loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Întotdeauna s-a dorit apărarea intereselor şi sănătăţii consumatorilor, atât faţă de produsele autohtone, cât şi faţă de cele din import. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv a fost indispensabilă încercarea de a elabora standarde alimentare internaţionale care să răspundă şi cerinţelor ridicate de exportatori şi exigenţelor impuse de către importatori.

Progresele realizate în acest domeniu ar putea fi caracterizate ca lente până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Liberalizarea schimburilor dintre state prin înlăturarea barierelor vamale şi a celor tehnice din calea comerţului cu produse alimentare nu s-a putut realiza fără o armonizare prealabilă a normelor alimentare. În plus, un acord general realizat pe probleme tehnice permite, în cursul elaborării lui, înţelegerea unui număr ridicat de probleme relative la protecţia consumatorului.

O perioadă de timp standardele au fost privite ca un instrument mai mult sau mai puţin de reglementare obligatorie a calităţii produselor, motiv pentru care, treptat, a apărut şi s-a accentuat o contradicţie între dinamica progresului tehnico-ştiinţific şi economic şi caracterul stagnant al prescripţiilor de calitate mărginite uneori la indicatori nesemnificativi sau limitanţi. Expansiunea economică pe plan mondial, tendinţele integraţioniste şi de liberalizare a circulaţiei produselor în Piaţa Unică Europeană au dat un impuls puternic afirmării unor noi concepţii privind standardizarea.

Definiţiile standardelor oferite de către Ghidul ISO/CEI 2:1996, Directiva europeană 83/189 revizuită şi decretul francez din 26 ianuarie 1984 pot fi sintetizate astfel: „Standardul este un document scris, accesibil publicului, stabilind o regulă evolutivă a jocului referitoare la liniile directoare sau la specificaţiile tehnice, a cărui respectare nu este obligatorie, elaborat fiind de un organism recunoscut într-un cadru care permite să intervină acordul tuturor părţilor interesate, destinat unei aplicări repetate şi continue şi având în vedere avantajul optim al comunităţii în ansamblul ei", fiind necesare câteva precizări pe marginea şi în sprijinul acestei definiţii[1]:

■=> un standard este cu atât mai eficient, cu cât este utilizat de un număr de factori cât mai mare;

■=> standardul nu are caracter obligatoriu, fiind menit să organizeze în mod coerent relaţiile dintre agenţii economici şi factori interesaţi; el redă de fapt un acord liber consimţit între parteneri;

■=> este indispensabil ca standardul - ca „regulă a jocului" - să

poată evolua în funcţie de progresul tehnic şi de evoluţia pieţei;

■=> cu toate că nu are aplicare obligatorie, nu se exclude faptul că poate fi luat în considerare ca prezumţie de conformitate cu exigenţele esenţiale definite prin directivele comunitare în cadrul „noii apropieri" europene şi că tribunalele pot să se refere la acesta ca regulă a jocului, în general admisă, într-un context profesional dat;

■=> standardul este elaborat de un organism recunoscut care poate fi naţional sau internaţional. Această recunoaştere îi este conferită de autorităţile publice prin contract (DIN), printr-un document legislativ sau o reglementare (AFNOR) sau, mai simplu, prin partenerii economici. Organismul de standardizare trebuie să beneficieze de independenţă şi de suficientă neutralitate (mai ales în raport cu organizaţiile producătorilor). Organismele de standardizare care prezintă aceste caracteristici sunt, în primul rând, organismele naţionale membre ale ISO;

■=> standardul, prin caracterul lui partenerial, îşi exprimă originalitatea sa; acesta este unul din elementele care fundamentează forţa sa practică;

■=> aplicarea continuă şi repetată este caracteristica ce diferenţiază standardul de documentele particulare care stabilesc specificaţii acceptate pentru o singură utilizare, de exemplu, o anumită piaţă;

■=> standardul este un instrument de reglare şi organizare a pieţei, aducând elemente de transparenţă şi claritate în tranzacţii. Existenţa standardelor favorizează factorii economici dependenţi unii de alţii în ceea ce priveşte compatibilitatea produselor. În sfârşit, standardul permite o mai bună identificare a calităţii produsului.

Standardele, aplicate corect, facilitează tranzacţiile comerciale internaţionale, dar pot deveni bariere în calea comerţului dacă între ele există diferenţe semnificative de la o ţară la alta. Utilizarea standardelor în facilitarea comerţului internaţional depinde în mare măsură de încrederea pe care cumpărătorul o acordă declaraţiei producătorului privind asigurarea conformităţii produselor sale cu specificaţiile standardului, precum şi de gradul de recunoaştere a procedurii de evaluare a conformităţii.

