loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Prin obiectivele stabilite de principiile directoare pentru Protecţia Consumatorilor se urmăreşte facilitarea producerii şi distribuţiei de mărfuri corespunzătoare nevoilor şi cerinţelor consumatorilor şi încurajarea dezvoltării unor pieţe care să ofere consumatorilor o gamă largă de mărfuri, sigure în acelaşi timp. Oferta de mărfuri trebuie orientată în conformitate cu realitatea de pe piaţă şi ţinând cont de diversele nevoi şi exigenţe ale consumatorilor referitoare la calitatea bunurilor de consum şi garantarea acestora, la siguranţa în consum şi promovarea intereselor economice ale consumatorilor, printre care şi încurajarea posibilităţilor de compensare a daunelor suferite de consumatori.

Diferitele forme de garantare a calităţii mărfurilor constau, adesea, în declaraţii făcute de producător cu privire la performanţele aşteptate de la o marfa, incluzând, totodată, tipul serviciului pe care trebuie să-l furnizeze producătorul în situaţia în care există defectări sau abateri faţă de aşteptări (de multe ori garanţiile îmbracă o formă legală).

Prin garantarea calităţii, producătorul îl asigură pe cumpărător că marfa poate fi returnată dacă performanţa nu este satisfăcătoare. Consumatorilor nu le place să-şi asume riscuri, iar cu cât plătesc mai mult pentru o marfă, cu atât exigenţele acestora privind calitatea mărfurilor achiziţionate sunt mai ridicate. Returnarea banilor sau înlocuirea mărfii poate da ofertantului un avantaj comparativ important, eliminându-se astfel majoritatea riscurilor la care sunt supuşi consumatorii în momentul achiziţiei.

Există mai multe sisteme de garantare a calităţii mărfurilor cu implicaţii atât pentru producător, cât şi pentru comerciant.

Unii producători oferă garanţii exprese, care constau în declaraţii scrise de răspundere faţă de calitatea mărfii. Guvernele cer ţărilor o mai mare transparenţă în acordarea garanţiilor de calitate în ceea ce priveşte caracterul parţial sau total acoperitor al acestora, precum şi limitarea, respectiv extinderea răspunderii faţă de produs.

O garanţie parţial acoperitoare - mărfurile sunt garantate parţial - specifică foarte clar limitele între care mărfurile sunt garantate şi, mai important, limitele între care nu sunt garantate, în timp ce o garanţie total acoperitoare - mărfurile sunt „garantate în întregime" sau sunt „absolut garantate" - nu are limite în garantarea calităţii mărfurilor.

Din ce în ce mai mult, producătorii sunt constrânşi să ofere o garanţie implicită care transferă responsabilitatea pentru deficienţele produsului fabricantului acestuia. Studiile arată că garanţia este importantă şi influenţează evaluarea mărfii de către consumatori.

Ca urmare, un producător trebuie să abordeze politica sa de garanţie pentru pieţele internaţionale fie ca o declaraţie internă cu valabilitate în întreaga lume, fie adaptând condiţiile de acordare a garanţiei la cerinţele specifice pieţelor locale ale diferitelor ţări.

Deşi este mult mai simplu din punct de vedere administrativ să existe o bază legală generală, standarde de performanţă identice, adesea cerinţele specifice pieţelor locale impun o abordare diferenţiată.

Garanţia reprezintă un înscris prin care sunt aduse la cunoştinţa producătorului responsabilităţile acestuia în cazul în care un bun nu este adecvat. Garanţia defineşte gradul în care te poţi baza sau încrede în produs şi în producător; aceasta trebuie să fie în acord cu legile locale şi cu standardele produselor.

Garantarea calităţii mărfurilor este o problemă de interes maxim pentru consumatori, întrucât le conferă certitudinea respectării unor standarde şi norme de calitate şi le dă încredere în asigurarea răspunderii juridice faţă de produs. Consumatorii preferă garanţii mari, dar aceste mărfuri pot fi foarte scumpe pentru agenţii economici mici. Decizia acordării garanţiei, ca perioadă de timp şi conţinut, rămâne o problemă strategică importantă, care trebuie reglementată pentru a fi comunicată consumatorilor ţintă.

