea nu le posedă. Pentru aceasta, guvernele responsabile trebuie să se ghideze - în promovarea unor astfel de măsuri - după angajamentele luate ca urmare a aderării la Setul de Reguli Echitabile Multilaterale, convenite pentru Controlul Practicilor Comerciale Restrictive, adoptat de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 35/63 din 5 decembrie 1980. În acest sens, autorităţile competente trebuie să aibă în vedere elaborarea unor politici comerciale prin care producătorii şi comercianţii să fie responsabilizaţi în ceea ce priveşte furnizarea unor bunuri alimentare nu numai de calitate şi care să prezinte siguranţă în consum, la preţuri accesibile, dar şi care să corespundă unor nevoi reale ale consumatorilor, urmărindu-se ca aceştia să nu fie confruntaţi cu clauze comerciale ce le pot afecta interesele. Din acest punct de vedere, implementarea unor măsuri care vizează asigurarea unei concurenţe corecte şi reale între actorii economici capătă o importanţă deosebită, fiind un mijloc eficient de realizare a unei pieţe a bunurilor alimentare bine structurată şi capabilă să ofere consumatorilor o gamă sortimentală largă de produse de calitate, la preţuri atractive.

Trebuie remarcat faptul că, ţinând seama de complexitatea problematicii protecţiei consumatorilor, alături de Organizaţia Naţiunilor Unite există şi alte organisme implicate în protecţia consumatorilor la nivel internaţional. Printre cele mai importante putem aminti[1]:

  • Organizaţia Internaţională a Consumatorilor (CI);
  • Comitetul pentru Protecţia Consumatorilor (COPOLCO) din cadrul Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO).

Organizaţia Internaţională a Consumatorilor s-a înfiinţat în 1960, având iniţial o altă denumire - International Organization of Consumers Unions (IOCU), prin unirea asociaţiilor consumatorilor din SUA, Marea Britanie, Olanda, Belgia şi Australia. În anul 1995, ea şi-a schimbat denumirea în Consumers International (CI) şi, astăzi, înglobează asociaţii ale consumatorilor din diverse ţări.

Printre obiectivele principale ale Organizaţiei Internaţionale a Consumatorilor se regăsesc: protecţia consumatorilor contra riscurilor susceptibile de a le afecta sănătatea şi securitatea, protecţia consumatorilor contra acelor riscuri susceptibile de a le atinge interesele economice, consilierea calificată şi asistenţa acordată pentru recuperarea daunelor, informarea şi educarea consumatorilor.

Organizaţia Internaţională a Consumatorilor reprezintă interesele acestora în Comitetul Economic şi Social (ECOSOC) al ONU, în Comisia Codex Alimentarius, în Organizaţia Internaţională de Standardizare, în Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a Naţiunilor Unite, în Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, precum şi în Consiliul Europei.

În 1995 Organizaţia Internaţională a Consumatorilor a adoptat Carta Consumatorilor pentru marile corporaţii transnaţionale prin care se precizează că acestea ar trebui să aibă preocupări legate de problemele consumatorului individual. În acest document sunt incluse prevederi referitoare la: etichetarea produselor, furnizarea de informaţii utile privind bunurile şi serviciile destinate comercializării, procedurile privind promovarea produselor şi serviciilor, respectiv garanţiile şi despăgubirile oferite consumatorilor.

Comitetul pentru Protecţia Consumatorilor din cadrul Organizaţiei Internaţionale de Standardizare elaborează politica ISO privind problemele consumului, având, printre altele, următoarele atribuţii: promovarea informării, şcolarizării şi protecţiei consumatorilor din punctul de vedere al standardizării, asigurarea schimbului de experienţă privind aplicarea standardelor în domeniul protecţiei consumatorilor, asigurarea legăturilor cu diferite structuri ale ISO, ale căror activităţi sunt legate de probleme care privesc interesele consumatorilor, studierea mijloacelor ce pot ajuta consumatorii să beneficieze de avantajele standardizării, precum şi a celor care pot îmbunătăţi participarea lor la activităţile de standardizare naţionale şi internaţionale.