Facilitarea comerţului internaţional solicită aplicarea unei serii de reglementări care să includă măsuri menite să:

  • asigure concordanţa cu legislaţia şi reglementările vamale - măsuri de control vamal;
  • asigure că bunurile corespund standardelor obligatorii specificate în legislaţiile şi reglementările naţionale - reglementări tehnice;
  • asigure protecţia vieţii umane şi animale împotriva bolilor şi paraziţilor pe care le pot purta animalele şi produsele animaliere - inspecţii veterinare ale animalelor şi produselor animaliere;
  • asigure prevenirea introducerii şi răspândirii dăunătorilor plantelor şi produselor vegetale - inspecţii fitosanitare ale plantelor şi produselor vegetale;
  • asigure că bunurile satisfac cerinţele minimale ale standardelor naţionale şi internaţionale, la care se face referire în legislaţiile şi reglementările în vigoare - inspecţia calităţii.

În contextul prezentului capitol se face distincţie între noţiunea de reglementare tehnică şi noţiunea de standard. Noţiunea de „reglementare tehnică" se referă la standardele a căror aplicare are caracter obligatoriu, iar ţările le adoptă pentru a proteja sănătatea, a asigura securitatea populaţiei şi a prezerva mediul înconjurător, iar noţiunea de „standard" este utilizată pentru a se face referire la standardele adoptate pe bază voluntară.

Ambele categorii de noţiuni includ specificaţii cu privire la caracteristicile tehnico-funcţionale de calitate ale produsului, metodele de prelucrare şi de producţie care influenţează caracteristicile produsului, terminologia şi simbolurile utilizate, cerinţele privind ambalajul, transportul şi etichetarea produsului.

Numărul de reglementări tehnice, concretizate în standarde obligatorii, creşte constant în majoritatea ţărilor, ca răspuns la cererea publică în creştere, astfel încât produsele puse în vânzare să satisfacă standarde minimale de calitate şi de siguranţă şi să nu aibă un impact negativ asupra sănătăţii consumatorului sau asupra mediului. Pentru bunurile importate, de exemplu, în afara taxelor vamale percepute la intrarea în ţară, acestea trebuie să respecte standardele obligatorii de calitate, de sănătate, de siguranţă, valabile pentru produsele similare realizare pe plan intern.

Ţările cer ca produsele importate să fie conforme cu standardele obligatorii pe care acestea le-au adoptat pentru a proteja sănătatea, a asigura securitatea populaţiei şi a prezerva mediul înconjurător. Aceste standarde obligatorii şi procedurile administrative pentru respectarea lor (proceduri de evaluare a conformităţii) sunt cunoscute sub denumirea de reglementări tehnice. Produsele la care se aplică aceste reglementări sunt foarte variate: maşini şi echipamente, bunuri de consum, materii prime agroalimentare etc.

Fiecare ţară are dreptul de a cere ca produsele importate să fie conforme cu standardele de produs aplicate produselor interne, în vederea protejării mediului, a sănătăţii şi a siguranţei populaţiei, precum şi a vieţii animalelor. Deşi aceste reglementări tehnice ating obiective legitime ale societăţii, ele pot să constituie obstacole tehnice în calea comerţului internaţional.

În acest sens, s-au adoptat reguli internaţionale pentru a se asigura că aceste reglementări tehnice nu cauzează bariere inutile în calea comerţului. Astfel, Acordul privind Obstacolele Tehnice din Calea Comerţului (OTCC sau Technical Barrier Trade - TBT) cere ţărilor să formuleze reglementări tehnice şi să elaboreze standarde naţionale voluntare pe baza standardelor internaţionale.

La nivel internaţional, naţional, regional, local se elaborează mii de standarde cu rol de reglementare vizând atât caracteristicile produselor, cât şi materialele şi procesele utilizate pentru producerea lor, pentru a proteja sănătatea şi siguranţa populaţiei, precum şi pentru conservarea mediului înconjurător, a căror aplicare este obligatorie.

Consumatorii devin reticenţi în a cumpăra mărfuri care se bazează pe standarde ce diferă de cele practicate în propria lor ţară. Pe de altă parte, producătorii sunt obligaţi să îşi adapteze procesul de producţie la specificaţiile standardelor aplicabile acelor ţări, ceea ce implică costuri suplimentare, inclusiv cele impuse de autorităţile locale pentru testarea conformităţii produselor cu reglementările ţării din domeniul sănătăţii sau siguranţei populaţiei.

Devine absolut necesară în aceste condiţii armonizarea standardelor pe plan internaţional şi elaborarea unor linii directoare pentru a evalua conformitatea cu standardele.

Totodată, ţările membre sunt încurajate să participe la activitatea organizaţiilor internaţionale de standardizare, pentru a face disponibile standarde internaţionale pentru produse la care se doreşte adoptarea de reglementări tehnice şi conceperea de standarde voluntare.

Acordul recunoaşte, însă, că folosirea standardelor internaţionale poate să fie neadecvată pentru elaborarea unor reglementări tehnice naţionale, din cauza unor factori climatici, geografici, tehnologici, sau nu există standarde internaţionale care să fie adoptate. De aceea, ţările sunt libere să elaboreze propriile lor reglementări tehnice, dar acestea trebuie să se bazeze pe informaţii şi dovezi cu caracter ştiinţific.