Plângerile şi reclamaţiile clienţilor efectuate în ultimii ani au condus la o campanie guvernamentală de protejare a consumatorilor în multe sectoare, unul dintre acestea fiind garantarea produsului, recunoscându-se astfel conceptul de „garanţia necesară' (garanţia a fost înaintată de vânzător).

Literatura americană, abordând problema garantării calităţii mărfurilor, face distincţie între cele două noţiuni „warranty" şi „guarantee", traduse în limba română prin cuvântul „garanţie". Astfel, „warranty" reprezintă declaraţia producătorului privind despăgubirea consumatorului dacă marfa prezintă defecte, iar „guarantee" reprezintă promisiunea producătorului că bunul respectiv se va comporta aşa cum este declarat în documentele de prezentare a acestuia.

În conformitate cu Actul pentru Siguranţa Consumatorului, elaborat de Comisia pentru Siguranţa Consumatorului din cadrul Congresului SUA, în 1972, comisia are autoritatea de a stabili standardele de siguranţă pentru multe dintre bunurile de consum. Comisia poate publica informaţii cu privire la produsele defecte, numind mărcile şi producătorii, poate interzice distribuirea acestor mărfuri fără hotărâre judecătorească, dar nu are autoritate asupra anumitor produse cum ar fi maşini, produse alimentare, medicamente, produse din tutun care sunt controlate prin intermediul altor legi şi de către alte organisme.

Congresul SUA a dezbătut îndelung aceste probleme controversate ale legislaţiei cu privire la responsabilitatea faţă de produse. S-a dovedit a fi dificilă elaborarea unei legi care să împace ambele părţi (acuzaţi şi acuzatori). Cu toate acestea, fiecare recunoaşte nevoia unei legislaţii care să pună capăt haosului creat de diferenţa ridicată dintre legile din diferite state, deciziile judecătoreşti şi înţelegerile financiare.

Până în prezent, percepţia calităţii de către consumatorii europeni, în diferite ţări, este diferită.

În Franţa, consumatorii se pot clasifica în patru grupe în funcţie de atitudinea lor faţă de garanţiile calităţii produselor alimentare:

  • o primă grupă (12% din consumatori) acordă importanţă preţului ca indice al calităţii;
  • a doua grupă (41% din consumatori) acordă importanţă aspectului exterior al produsului;
  • a treia grupă (14% din consumatori) se sprijină pe semnele calităţii (etichetă, marcă, denumire de origine controlată, provenienţă geografică);
  • a patra grupă (33% din consumatori) se sprijină pe încrederea în comerciantul - detailist şi pe marcă.

În Germania, pentru consumatori, garanţia calităţii se referă în mod special la igienă, la certificarea produsului sau a întreprinderii, la preţuri. Germanii acordă o mare importanţă „naturalului" şi „ecologicului". În acelaşi timp, imaginea despre produsele de import este diferită: faţă de cele italieneşti, imaginea este legată de calitatea tradiţională, iar faţă de cele franţuzeşti este legată de calitatea industrială.

În Anglia, garanţia calităţii este oferită în special de condiţiile de igienă, de marca (prestanţa) distribuitorilor şi de preţuri.

Astăzi, calitatea nu mai este un termen absolut pentru consumatori. În esenţă, calitatea este o noţiune relativă pe care diferiţii cumpărători o apreciază în funcţie de propriile criterii, obiective sau subiective.

Nu trebuie confundată calitatea cu produsele din vârful gamei, deci nu trebuie asimilată - în mod exclusiv - cu calitatea produselor de lux. Calitatea se aplică tuturor produselor: celor de la bază, de la mijlocul şi celor din vârful gamei de produse, chiar dacă în limbaj curent, noţiunea de calitate este de obicei utilizată pentru a exprima un obiect excelent sau calitatea lui superioară.

În teoria economică contemporană, calitatea este o convenţie, o regulă construită şi admisă de către „actorii" economici (producători, distribuitori, comercianţi) şi politici (comunitatea economică, stat, asociaţii de consumatori, sindicate). Ea este rezultatul raportului de forţe şi traduce consensul care există între aceştia la un moment dat.