Dintre principalele obiectivele operaţionale ale Comitetului pentru Protecţia Consumatorilor amintim: facilitarea şi încurajarea dialogului dintre agenţii economici şi consumatori, în vederea realizării schimburilor de idei şi de informaţii cu privire la problema calităţii produselor, performanţă, sănătate, securitate şi mediul înconjurător, încurajarea interacţiunii şi dialogului dintre diferitele grupuri de interese implicate în dezvoltarea industrială, în standardizare şi politica de protecţia a consumatorilor, asigurarea informaţiilor privind protecţia consumatorilor în definirea politicilor de standardizare, respectiv încurajarea şi asigurarea schimbului de idei şi de informaţii în domeniul protecţiei consumatorilor pe baza experienţei acumulate în anumite ţări dezvoltate.

În economia contemporană, inclusiv în societăţile în care are loc tranziţia la economia de piaţă, comerţul cu bunuri alimentare tinde să devină din ce în ce mai mult o activitate care se desfăşoară într-un cadru riguros reglementat. Acesta este reprezentat de un ansamblu de legi, recomandări punctuale, standarde obligatorii şi voluntare, precum şi de coduri de conduită comercială, elaborate de diferite organisme naţionale, regionale şi internaţionale sau de asociaţii şi organizaţii profesionale care acţionează în domeniu, cu scopul de a asigura, tuturor agenţilor economici, reguli unitare în care să-şi desfăşoare activitatea, în condiţii egale de concurenţă, iar consumatorilor - ca beneficiari finali ai producţiei şi comerţului cu bunuri alimentare - o protecţie adecvată a intereselor lor legitime.

Se cunoaşte că scopul oricărei activităţi economice - inclusiv al celei care are ca obiect comerţul cu bunuri alimentare - este reprezentat de obţinerea profitului, însă, în condiţiile economiei actuale, nu se poate accepta ca acesta să fie realizat prin practici comerciale ilicite sau chiar monopoliste, în afara mecanismelor pieţei, care pot afecta, uneori cu consecinţe dintre cele mai grave, drepturile legitime ale consumatorilor.

Pe piaţa bunurilor agroalimentare se pot regăsi trei categorii de mărfuri: normale, declasate şi degradate.

Mărfurile normale, cu o calitate unică sau care prezintă diferite trepte şi clase de calitate, sunt, de regulă, majoritare pe piaţă şi pot face obiectul actelor de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care ele au fost realizate în acord cu anumite norme de referinţă: standarde obligatorii, standarde de firmă, profesionale, naţionale sau internaţionale. În cazul mărfurilor normale nu există probleme legate de inocuitate şi, deci, rămâne la latitudinea consumatorilor să le achiziţioneze sau nu, în funcţie de propriile interese.

Mărfurile declasate sunt acele produse apte pentru consumul uman, care au o salubritate ce se încadrează în limitele legiferate, dar care prezintă defecte minore, cum sunt defectele de formă, ce impun în actul de comercializare o reducere de preţ.

Spre deosebire de celelalte două categorii, mărfurile degradate se caracterizează printr-un nivel de inocuitate care le face improprii consumului, deci sunt produse legal nevandabile, ceea ce înseamnă că trebuie distruse (scoase de pe piaţă) sau, cel mult, valorificate în scop tehnic.

În acest context, cadrul legislativ-normativ, care vizează reglementarea producţiei şi comerţului cu bunuri alimentare, dar şi protejarea intereselor consumatorilor, trebuie conceput într-o asemenea manieră, încât să se ţină seama şi de faptul că, dat fiind fenomenul din ce în ce mai accentuat de globalizare a economiei, armonizarea legislaţiei naţionale cu reglementările existente pe diferite pieţe externe este o condiţie de bază a participării cu succes a agenţilor economici autohtoni la schimbările internaţionale.