În concluzie, utilitatea standardelor se poate rezuma la următoarele efecte pozitive: un efect de raţionalizare a economiei, un efect de promovare a comerţului internaţional, un efect de dezvoltare a participării factorilor interesaţi (producători, consumatori, distribuitori, administraţii), un efect de realizare şi diferenţiere a calităţii bunurilor şi serviciilor şi în sfârşit, dar nu în ultimul rând, un efect de protecţie a consumatorilor.

Efectele pozitive aşteptate de la standardizare pot fi contrazise prin anumite inconveniente care sunt adesea invocate: frânarea inovaţiei, banalizarea produselor, slăbirea puterii de decizie a întreprinderilor, bariere în calea schimburilor prin publicarea standardelor naţionale.

În cadrul unei politici de standardizare adaptate este necesar, deci, a se găsi modalităţile prin care aceasta ar putea fi cu adevărat eficientă.

În ceea ce priveşte standardizarea produselor alimentare la nivel internaţional, putem aprecia că ISO elaborează standarde de metode de analiză, precum şi standarde de specificaţii pentru materii prime agricole. Aceste standarde trebuiesc deosebite de documentele numite „standarde Codex" (Normes Codex), care se referă mai ales la specificaţiile produselor.

Atât standardele ISO, cât şi cele Codex însă, pot fi luate în considerare la elaborarea standardelor sau reglementărilor tehnice obligatorii CEE în vederea armonizării cadrului comun necesar promovării schimburilor comerciale şi a eliminării obstacolelor din calea acestora. Începând din iulie 1989, Codex Alimentarius admite că CEE acceptă standardele Comisiei Codex Alimentarius în măsura în care statele sale membre i-au acordat competenţă în materie. Comisia Comunităţilor s-a angajat să solicite statelor membre delegaţie de competenţă care să permită CEE să accepte standardele Codex compatibile cu obiectivele şi reglementările comunitare deja adoptate (de exemplu, sucul de fructe).

Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) este o federaţie mondială de organisme naţionale de standardizare (comitete membre ale ISO). Elaborarea standardelor internaţionale este, în general, încredinţată comitetelor tehnice ale ISO.

Organizaţiile internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale care întreţin legături cu ISO participă, de asemenea, la lucrări.

Condusă şi organizată de către ISO, standardizarea internaţională, la fel ca şi lucrările Codex, are drept scop facilitatea schimburilor de mărfuri şi de servicii la nivel mondial.

Rezultatele lucrărilor ISO se materializează prin publicarea de standarde internaţionale care sunt sau nu preluate în diferite ţări membre ale ISO fie direct, fie prin retranscriere. Colecţia de standarde ISO cuprinde aproximativ 7000 de documente.

Procedura de elaborare se efectuează în cinci etape. Acestea sunt:

  • propunerea lucrărilor şi aprobarea lor de către Comitetul tehnic competent;
  • pregătirea anteproiectului;
  • înregistrarea proiectului ca proiect de standard internaţional (Draft International Standard - DIS;
  • aprobarea DISprin vot (un standard este aprobat dacă 75% din comitete votează pozitiv);
  • publicarea standardului ISO.

În domeniul agroalimentar ISO a elaborat: seria T-34 pentru produse agricole alimentare (cereale şi leguminoase, fructe şi legume proaspete, fructe şi legume deshidratate, grăsimi animale şi vegetale, condimente, ceai, cacao, cafea, lapte şi produse lactate, derivate), seria TC-66 pentru articolele de ceramică destinate a veni în contact cu bunurile alimentare, precum şi standarde legate direct de activitatea de informare a consumatorilor, şi anume seria TC-73 pentru probleme ale consumului (mărcile de conformitate cu normele şi etichetarea), TC-145 pentru simboluri grafice şi pictograme şi TC-122 pentru ambalaje.

În cadrul activităţii de standardizare a ISO, o atenţie crescândă a fost consacrată elaborării metodelor standardizate de încercări a aptitudinii de utilizare a bunurilor de consum (MNEA - Methods normalisees d'essais d'aptitude a l'emploi des biens de consumation).

ISO acoperă prin activitatea sa un vast evantai de probleme, cele mai multe fiind legate direct de interesele consumatorilor şi prin relaţii cu Centrul Internaţional de Promovare a Calităţii şi de Informare a Consumatorilor (CIPQ), Organizaţia Internaţională a Uniunii Consumatorilor (IOCU), Organizaţia Internaţională a Muncii (OIT), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Federaţia Internaţională de Aprovizionare (IFP), Centrul Internaţional de Etichetare (ILC), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).

Comisia Codex Alimentarius FAO/OMS a fost creată în 1962 şi se află sub dublul patronaj FAO/OMS. Secretariatul său este localizat în cadrul Diviziei pentru Politica Alimentară şi Nutriţie a FAO. Participarea la activitatea acestui organism este deschisă tuturor membrilor şi membrilor asociaţi ai FAO şi OMS, precum şi altor naţiuni care îşi exprimă această dorinţă.