Potrivit principiilor de drept civil, actul de vânzare-cumpărare presupune existenţa unor elemente care guvernează raporturile judiciare dintre vânzător şi cumpărător. Aceste elemente, în esenţă, sunt: modalităţi de identificare a mărfii, existenţa unui preţ convenabil, un sistem de apreciere calitativă, un sistem de măsurare cantitativă, condiţiile tehnice şi termenul de trecere dintr-un patrimoniu în altul.

În acest cadru, un interes cu totul aparte a suscitat problema asigurării şi garantării calităţii mărfurilor în relaţiile contractuale dintre vânzător şi consumator. Începuturile standardizării produselor, chiar dacă germenii ei se pierd în negura istoriei, îşi au sorgintea tocmai în asigurarea şi garantarea calităţii mărfurilor.

Pe plan internaţional o activitate de pionierat a început s-o desfăşoare Comitetul tehnic ISO/TC73, creat în anul 1950, în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Standardizării, consacrate certificării. Această activitate, iniţial se restrângea la „Mărcile de conformitate cu standardele" şi proiectarea unui cod pentru practică, pentru această formă de certificare, denumit „Funcţionarea şi semnificaţia pentru consumatori a mărcilor de conformitate cu standardele".

Ulterior, activitatea în acest important domeniu a fost preluată şi dezvoltată de CERTICO, nume abreviat dat Comitetului Consiliului ISO, împuternicit cu problemele certificării şi care, în 1971, a primit mandatul din partea Organizaţiei Internaţionale a Standardizării şi a Centrului de Comerţ Internaţional CNUCED/GATT, de a elabora un tratat general asupra certificării, apărut în 1980, cu titlul „Certificarea - principii şi practică". În acest tratat, certificarea de conformitate este definită drept „acţiunea de certificare mijlocită de un certificat de conformitate prin care un produs sau un serviciu este în conformitate cu normele specifice sau specificaţiile tehnice".

În sfera de principii, metode şi sisteme de certificare, în acest tratat sunt analizate raporturile dintre puterea publică şi certificare, cu implicaţiile şi efectele pe care le generează. Forme specifice de certificare sunt elaborate de diverse alte organizaţii internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, pentru variate domenii.

În practica schimburilor comerciale internaţionale, precum şi a activităţilor comerciale pe plan naţional, au apărut şi modalităţi concrete de soluţionare a problemei garantării calităţii produselor, inclusiv prin sisteme complexe şi eficace de gestiune a calităţii mărfurilor. Acestea sunt cuprinse în standarde sau alte documente de recomandare pe plan internaţional, sau sub formă de legislaţie şi alte reglementări emanate de la puterea executivă pe plan naţional.

În condiţiile trecerii la economia de piaţă, sistemul de garantare a calităţii produselor face obiectul unor noi reglementări, ale căror jaloane au apărut în recentele ordonanţe şi hotărâri privind protecţia consumatorului.

Cercetările merceologice româneşti în acest domeniu abordează problema garantării calităţii într-o optică nouă, care pleacă de la proprietăţile alimentelor procesate şi interacţiunile dintre aceste proprietăţi şi mediul înconjurător, desfăşurate în spaţiu şi timp, care condiţionează durata de viaţă fizică a mărfurilor alimentare.

Marfa alimentară, considerată atât ca sistem monocomponent, cât şi ca sistem bicomponent, se află sub impactul agenţilor de mediu şi prin urmare proprietăţile labile ale mărfii alimentare se modifică continuu, din momentul terminării procesului de fabricaţie, traversând o etapă de comestibilitate certă, apoi o etapă de comestibilitate condiţionată, ajungând la etapa necomestibilităţii, când amplitudinea modificărilor negative fac marfa improprie pentru consum şi ea trebuie exclusă din circuitul alimentar .

Pentru produsul alimentar în cauză este necesară declararea pe ambalaj a datei de fabricaţie, a termenului de garanţie (ca perioadă de timp), precum şi a condiţiilor restrictive de depozitare-păstrare, plecând, de la contradicţia dintre tendinţa subiectivă a producătorului de a stabili un termen de garanţie cât mai mic şi cea a comerciantului, interesat într-un termen de garanţie cât mai mare, pentru a pune bazele determinării obiective, a termenului de garanţie şi a condiţiilor de utilizare operaţională a acestuia.

