loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Consumatorul actual este din ce în ce mai dispus să renunţe la stocări riscante de produse alimentare puţin prelucrate, vândute în stare neambalată sau precar ambalată, preferând sorto-tipo-dimensiuni cât mai înalt prelucrate, de mic gramaj, cât mai stabile şi cât mai convingător garantate.

În acest sens, strategia agenţilor economici din industria alimentară trebuie să vizeze accesul cât mai larg al populaţiei la o gamă sortimentală mare de produse prelucrate, fapt care determină un raport judicios între grupele de alimente şi clasele calitative, reducerea mesei pe o unitate de produs preambalat vandabil, echilibrarea şi creşterea valorii nutritive a alimentelor, o stabilitate cât mai înaltă a produselor puse în circulaţie, printr-o garantare a calităţii şi inocuităţii la nivelul exigenţelor moderne impuse de protecţia consumatorului.

Aşadar atât producătorul agricol, cât şi producătorul de alimente prelucrate, distribuitorul şi comerciantul cu amănuntul trebuie să-şi conjuge eforturile în adecvarea ofertei de produse alimentare în cadrul unei economii eficiente şi moderne.

În cvasitotalitatea situaţiilor, produsul care face obiectul fabricaţiei sau al comercializării nu este singular. El se încadrează într-o anumită gamă de produse, înrudite prin destinaţia lor comună în consum şi prin caracteristicile esenţiale similare referitoare la materia primă din care sunt obţinute, la tehnologia de fabricaţie. În sfera distribuţiei se utilizează larg termenul de gamă sortimentală - definită prin ansamblul mărfurilor şi modul lor de asociere, folosind un reper comun de sistematică.

Dimensiunile gamei sortimentale permit aprecieri comparative între firme ce realizează acelaşi produs şi servesc, totodată, drept puncte de reper pentru formularea strategiilor de produs.

Descoperirea de materii prime noi, de noi tehnologii şi chiar de noi utilităţi au dus la o expansiune continuă a sortimentului de mărfuri, fapt care a determinat şi încercări continue de clasificare a acestora.

Primele încercări de ordonare a mărfurilor au fost întreprinse de J. Beckmann, în perioada 1793-1800, probabil influenţat şi stimulat de cercetările întreprinse de C. Linné în domeniul ştiinţelor naturii.

În aceeaşi perioadă sunt semnalate şi încercările de clasificare ale lui B. Bûsse (1798-1801), care foloseşte drept criterii de clasificare atât originea, cât şi destinaţia produsului.

Odată cu înfiinţarea Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles şi creşterea interesului statelor pentru diferitele clasificări a apărut orientarea practică în acest domeniu (politică vamală, operaţiuni de transport, statistică).

În perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, cercetările merceologice privind clasificarea mărfurilor au fost întreprinse de G. Grundke, A. Kutzelnigg, J. Holzl, D. Dimitriev şi alţii[1].

Metodologia utilizată în domeniul clasificării mărfurilor a evoluat prin trecerea de la merceologia clasică, exclusiv descriptivă şi plasată în domeniul ştiinţelor naturii, la merceologia modernă cu vocaţie interdisciplinară, cu orientare problematică şi prospectivă.

Semnificativă este cercetarea lui E. Kuthe care analizează clasificările predecesorilor (Grundke, Posch, Finche şi alţii), precum şi clasificările elaborate de către organisme naţionale şi internaţionale pentru a institui un nou sistem criterial de esenţă economică şi funcţională şi a construi în această direcţie modele de clasificare atât generale, cât şi pe grupe de produse.

Kuthe consideră următoarea clasificare a sortimentelor de mărfuri din comerţ ca răspunzând în mare măsură practicii comerciale:

1.

produse de brutărie;

2.

alimente dietetice;

3.

delicatese;

4.

grăsimi şi ouă;

5.

produse din carne;

6.

produse din peşte;

7.

fructe şi legume;

8.

băuturi;

9.

conserve;

10.

produse din lapte;

11.

produse dulci;

12.

produse congelate;

13.

alte produse.

Această clasificare corespunde unor exigenţe de compartimentare în magazine generale de produse alimentare pentru orientarea structurii reţelei în comerţul cu amănuntul, dar acest criteriu este oarecum periferic pentru un management merceologic. Mai interesantă este clasificarea alimentelor folosind criteriul transpoziţiei (de compatibilitate sau incompatibilitate în transport, depozitare şi păstrare), Kuthe exemplificând utilizarea acestui criteriu prin problematica merceologică specifică anumitor produse, ca de exemplu:

  • produsele din peşte (incomoditatea mirosului, sensibilitatea la temperatură etc.);
  • produsele congelate (sensibilitate mare la temperatură);
  • produsele de brutărie (sensibilitatea la condiţiile de depozitare).