În România, cadrul legislativ-normativ privind protecţia consumatorilor de bunuri alimentare cuprinde mai multe domenii, referitoare la:

  • structurile instituţionale, guvernamentale sau neguvernamentale, care au competenţe legale în acest domeniu;
  • actele normative cu aplicabilitate generală în această zonă de interes public şi privat;
  • protecţia consumatorilor de bunuri alimentare, în funcţie de particularităţile care ţin de categoriile acestora şi de normele care reglementează producerea şi comercializarea lor;
  • protecţia consumatorilor de servicii de alimentaţie publică;
  • protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor în activitatea de comerţ.

Într-o economie de piaţă modernă, caracterizată prin liberă iniţiativă şi transparenţă, gama sortimentală a bunurilor alimentare produse şi comercializate este deosebit de complexă, iar unii agenţi economici, din dorinţa de a domina segmente cât mai mari de piaţă, dată fiind concurenţa asiduă care se desfăşoară între ei, recurg la practici comerciale neloiale sau chiar abuzive. Iată de ce, dezvoltarea treptată a mişcării consumeriste a impus, la nivel neguvernamental, asocierea consumatorilor în organizaţii care să le protejeze drepturile şi interesele lor legitime, iar, la nivel guvernamental, înfiinţarea unor organisme specializate - cu atribuţiuni de reglementare - , care să vegheze la respectarea acestora.

Aceasta este şi situaţia României, care din aceleaşi motive ca cele arătate mai sus, a elaborat în ultimul deceniu un cadru instituţional privind protecţia consumatorilor, adaptat în permanenţă la mutaţiile profunde care au loc în economia naţională.

Cadrul instituţional al protecţiei consumatorilor din România

  • Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), organizată prin OG nr. 2/4.01.2001, respectiv prin HG nr. 166/11.01.2001 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;
  • Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, care sunt organisme neguvernamentale înfiinţate conform OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, OG nr. 58/2000, OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, precum şi în conformitate cu Legea nr. 37/16.01.2002 referitoare la aprobarea OG nr. 58/2000 pentru modificarea şi completarea OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;
  • Centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor, organizate conform Ordinului nr. 256/10.10.2000 pentru aprobarea criteriilor de evaluare şi selectare a asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care înfiinţează şi în care funcţionează centre de consultanţă şi informare a acestora;
  • Organisme de încercare şi certificare, organizate conform HG nr. 625/2.08.1999 privind reorganizarea şi funcţionarea Centrului Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor LAREX;
  • Organisme interministeriale cu rol de protecţie a consumatorilor, organizate prin HG nr. 681/19.07.2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi pentru Protecţia Consumatorilor.

În consecinţă, primul pas a constat în apariţia unor acte normative cu aplicabilitate generală în domeniul protecţiei consumatorilor prin care s-au reglementat o serie de aspecte privind producerea şi comercializarea bunurilor, inclusiv alimentare, cum sunt, de exemplu, modalităţile de testare şi certificare a conformităţii bunurilor şi serviciilor cu anumite standarde

de referinţă sau practicile privind indicarea preţurilor produselor oferite spre vânzare.

Actele normative cu aplicabilitate generală în domeniul protecţiei consumatorilor vizează:

  • Protecţia consumatorilor - legislaţie cadru;
  • Certificarea conformităţii produselor şi serviciilor;
  • Modalităţi de indicare a preţurilor produselor oferite consumatorilor.

Având în vedere amploarea deosebită a structurii sortimentale a bunurilor alimentare existente pe piaţă, dar şi din raţiuni care privesc respectarea dreptului consumatorilor de a beneficia de bunuri de calitate şi care prezintă siguranţă în consum, au apărut sau au fost reactualizate standarde obligatorii şi voluntare în care sunt definite normele privind calitatea bunurilor alimentare, condiţiile de ambalare, transport, depozitare, marcare şi etichetare a acestora. De asemenea, dar, nu în ultimul rând, o mare importanţă s-a acordat instituirii regimului juridic al producerii şi comercializării bunurilor alimentare, în condiţiile specifice economiei de piaţă.