Stabilizarea înaltă a proprietăţii produselor, preambalarea ermetică a produselor şi folosirea unor ambalaje de transport relativ etanşe şi după caz opace, elimină în cea mai mare măsură necesitatea unor condiţii rigide şi totuşi variate de păstrare în funcţie de specificul mărfurilor, rămânând operaţională în primul rând urmărirea datei limită de consum a produsului alimentar în cauză. În felul acesta, reglarea vitezei de deplasare a produsului alimentar pe verigi de translaţie fizică şi organizatorică se poate rezolva pe calea negocierii între agenţii economici.

În prezent, numeroase firme producătoare de alimente îşi asumă riscul de a garanta complet produsele prin bonuri de garanţie prin înlocuirea celor care nu dau satisfacţie consumatorului, fapt ce le conferă un avantaj concurenţial loial şi substanţial pe pieţele naţionale şi internaţionale.

Un element deosebit de important care atrage atenţia cumpărătorului este marca comercială sau de fabrică. Ea este totodată cea care garantează calitatea mărfii achiziţionate.

Mărcile acordate pot fi individuale, aparţinând unei persoane determinate (fizice sau juridice) sau colective, aparţinând unor persoane juridice şi destinate, în general, să garanteze calitatea sau originea produsului (aplicându-se, de obicei, împreună cu marca individuală).

În Franţa se utilizează din 1965 eticheta roşie care atestă că produsul posedă un ansamblu de caracteristici distincte, stabilind un nivel ridicat de calitate şi particularităţi de producţie, de fabricaţie sau de origine. Marca colectivă regională sau eticheta regională atestă că produsele sunt obţinute din anumite regiuni şi posedă caracteristici specifice datorate particularităţii originii lor. Eticheta roşie şi cea regională sunt mărci colective care certifică un nivel superior de calitate, fiind deosebit de importante pentru producătorii agricoli.

Marca de conformitate (pentru certificare) este o marcă protejată, aplicată sau emisă pe baza regulilor unui sistem de certificare, care indică existenţa încrederii că produsul în cauză este în conformitate cu un anumit standard sau cu un alt document normativ.

Certificarea conformităţii produselor oferă un avantaj comercial, contribuind la promovarea acestora. Ea reprezintă o dovadă obiectivă că sunt respectate caracteristicile de calitate menţionate în documentul normativ de referinţă, facilitând orientarea consumatorilor în alegerea produselor. Aceştia au mai multă încredere în produsele certificate,

în calitatea certificată a acestora.

Certificarea produselor poate fi cerută de o întreprindere sau de mai multe (mărci colective) şi trebuie controlată de un organism exterior, neutru, agreat.

Alte însemne ale calităţii utilizate la nivelul Uniunii Europene sunt: indicaţia geografică protejată, denumirea de origine protejată şi specialitatea tradiţională garantată. Acestea au fost definite prin reglementări comunitare în scopul de a identifica şi de a proteja produsele agricole sau alimentare provenind din anumite zone geografice renumite, precum şi pe cele a căror specificitate este legată de compoziţia, modul de producere sau modul de prelucrare tradiţional.

Denumirea de origine controlată se acordă în Franţa, în Italia şi Spania, în special pentru vinuri şi brânzeturi. Un produs cu originea controlată este originar dintr-o anumită zonă geografică, o arie de producţie bine determinată, caracterizată de existenţa anumitor factori naturali (climat, geologie, floră etc.) şi este fabricat în condiţii precizate, tradiţionale, care şi imprimă notorietate în conformitate cu anumiţi termeni de specificitate. La nivelul UE, experţii apreciază că circa 10% din producţie poate beneficia de „denumire de origine controlată", sectorul viticol reprezentând 75%.

Indicaţia geografică protejată (IGP) protejează numele unui loc sau a unei regiuni care distinge un produs agricol sau alimentar de altele similare şi se acordă pentru produsele care: sunt originare din acel loc sau acea regiune, au o calitate determinată sau o reputaţie legată de acea regiune, sunt produse sau prelucrate într-o arie geografică limitată.