Comisia Codex Alimentarius are propriul său statut şi reguli de funcţionare care sunt incluse în Manualul de Procedură al Comisiei. Aceasta funcţionează prin diferitele sale comitete şi organe subsidiare care au, la fel ca şi comisia, caracter interguvernamental.

Activitatea Codex-ului este împărţită între:

  1. organisme subsidiare care se consideră necesare pentru efectuarea muncii de finalizare a standardelor proiect: Comitetul mixt FAO/OMS de experţi guvernamentali pentru codul de principii asupra laptelui şi produselor lactate (înfiinţat încă din 1958);
  2. organisme subsidiare sub forma:
  3. Comitete Codex pentru pregătirea standardelor proiect fie pentru utilizarea lor pe plan internaţional, fie pentru o anumită regiune ori pentru un grup de ţări numite în mod special de către comisie:
  • Comitetul Codex pentru principii generale;
  • Comitetul Codex pentru aditivi alimentari şi contaminanţi;
  • Comitetul Codex pentru etichetarea bunurilor alimentare;
  • Comitetul Codex pentru reziduuri de pesticide;
  • Comitetul Codex pentru igiena alimentelor;
  • Comitetul Codex pentru metode de analiză şi eşantionare;
  • Comitetul Codex pentru reziduuri de medicamente de uz veterinar;
  • Comitetul Codex pentru fructe şi legume prelucrate;
  • Comitetul Codex pentru fructe şi legume tropicale proaspete;
  • Comitetul Codex pentru supe şi bulion;
  • Comitetul Codex pentru peşte şi produse din peşte;
  • Comitetul Codex pentru grăsimi şi uleiuri;
  • Comitetul Codex pentru zahăr;
  • Comitetul Codex pentru produse pe bază de cacao şi ciocolată;
  • Comitetul Codex pentru produse dietetice;
  • Comitetul Codex pentru proteine vegetale;
  • Comitetul Codex pentru produse îngheţate comestibile;
  • Comitetul Codex pentru preparate din carne de măcelărie şi pasăre;
  • Comitetul Codex pentru igiena cărnii;
  • Comitetul Codex pentru cereale, leguminoase şi legume.

Se observă că unele dintre aceste comitete au ca obiect de

reglementare probleme cu caracter general referitoare la: principii generale Codex, etichetarea bunurilor alimentare, igiena alimentelor, aditivi alimentari şi contaminanţi, reziduuri de pesticide, reziduuri de preparate farmaceutice veterinare, metode de analiză şi eşantionare pentru ca celelalte să se ocupe de o grupă specială de produse alimentare.

  1. Comitete de coordonare pentru regiuni sau grupuri de ţări care să exercite o activitate de coordonare generală în pregătirea standardelor relative la aceste regiuni sau grupări de state şi alte asemenea funcţiuni cu care pot fi însărcinate de către comisie: Comitetele de coordonare pentru Africa, Asia, America Latină şi Caraibe, Europa, America de Nord şi Pacificul de Vest Codex Alimentarius reprezintă o colecţie de standarde alimentare internaţionale adoptate şi prezentate într-o manieră uniformă, stabilite în vederea protejării sănătăţii consumatorilor şi asigurării loialităţii în comerţul cu bunuri alimentare. Conţine, de asemenea, prevederi cu caracter consultativ sub forma codurilor de utilizare, a directivelor şi a altor recomandări pentru realizarea scopurilor comisiei. Publicarea acestora are drept ţel coordonarea şi promovarea elaborării şi stabilirii unor definiţii şi exigenţe faţă de alimente în vederea armonizării lor şi a facilitării comerţului internaţional.

Structura generală a unui standard Codex pentru produse alimentare prelucrate se compune de regulă din următoarele secţiuni:

  • denumirea standardului;
  • câmpul de aplicare defineşte tipurile de produse, modul lor de prezentare şi modul lor de conservare, precum şi explicaţii terminologice;
  • descrierea care include:

J definiţia produsului (produselor), structura materiilor prime utilizate, specificul procesului tehnologic care asigură stabilitatea la păstrare şi garanţia securităţii alimentare; J modul de prezentare atât al produsului, cât şi al ambalajului utilizat, tipurile de condiţionare aplicate, mărimea, dimensiunea, calibrul bucăţilor de produs, dacă este cazul.

  • factorii esenţiali ai compoziţiei şi calităţii: J ingredientele esenţiale;

J ingredientele facultative; J compoziţia chimică preponderentă;

J factorii esenţiali ai calităţii, caracteristici psihosenzoriale şi caracteristici fizico-chimice.