Sunt considerate neutre din punct de vedere transpoziţional alimentele dietetice, băuturile, conservele, produsele dulci, în general produsele bine stabilizate şi preambalate etanş sau ermetic.

Odată cu apariţia învăţământului comercial în România, prin efectul legii N. Kreţulescu (1864), clasificarea mărfurilor a pătruns statornic în manualele şi programele analitice din învăţământul superior.

Un precedent există încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea când, în pregătirea empirică a negustorilor, studierea felurilor de mărfuri era obligatorie. Un element favorizant al cunoaşterii clasificării mărfurilor îl constituie tarifele vamale, care încă de acum două secole diferenţiau sistemul de taxare pe tipuri şi calităţi de mărfuri.

Un pas înainte îl constituie sistemul criterial de clasificare al mărfurilor şi clasificarea propriu-zisă elaborată de Arseniu Vlaicu în tratatul său de merceologie.

Începând cu anii 1950, cercetările în domeniul clasificării produselor alimentare au în primul rând valenţe metodologice atât în privinţa poziţionării mărfurilor într-un ansamblu sistematic, cât şi în compararea diferitelor sisteme de clasificare a mărfurilor.

Metodele de corelare în domeniul clasificării merceologice a mărfurilor alimentare sunt concentrate, în special, către elaborarea unor sisteme criteriale, a unor modele şi a validării lor motivaţionale în raport cu exigenţele moderne ale practicii comerciale din ţările dezvoltate. Se poate decela preocuparea cercetărilor de a face o joncţiune a metodelor şi a scopurilor acestor studii cu cele existente în marketing şi management.

În condiţiile apariţiei de noi utilităţi şi ca urmare a creşterii demografice, expansiunii mărfurilor şi în special, a celor alimentare, în favoarea celor noi sau a celor reînnoite, căutările în domeniul clasificării mărfurilor nu încetează, ci dimpotrivă, se amplifică.

Orientarea spre modelele de clasificare din ştiinţele naturii (care stabilesc ca niveluri de ordonare a produselor: diviziunea, subdiviziunea, clasa, ordinul, genul, specia, subspecia, sortul şi clasa de calitate) este criticată în prezent, fiind considerată ca necorespunzătoare stadiului actual al producţiei de mărfuri, puternic orientată către diversificare, dar totuşi rămâne fundamentală.

Potrivit unor opinii, mărfurile ar trebui ordonate după criteriile: scop, funcţie, natură şi formă. De asemenea, în condiţiile orientării tot mai pregnante de organizare a comerţului, există preocupări de elaborare a unor sisteme de clasificare bazate pe criteriul destinaţiei. De pildă, clasificarea pe „complexe" şi „microcomplexe" de utilizare porneşte de la tipurile de nevoi. Pentru nevoia de hrană distingem, ca şi complexe de utilizare: prepararea hranei (păstrarea alimentelor, prelucrarea la rece a alimentelor, prelucrarea la cald a alimentelor şi consumarea alimentelor) şi gospodăria personală (mijloace pentru prelucrarea pământului şi produse pentru gospodăria personală, ca şi complexe parţiale de utilizare).

Un asemenea sistem de clasificare permite studierea completă a dimensiunilor sortimentului comercial, în corelaţie cu nevoile consumatorilor, asigurându-se premisele optimizării acestei corelaţii. În cadrul microcomplexelor însă, nu se poate face abstracţie de criteriile clasice (materiale şi tehnologice) care permit individualizarea produselor de natură diferită, cu un anumit grad de prelucrare, având caracteristici de calitate specifice.

Preocupările actuale în domeniul sistematicii mărfurilor, cu toată diversitatea lor, se înscriu în două direcţii principale: fundamentarea ştiinţifică a clasificării produselor şi asigurarea aplicabilităţii în practică a sistemelor elaborate[2].

Accentul este pus pe una din cele două deziderate, urmărindu-se fie clasificarea unor probleme de ordin conceptual, mergând până la încercarea de integrare a clasificării mărfurilor într-o ordine universală a cunoştinţelor, fie elaborarea unor structuri de clasificare, potrivit cerinţelor activităţii practice.

 

[1] Studiu de clasificare a produselor alimentare după criterii internaţionale, vol. I, vol. II, Bucureşti, CCAEM. -ASE, 1990

[2] Olaru , M., Clasificarea în incidenţă cu calitatea mărfurilor , în „Elemente de teoria şi strategia calităţii mărfurilor" vol. II , Bucureşti , lito ASE , 1991 , pag. 92

Loading...