Aşadar, protecţia consumatorilor de bunuri alimentare se referă, în mod sectorial, la:

  • Alimente - regim juridic general;
  • Marcarea şi etichetarea produselor alimentare;
  • Regimul juridic al viei, vinului şi băuturilor alcoolice distilate;
  • Protecţia consumatorilor împotriva consecinţelor dăunătoare ce pot fi provocate de imitaţiile de produse alimentare;
  • Apele minerale - norme tehnice;
  • Regimul juridic al comercializării produselor agroalimentare în pieţe, târguri şi oboare;
  • Condiţiile de comercializare a pâinii şi făinii de grâu din import etc.

De asemenea, luând în considerare caracteristicile societăţii contemporane, în care omul trebuie să facă faţă unor solicitări tot mai mari, trebuie specificat faptul că, se constată o extindere pe scară largă a serviciilor de alimentaţie publică, unul dintre motive fiind acela că timpul care poate fi alocat pentru pregătirea şi servirea hranei se scurtează tot mai mult.

În aceste condiţii, este necesar ca unităţile de alimentaţie publică, în scopul satisfacerii cerinţelor consumatorilor de a beneficia de bunuri alimentare care să le acopere trebuinţele nutriţionale şi a căror inocuitate să fie garantată, să respecte o serie de norme care privesc producţia, prepararea, depozitarea, transportul şi desfacerea alimentelor, precum şi norme care vizează asigurarea igienei personalului de deservire.

Economia de piaţă oferă multiple posibilităţi şi forme de comercializare a bunurilor alimentare, care exced uneori spaţiile comerciale propriu-zise, însă actele de vânzare-cumpărare realizate, la baza cărora stă de cele mai multe ori un contract comercial, nu trebuie să afecteze drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor, care sunt confruntaţi adesea cu practici comerciale neloiale sau abuzive.

Protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor în activitatea de comerţ este reflectată prin:

  • Protecţia intereselor consumatorilor în contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale;
  • Protecţia intereselor consumatorilor în contractele la distanţă;
  • Protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive în contracte.

Organismul care coordonează la nivel guvernamental domeniul protecţiei consumatorilor este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, a cărei conducere este asigurată de un secretar de stat, în calitate de preşedinte, numit prin decizie a primului ministru. Pe lângă preşedinte funcţionează un colegiu de conducere, ca organ consultativ. Legăturile funcţionale între structurile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor se realizează de către secretarul general, care este numit de către preşedinte, în condiţiile legii.

La nivel central instituţia are în structura sa trei direcţii, respectiv: Direcţia de Control şi Supraveghere a Pieţei, Direcţia Strategii, Parteneriat, Armonizări Legislative Europene şi Relaţii cu Mass - Media, Direcţia Economică şi Resurse Umane.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor are în subordine sa 42 de oficii pentru protecţia consumatorilor, în toate judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti, precum şi Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „LAREX" Bucureşti, care este o societate extrabugetară cu nouă filiale teritoriale.

Reţeaua naţională de laboratoare cuprinde, în afara Centrului Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „LAREX" cu cele nouă filiale teritoriale în Bucureşti, Arad, Baia Mare, Constanţa, Galaţi, Oradea, Satu - Mare, Sibiu şi Iaşi, laboratoare de analize şi încercări organizate în mai multe judeţe ale ţării, precum şi Laboratorul pentru Analiza Calităţii Vinurilor şi Băuturilor Alcoolice, care funcţionează în structura Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti.

Pe lângă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor funcţionează şi Comitetul interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, a cărui principală atribuţie este asigurarea colaborării dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi a cooperării dintre aceste autorităţi şi organismele neguvernamentale, în vederea perfecţionării Sistemului Naţional de Supraveghere a Pieţei Produselor şi Serviciilor, respectiv a cadrului legislativ şi accelerării procesului de armonizare a legislaţiei naţionale cu legislaţia Uniunii Europene.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor coordonează şi realizează strategia şi politica guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionând pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor şi evaluează efectele apărute pe piaţă ca urmare a aplicării sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor destinate comercializării.