  • aditivii alimentari nominalizaţi şi exprimaţi în concentraţie maximă admisibilă calculată asupra conţinutului net al produsului finit;
  • igiena - se fac de obicei referiri la dispoziţiile codului de uzanţe internaţionale recomandate în materie de igienă pentru produsul în cauză. De asemenea, sunt recomandate metode specifice de eşantionare şi tipurile de microorganisme care se recomandă a fi analizate;
  • etichetarea cuprinde, corespunzător dispoziţiilor stipulate de Normele generale internaţionale recomandate pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate, elaborate de Comisia Codex Alimentarius, următoarele:

J denumirea produsului;

J prezentarea, modul de condiţionare, calibrul şi modul de

preparare; J lista ingredientelor; J masa netă;

J numele şi adresa fabricantului, distribuitorului, importatorului,

exportatorului sau vânzătorului; J ţara de origine a produsului; J termenul limită pentru consum; J elemente de identificare a lotului.

■ metode de analiză şi eşantionare, care sunt de obicei conforme cu metodele internaţionale de arbitraj; sunt clarificate aspectele legate de tipurile de defecte şi criteriile de acceptare şi metodele de determinare impuse de fiecare tip de produs.

Din punct de vedere juridic, standardele Codex (cu excepţia codurilor de utilizare şi a recomandărilor) pot fi acceptate sau nu de către statele interesate. Acceptarea se realizează prin una din următoarele trei modalităţi: fără rezerve, când statul se angajează să includă standardul în reglementarea naţională şi bazat pe această integrare, se angajează să nu permită ca pe teritoriul său să circule produse neconforme şi să accepte produsele conforme; cu titlu de obiectiv, caz în care ţara respectivă are în intenţie acceptarea după un număr de ani stabilit; cu derogări minore, obligatorie fiind menţionarea acestor derogări şi motivaţia lor.

Standardele Codex pot fi considerate drept specificaţii tehnice internaţionale prin includerea lor în contracte internaţionale pentru a defini calitatea minimă a mărfurilor ce constituie obiectul unui contract sau prin luarea lor în considerare la elaborarea standardelor sau reglementărilor naţionale asupra mărfurilor alimentare.

Grupul de lucru CEE/ONU pentru standardizarea produselor alimentare şi îmbunătăţirea calităţii urmăreşte prin activitatea sa promovarea dezvoltării industriale şi comerciale prin încurajarea armonizării internaţionale a standardelor şi a reglementărilor tehnice, prin eliminarea şi reducerea progresivă a obstacolelor tehnice din calea comerţului şi prin promovarea cooperării ştiinţifice şi tehnologice, graţie elaborării politicilor de standardizare şi activităţilor conexe.

CEE/ONU cuprinde trei activităţi de program distincte: coordonare, armonizare şi evaluarea conformităţii, pe plan comercial ultimele două prezintă un interes aparte.

O deosebită importanţă se acordă standardizării produselor perisabile. Standardele CEE/ONU pentru produse perisabile reprezintă o armonizare a standardelor naţionale în vigoare.

Standardele Comisiei Economice pentru Europa, care se referă mai ales la fructe şi legume proaspete, sunt elaborate în spiritul celorlalte organisme, de către „Grupul de lucru pentru standardizarea produselor perisabile". Ele au ca elemente structurale următoarele:

  1. denumirea standardului;
  2. definiţia produselor: fiecare produs trebuie definit prin intermediul speciei căreia îi aparţine şi prin starea în care se comercializează;
  3. dispoziţii privind calitatea:
  • caracteristici minimale referitoare la starea sanitară, curăţenie, aspect, umiditate, absenţa mirosurilor şi/sau aromelor străine, starea de dezvoltare şi/sau maturitate ce trebuie să permită produsului să reziste transportului şi depozitării până la destinaţie;
  • dispoziţii privind grupare pe clase de calitate: „extra", „I" şi „II", definite în funcţie de caracteristicile calitative şi prezenţa anumitor defecte.
  1. dispoziţii privind calibrul: pentru cele care pot fi supuse calibrajului se determină, după caz, diametrul, circumferinţa, lungimea, masa, pentru celelalte, numărul de bucăţi/kg, numărul de bucăţi într-un ambalaj determinat etc.
  2. dispoziţii privind toleranţele:
  • toleranţele de calitate care nu trebuie să depăşească, în general, 5% pentru categoriile „I" şi „II";
  • toleranţe de calibru care nu trebuie să depăşească 10%.
  1. dispoziţii privind prezentarea:
  • omogenitatea de soi, varietate, tip comercial;
  • prezentarea într-un ambalaj suficient de rezistent şi cu o etichetă care să nu fie imprimată cu substanţe toxice;
  • prezentarea specifică fiecărui tip de produs.
  1. dispoziţii privind marcarea: fiecare ambalaj trebuie să poarte informaţii lizibile şi vizibile pe partea exterioară grupate alături de elementele de identificare a producătorului şi/sau expeditorului, natura produsului şi ambalajului, anumite caracteristici comerciale şi eventual marca de control.