Specialitatea tradiţională garantată (STG) recunoaşte specialitatea unui produs care îl distinge de un produs similar. Această specialitate nu este legată de provenienţă sau mediul geografic, ci doar de compoziţia sa, modul său de producere sau prelucrarea sa tradiţională.

Legislaţia naţionala în vigoare pentru indicaţii geografice şi denumiri de origine pentru produse agricole şi produse alimentare este:

o Ordinul nr. 285/2004 al MAPDR pentru aprobarea Normelor privind protecţia denumirilor de origine şi indicaţiilor geografice ale produselor agricole şi produselor alimentare, publicat în MO nr. 414/10.05.2004.

o Ordinul nr. 233/2004 al MAPDR pentru aprobarea Normelor privind atestatele de specificitate pentru produsele agricole şi produsele alimentare, publicat în MO nr. 414/10.05.2004. o Ordinul nr. 212/2004 al MAPDR pentru aprobarea Listei cuprinzând indicaţiile geografice şi denumirile de origine protejate şi recunoscute în România pentru produse alimentare, publicat în MO nr. 313/08.04.2004. o Ordinul nr. 214/2004 al MAPDR pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile geografice protejate şi recunoscute în România pentru băuturi spirtoase, publicat în MO nr. 352/22.04.2004.

Uniunea Europeană a elaborat, în 1991, Reglementarea nr. 2092 privind atribuirea etichetelor ecologice produselor, reglementare care este valabilă în toate ţările membre, inclusiv pentru importurile din ţările nemembre ale UE. Documentul are la bază cerinţele Federaţiei Ecologice a Producătorilor Agricoli din Germania, principiile ecologice după care trebuie să fie fabricate produsele ecologice, fiind:

  • să nu se folosească îngrăşăminte chimice sau alte substanţe pentru accelerarea creşterii plantelor;
  • să nu se folosească hormoni sau alte substanţe pentru accelerarea creşterii animalelor;
  • protejarea solului prin combinarea armonioasă a cultivării terenului cu creşterea animalelor;
  • creşterea animalelor în condiţii decente, respectiv spaţiu suficient, cerinţe de curăţenie, îngrijire medicală.

Începând cu anul 1993, pentru a încuraja sectoarele industriale şi comerciale să producă şi să distribuie bunuri de consum mai puţin nocive pentru mediul înconjurător, Uniunea Europeană a propus crearea şi utilizarea eco-etichetei. Aceasta are ca scop:

■ încurajarea industriei de a proiecta şi realiza produse care să aibă un impact minor asupra mediului ambiental în timpul fazelor de producţie, de distribuţie, de consum şi utilizare, chiar şi în timpul distrugerii după folosire;

■ să furnizeze consumatorilor cele mai bune informaţii asupra impactului ambiental al produselor[1].

Marea Britanie a hotărât introducerea unui sistem de etichetare ecologică pentru bunurile de consum, pentru a cărui operaţionalizare a fost înfiinţat Consiliul Marii Britanii pentru eco-marcare (U.K. - Labelling Board).

Franţa a introdus (în anul 1991) un sistem de etichetare ecologică a produselor, asemănător sistemului german „Blue Angel". Se consideră că acest sistem se bazează pe cele mai avansate tehnici de analiză a ciclului de viaţă al produselor.

Ţările europene nordice (Norvegia, Suedia, Finlanda şi Islanda) au stabilit un sistem comun de etichetare ecologică, sistem coordonat de „Nordic Council" (1989).

Canada a introdus în 1988 un sistem de etichetare ecologică denumit „Environmental Choise", în prezent existând stabilite criterii de performanţă ecologică pentru 18 categorii de produse.

Japonia a introdus sistemul de etichetare ecologică (1989) coordonat de Oficiul Eco-Mark din cadrul Agenţiei Mediului.