Între principalele atribuţii ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor se regăsesc: participarea la elaborarea de strategii şi programe în domeniul protecţiei consumatorilor, iniţierea sau avizarea de proiecte de reglementări specifice având ca obiectiv apărarea şi asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor, verificarea respectării dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor referitoare la calitatea şi siguranţa produselor şi serviciilor, precum şi la apărarea drepturilor legitime şi a intereselor economice ale acestora, prin efectuarea de controale pe piaţă, la producători, importatori, distribuitori, vânzători şi în unităţi vamale, desfăşurarea de activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor şi sprijinirea activităţilor întreprinse de asociaţiile de consumatori, inclusiv cele care privesc înfiinţarea şi funcţionarea centrelor de consultanţă şi informare, coordonarea schimbului rapid de informaţii cu alte instituţii naţionale şi internaţionale privind produsele care prezintă risc pentru sănătatea şi siguranţa consumatorilor, efectuarea de analize şi încercări în laboratoare acreditate conform legii sau în laboratoare proprii ori agreate, sesizarea factorilor de decizie şi a operatorilor implicaţi în sistemul de certificare a calităţii produselor şi serviciilor cu privire la neconformităţile constatate.

Procesul de agregare şi organizare a consumatorilor, ca formă proprie de apărare a drepturilor acestora, a cunoscut trei soluţii mai importante:

  • constituirea unor organizaţii sau asociaţii ale consumatorilor;
  • organizarea unor consilii consultative;
  • constituirea unor organizaţii internaţionale de protecţie a consumatorilor.

În ceea ce priveşte constituirea de organizaţii şi asociaţii de consumatori, acestea se pot organiza sub forma unor structuri ale centralelor sindicale sau ale mişcărilor cooperatiste şi, în cele mai frecvente cazuri, ca organisme independente ale consumatorilor.

Consiliile consultative reprezintă organisme de protecţie a consumatorilor, mai simple sub aspectul structurilor şi al modului lor de organizare. Ele sunt constituite din reprezentaţi ai consumatorilor şi funcţionează pe lângă anumite instituţii publice, organizaţii profesionale etc. Activitatea lor se rezumă la acţiuni de consiliere pe diferite aspecte ale procesului de aprovizionare cu bunuri şi servicii, inclusiv alimentare, precum şi la sondarea opiniei consumatorilor cu privire la unele măsuri şi acţiuni întreprinse sau care urmează a fi luate de către societate sau de către firmele producătoare şi comerciale.

Organizaţiile internaţionale de protecţie a consumatorilor au în vedere: asigurarea, în fiecare ţară, a unui sistem de asistenţă şi consiliere a acestora, facilitarea sistemelor de petiţionare, arbitraj şi reglementare amiabilă a litigiilor, realizarea unei legislaţii corespunzătoare referitoare la apărarea în justiţie a consumatorilor, crearea unei legislaţii care să le ofere posibilitatea apariţiei şi implicării asociaţiilor de consumatori în protecţia drepturilor acestora.

În România, corespunzător legislaţiei în vigoare, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, care prezintă un rol foarte important în ceea ce priveşte educarea acestora, au următoarele drepturi:

  • de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;
  • de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
  • de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei sau retragerii de pe piaţă a produselor ori serviciilor, care nu asigură nivelul calitativ prescris în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea ori siguranţa consumatorilor;
  • de a solicita agenţilor economici realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia;
  • de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor;
  • de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de natură să ajute consumatorul la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora;
  • de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor;
  • de a solicita serviciilor sau organismelor abilitate ale administraţiei publice efectuarea de analize şi încercări ale produselor destinate consumatorilor şi de a publica rezultatele acestora;
  • de a iniţia acţiuni proprii, în vederea identificării cazurilor în care agenţii economici nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege, precum şi a cazurilor de neconformitate a produselor sau serviciilor, şi de a sesiza, în cadrul unei proceduri

de urgenţă, serviciile sau organismele de specialitate ale administraţie publice abilitate să acţioneze în consecinţă.