Dispoziţiile generale sunt însoţite de dispoziţii anexe referitoare la: modalităţile de ambalare pentru transport şi modalităţile de expediere, organizarea, modalităţile şi sancţiunile ce pot fi aplicate în legătură cu controlul oficial al calităţii în ţările exportatoare, utilizarea certificatului de control etc.

România, în calitatea sa de membru CEE/ONU şi-a însuşit politica de standardizare a produselor alimentare şi îmbunătăţire a calităţii şi participă activ la lucrările de standardizare ale Grupurilor de experţi CEE/ONU atât în calitate de ţară elaboratoare, cât şi pentru susţinerea punctelor de vedere care prezintă interes în facilitatea exportului cu aceste produse.

Comitetul European de Standardizare (CEN) regrupează 18 instituţii europene naţionale de standardizare din cadrul Uniunii Europene, făcând faţă unei cereri crescânde de standarde (care poate fi evaluată la un număr de peste 1500) în vederea aplicării „noii apropieri de referire la standarde".

Standardele europene, considerate uneori standarde armonizate, trebuie să fie preluate în mod obligatoriu de colecţiile de standarde naţionale. Aceste standarde se substituie deci standardelor naţionale cu acelaşi subiect, chiar dacă acest lucru nu se aplică şi pentru alte standarde cu caracter internaţional (de exemplu, cele ale ISO).

Până în prezent CEN a activat prea puţin în domeniul agroalimentar unde există, la ora actuală, doar următoarele comitete tehnice: CEN/TC 174 pentru standarde de analiză în domeniul sucurilor de fructe; CEN/TC 153 pentru securitatea maşinilor utilizate în sectorul agroalimentar; CEN/TC 194 „Ustensile care vin în contact cu mărfurile alimentare"

care activează în special asupra metodelor de analiză referitoare la materialele care vin în contact cu alimentele; CEN/TC 275 „Metode de analiză a produselor alimentare, aspecte orizontale".

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

a fost instituită în anul 1960 şi are ca obiectiv promovarea politicilor privind: dezvoltarea puternică a economiei şi creşterea nivelului de viaţă în cadrul ţărilor membre, în contextul unei stabilităţi financiare, dezvoltarea relaţiilor economice între ţările membre şi ţările nemembre, dezvoltarea comerţului mondial pe baze nediscriminatorii, conform obligaţiilor internaţionale.

În cadrul acestei politici OCDE desfăşoară o importantă activitate de standardizare (în domeniul legumelor şi fructelor proaspete), standardele elaborate de către acest organism având o structură diferită de cele ale Comisiei Codex Alimentarius FAO/OMS şi cele ale ISO cu care OCDE se află în relaţii de complementaritate.

Standardele OCDE cuprind următoarele secţiuni:

  • denumirea produsului (produselor) care fac obiectul standardului;
  • caracteristicile de calitate (generalităţi şi caracteristici minime);
  • calibrul;
  • toleranţe de calitate şi de calibru;
  • condiţii de ambalare şi prezentare (omogenitate, condiţionare);
  • marcare (elemente de identificare, natura produsului, originea produsului, caracteristicile comerciale).

Standardele OCDE cuprind atât textul oficial, cât şi textul interpretativ, detaliind şi făcând precizări în cadrul fiecărei secţiuni.

Prin rezoluţia Consiliului OCDE din 2 martie 1971, România a fost admisă „regimului" OCDE pentru aplicarea standardelor internaţionale a fructelor şi legumelor proaspete (ca ţară membră). În această calitate, ţara noastră participă la activităţile de revizuire a standardelor existente şi la cele de adoptare a standardelor noi.

România (membră a Organizaţiei Internaţionale de Standardizare şi a Comisiei Codex Alimentarius) deţine: standarde de produse alimentare (pentru majoritatea produselor), standarde de metode de prelevare a probelor şi de metode de analiză şi încercări, standarde privind condiţiile de depozitare, ambalare, manipulare, transport elaborate în cadrul programelor de standardizare pentru standardele române de către comitetele tehnice de standardizare.

În accepţiunea Ordonanţei de Guvern nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România, standardul reprezintă „documentul stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care prevede, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, prescripţii sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-un context dat".

În România se elaborează trei categorii de standarde: standarde române (SR), care se aplică la nivel naţional, standarde profesionale (SP) care se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale legal constituite, care le-au elaborat, standarde de firmă (SF), care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi al altor persoane juridice care le-au elaborat.

Standardele române referitoare la protecţia vieţii, protecţia sănătăţii, securităţii muncii şi protecţiei mediului înconjurător au caracter obligatoriu. Caracterul de obligativitate pentru alte standarde române se stabileşte odată cu aprobarea lor de către ASRO (Asociaţia de Standardizare din România), pe baza avizului ministerelor sau al altor organe interesate. Standardele române care nu intră în categoria celor de mai sus nu au caracter obligatoriu.

În industria alimentară există un punct de vedere complet şi foarte bine documentat, în domeniul termenilor privind controlul alimentelor, care include un număr de factori dintre care amintim:

  • securitate: realizarea standardelor pentru riscuri toxicologice şi microbiologice şi instituirea procedurilor şi practicilor pentru a fi siguri de respectarea acestor standarde;
  • nutriţie: menţinerea nivelului nutrienţilor în ingredientele alimentare şi realizarea alimentelor cu un profil nutriţional care să contribuie la interesarea consumatorilor în ceea ce priveşte alimentaţia;
  • calitate: furnizarea tuturor caracteristicilor senzoriale şi fizico-chimice în stare perfectă, fără abateri de la valorile prescrise în documentele normative;
  • funcţionalitate: furnizarea caracteristicilor pentru utilitatea şi avantajul economic al consumatorului incluzând atribute ca: ambalare, comoditate în preparare, utilizare.

O parte din factorii enumeraţi sunt exclusiv domeniul industriei şi consumatorilor, în timp ce alţi factori împart interesele guvernelor, industriei alimentare şi consumatorilor.

În mijlocul tuturor activităţilor de control alimentar se află securitatea şi calitatea produselor. Stabilirea standardelor alimentare cade în sarcina organismelor guvernamentale şi interguvernamentale. Standardele trebuiesc stabilite uniform astfel încât toţi consumatorii să beneficieze de un nivel egal de protecţie şi toţi producătorii de alimente să fie trataţi egal prin aplicarea aceluiaşi nivel de securitate.

Standardele trebuie să fie suficient de flexibile ca să răspundă nevoilor de schimbare tehnologică. Orice standard de securitate impune costuri reale pentru guverne, industrie şi consumatori.

Organismele guvernamentale şi interguvernamentale au obligaţia de a încuraja elaborarea standardelor de securitate şi de a urmări aplicarea lor în condiţii optime, iar industria are responsabilitatea primară de a implementa standardele de securitate, investind resurse materiale, financiare, umane şi de timp. Pentru realizarea securităţii produselor alimentare, managementul industriei alimentare necesită un anumit mod de organizare fiind cunoscut faptul că securitatea şi calitatea produsului încep din faza de proiectare şi trebuie urmărite pe tot parcursul ciclului de viaţă.

Pentru ca un produs să fie admis pe piaţa unică europeană este obligatorie certificarea conformităţii cu Directivele europene (respectarea cerinţelor esenţiale cu privire la protecţia sănătăţii publice, necesitatea informării consumatorilor şi altă protecţie decât cea sanitară a acestora, loialitatea tranzacţiilor comerciale, necesitatea asigurării unui control public, protecţia mediului înconjurător).

Este semnificativ, însă, procesul dereglementării petrecut la nivel european unde caracteristicile şi performanţele produselor nu sunt impuse, ci rămân exclusiv în sarcina şi la latitudinea producătorului, interesat să-şi întreacă concurenţii. Standardizarea de firmă se poate constitui astfel într-o direcţie importantă prin care să se ajungă la un profit stimulativ. Standardizarea de firmă trebuie să rămână apropiată preocupărilor tehnice şi evoluţiei pieţei şi trebuie să ţină cont de cerinţele consumatorilor.

Standardizarea de firmă trebuie să aducă beneficii precum:

  • o poziţie mai bună pe piaţă, concretizată prin creşterea capacităţii de a răspunde cerinţelor pieţei;
  • obţinerea şi asigurarea unei diversităţi a produsului;
  • capacitatea de a avea o imagine a calităţii produselor şi a proceselor;
  • îmbunătăţirea capacităţii de a răspunde schimbărilor bruşte şi neaşteptate ale pieţei.

Standardele de firmă reflectă o parte din cerinţele pieţei şi, în consecinţă, fără utilizarea şi recurgerea la acestea cu greu s-ar putea imagina derularea unor afaceri pe piaţa europeană. Standardele deţin poziţia cea mai importantă în relaţiile ce se stabilesc între firmă şi clienţii săi.

Dacă clienţii sunt familiarizaţi cu utilizarea anumitor standarde preexistente, firma trebuie să accepte această situaţie. Dacă nu există standarde, firma are alternativa de a aştepta până când alţii vor stabili un standard în domeniul respectiv sau de a încerca să influenţeze procesul de standardizare. Însă dacă o firmă este suficient de capabilă pentru a elabora un anumit standard va beneficia de un avantaj consistent, deoarece va elabora standardul respectiv, astfel încât firma să se adapteze mai bine şi mai repede pentru utilizarea acelui standard, comparativ cu firmele potenţial concurente pe piaţă.

Standardul de firmă conturează calitatea prescrisă oferită de un agent economic producător, distribuitor sau comerciant.

Standardul de firmă pentru produsele alimentare se elaborează în spiritul şi accepţiunea limitantă a standardelor internaţionale de recomandare, a standardelor naţionale obligatorii şi profesionale.