De asemenea, există şi alte acte normative ale căror prevederi au un impact direct asupra educării şi informării consumatorilor. De exemplu, în Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, la capitolul VI - „Reguli generale de comercializare a produselor şi serviciilor" - se fac referiri la protecţia vieţii, sănătăţii şi siguranţei consumatorilor. Astfel, principalele reguli generale de comercializare a produselor şi serviciilor sunt: regulile privind etichetarea, ambalarea, informarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor, regulile privind obligaţia indicării preţului, regulile privind indicarea cantităţii şi regulile privind clauzele abuzive.

Astfel, ca regulă generală de comercializare a produselor alimentare, în actul normativ amintit se precizează că producătorii şi importatorii sunt obligaţi să introducă pe piaţă numai produse sigure pentru viaţa, sănătatea şi siguranţa consumatorilor. Aceeaşi obligaţie revine şi oricărui comerciant care, pe baza informaţiilor obţinute de la producător sau importator şi a cunoştinţelor sale profesionale, trebuie să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi să informeze consumatorii asupra factorilor de risc în consumul acestora.

Pentru evaluarea siguranţei unui produs se cer a fi luate în considerare:

  • proprietăţile produsului, inclusiv compoziţia şi instrucţiunile de depozitare pe toată durata termenului de garanţie;
  • modul de prezentare a produsului, respectiv informaţiile furnizate de producător prin etichetare, marcare şi/sau ambalajul acestuia;
  • influenţa produsului asupra altor produse, atunci când în mod justificat se presupune că acesta va fi consumat împreună cu ele;
  • categoriile de consumatori cărora li se adresează, o atenţie deosebită fiind acordată grupei de consumatori cu grad de risc major.

Referitor la regulile privind etichetarea, ambalarea, informarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor, se arată că la vânzarea produsului alimentar comerciantul trebuie să aducă la cunoştinţa consumatorului, la solicitarea acestuia, pe lângă informaţiile furnizate prin etichetare, marcare şi ambalare, şi informaţii corecte şi utile privind caracteristicile produsului şi condiţiile de vânzare. În acelaşi timp, ambalajele produselor alimentare trebuie să asigure integritatea şi protecţia calităţii acestora, să promoveze vânzare produselor şi să fie conforme prevederilor legale referitoare la protecţia şi siguranţa consumatorilor.

Corespunzător regulilor privind obligaţia indicării preţului, comerciantul care în reţeaua cu amănuntul oferă produse alimentare spre vânzare trebuie să indice preţul de vânzare şi preţul pe unitatea de măsură - exprimat în lei - conform reglementărilor legale în vigoare, în mod vizibil, lizibil şi fară echivoc, prin marcare, etichetare şi/sau afişare. De asemenea, comercianţii care, potrivit legislaţiei în vigoare, sunt obligaţi să utilizeze aparate de marcat electronice fiscale trebuie să elibereze bonuri fiscale cumpărătorilor de produse alimentare.

În privinţa regulilor referitoare la indicarea cantităţii, în funcţie de tipul şi caracteristicile produsului, pe ambalajul acestuia trebuie să se indice vizibil, lizibil şi fără echivoc dimensiunile sau numărul de bucăţi conţinute şi cantitatea netă, exprimată în unităţi de măsură recunoscute de autoritatea statului român în materie de metrologie. Obligativitatea înscrierii acestor date revine producătorului, ambalatorului sau, după caz, importatorului.

Referitor la regulile privind clauzele abuzive, pentru unele categorii de produse, în scopul asigurării unui echilibru între obligaţiile şi drepturile părţilor contractante şi pentru promovarea unui mediu concurenţial normal, guvernul poate stabili contracte tip cu caracter obligatoriu.

Reglementarea activităţilor privind producerea şi comercializarea bunurilor alimentare trebuie să continue - urmărindu-se în permanenţă armonizarea cu prevederile acquis-ului comunitar -, astfel încât cerinţele referitoare la protecţia intereselor consumatorilor, precum şi cele care vizează protecţia mediului înconjurător să devină o certitudine.

 

[1] Olaru, M., Schileru, I., Pamfilie, R., ş. a., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Bucureşti, Editura Eficient, 1999

Loading...