Structura standardelor de firmă pentru produsele alimentare este particularizată prin următoarele segmente specifice:

  • definirea produsului prin elementele esenţiale de identificare a obiectului, domeniul de aplicare, particularităţi tehnologice, tipuri sau clase de calitate. În funcţie de interesul firmei sunt prezentate şi alte aspecte care întregesc sau completează o imagine virtuală a produsului respectiv, utilă pentru derularea contractelor;
  • condiţii pentru materii prime şi aditivii utilizaţi, uneori fiind denumite ingrediente, declarându-le tipul (identitatea) şi proporţia lor. Proporţia este dată în unităţi fizice sau convenţionale (de regulă în procente) numai în măsura obligativităţii legale pe plan naţional sau internaţional. În mod curent, ingredientele sunt enumerate în ordinea descrescătoare a calităţii lor pe unitatea de produs;
  • caracteristicile de calitate prescrise, denumite uneori şi condiţii tehnice de calitate, sunt consemnate în standard, în mod grupat în două sau mai multe categorii. Ordonarea se face începând cu caracteristicile sau proprietăţile organoleptice, continuând cu proprietăţile fizice şi/sau chimice, proprietăţile microbiologice, iar în unele cazuri cu proprietăţi de utilizare sau de întrebuinţare.

Pentru fiecare caracteristică de calitate prescrisă se face trimitere la standardul care prescrie metoda de măsurare sau de determinare standardizată sau, după caz se prezintă metoda de verificare uzuală sau convenită. De asemenea, pentru parametrii care fac obiectul reglementărilor sanitare în vigoare pe plan naţional sau internaţional se fac trimiteri exprese la standardul sau documentul oficial care descrie metoda de analiză.

  • regulile pentru verificarea calităţii se referă în principal la verificările de lot. După caz, se prevăd verificări periodice. În relaţiile contractuale şi, mai ales, în derularea contractelor se operează numai ca loturi de marfă. Lotul de marfă fiind definit ca o mulţime finită şi omogenă de produse de acelaşi fel, în standard trebuie precizate, mărimea lotului şi cerinţele esenţiale pentru asigurarea omogenităţii, condiţiile de eşantionare spre a reflecta fidel unitatea şi reprezentativitatea probelor;
  • metodele de analiză prescrise pentru evaluarea sau determinarea prescrisă sunt consemnate în standardul de firmă prin elementele de identificare ale standardelor şi sectoare de analiză existente sub formă de standarde naţionale şi profesionale, la standardele internaţionale sau alte documente similare cu caracter obligatoriu;
  • ambalarea, marcarea, depozitarea (şi respectiv păstrarea), transportul, garantarea şi documentele care însoţesc lotul sunt prescrise în standardele de firmă fie împreună sau grupat, fie separat, conţinând cele mai importante şi semnificative aspecte implicate în negocierea şi încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a loturilor de mărfuri alimentare.

În planul achiziţiei de materii prime şi materiale necesare procesului de producţie avantajul standardizării de firmă se manifestă prin obţinerea unei independenţe faţă de furnizori şi poate asigura chiar o calitate mai bună în aprovizionare. Avantajele standardizării de firmă nu se lasă aşteptate nici în domeniul managementului calităţii. De exemplu, se poate obţine o performanţă mai bună datorită unui control mai bun al procesului. Se poate observa de asemenea, reducerea dezordinii tehnice, precum şi asigurarea unui know-how bine documentat.

Costurile standardizării de firmă se referă la investiţia de timp, la costurile comunicării cu alte firme fie cliente, fie furnizoare. De asemenea, sunt implicate costuri ale participării la standardizarea internaţională, precum şi costuri de adaptare la cerinţele standardizării de firmă.

Standardizarea are un puternic impact asupra comerţului internaţional. Neconcordanţa dintre standardele naţionale ale diferitelor ţări, pe de o parte şi neconcordanţa dintre standardul naţional şi standardele internaţionale pe de altă parte, pot deveni la un moment dat o frână puternică în dezvoltarea economiei unei ţări. Acest fapt determină limitarea ariei geografice a schimburilor comerciale internaţionale prin scăderea capacităţii concurenţiale şi competitivităţii produselor autohtone nu numai pe pieţele internaţionale, dar şi pe piaţa internă proprie a unui stat.

Expansiunea economică mondială, tendinţele integraţioniste şi de liberalizare a circulaţiei produselor în Piaţa Unică Europeană au dat un impuls puternic afirmării noilor concepţii privind standardizarea. Astăzi se consideră că standardizarea nu reprezintă un scop în sine; ea este un instrument aflat în serviciul agenţilor economici, a cărui eficacitate depinde de definirea precisă a obiectivelor ce urmează a fi realizate.

În consecinţă, este necesară alinierea şi armonizarea standardelor naţionale cu cele internaţionale, reflectată şi în standardizarea de firmă care asigură avantaje certe pe plan promoţional şi managerial.

 

[1] Conform studiului întreprins în cadrul AFNOR privind rolul şi locul standardizării în domeniul agroalimentar

Loading...