În contextul preocupărilor de reglementare a aspectelor referitoare la protecţia mediului, Comisia Uniunii Europene încearcă să creeze un cadru legislativ armonizat şi în domeniul etichetării ecologice a produselor. Prin sistemul de etichetare ecologică preconizat se urmăreşte promovarea produselor care au impact ambiental redus, pe întregul lor ciclu de viaţă. De asemenea, se are în vedere asigurarea unei informări corecte a consumatorilor privind caracteristicile ecologice ale produselor.

Criteriile de performanţă ecologică aplicate sunt specifice fiecărei categorii de produse, fiind stabilite pe baza analizei întregului lor ciclu de viaţă, de la identificarea nevoilor, până la reintegrarea în natură (inclusiv impactul ambalajului asupra mediului). Dreptul de aplicare a etichetei ecologice comunitare nu se acordă produselor conţinând substanţe considerate ca periculoase sau celor care se obţin prin procese poluante.

În ultimul timp se remarcă creşterea interesului pentru utilizarea etichetelor ecologice atât pentru produse, cât şi pentru ambalaje, cu scopul scoaterii în evidenţă a anumitor proprietăţi ale acestora (cu precădere privind impactul asupra mediului).

Multe dintre acestea sunt voluntare, decizia utilizării lor aparţinând producătorului sau distribuitorului. În unele cazuri, etichetele ecologice trebuie aplicate în baza unor reglementări obligatorii, fiind necesară informarea consumatorului asupra calităţilor ecologice periculoase ale produsului (de exemplu conţinut în carburi de F şi Cl).

Eco-eticheta furnizează mesajul că un produs este „prietenos" pentru mediu în toate fazele ciclului său de viaţă şi că satisface atât cerinţele obligatorii, cât şi cerinţele facultative sau voluntare referitoare la impactul asupra mediului care se pot aplica la export şi la import. În tabelul 8.1 se prezintă principalele sisteme de eco-etichetare practicate pe plan internaţional.

Normele ecologice (etichetele ecologice obligatorii) impun respectarea anumitor cerinţe privind caracteristicile produselor, materiile prime, materialele şi procedeele folosite pentru fabricarea acestora, în vederea protejării mediului înconjurător. Se aplică în toate sectoarele economiei şi pot fi concretizate în măsuri cum ar fi: interzicerea importurilor anumitor substanţe chimice sau produse care conţin aceste substanţe, respectarea anumitor standarde de calitate referitoare la compoziţia produselor, stabilirea unor cerinţe specifice privind etichetarea, obligativitatea declarării conţinutului anumitor produse.

În comerţul exterior, expediţiile de produse biologice trebuie să fie însoţite de certificate sanitare care să ateste că în ţara de provenienţă nu există boli ale plantelor sau animalelor. Standardele pentru produsele biologice stabilesc cadrul adecvat pentru cultivarea produsului agricol, procesele de prelucrare, folosirea mărcilor de fabricaţie şi descrierea produselor în conformitate cu metodologia privind produsele organice. Aceste standarde sunt stabilite de către asociaţii private, întreprinderi, organisme de certificare sau de către stat.

Sisteme de eco-etichetare practicate pe plan internaţional

Ţări dezvoltate:

  • Germania: Îngerul Albastru
  • Japonia: Eco Mark
  • Canada: Opţiunea Ecologică

Ţări în curs de dezvoltare: J Republica Coreea: Eco-Logo J India: Eco-Mark J Singapore: Eticheta Verde

  • Franţa: NF Mediu
  • Ţările nordice: Lebăda Albă
  • Uniunea Europeană: Eticheta CE
  • • Sisteme de etichetare private (neguvernamentale)
  • SUA: Sistem Ştiinţific de Certificare (Crucea Verde)
  • SUA: Sigiliul Verde
  • Suedia: Opţiunea Ecologică Bună

Sursa: Sistemul Comercial Mondial. Ghid pentru întreprinderi, Ediţia a II-a,

Centrul Român de Comerţ Exterior, Bucureşti, 1999, p. 289

Organismele de certificare eliberează două feluri de certificate: fitosanitar, pentru produsul provenit din regnul vegetal şi sanitar-veterinar, pentru produsul provenit din regnul animal. La export, fiecare produs biologic trebuie să fie însoţit de un certificat de calitate eliberat de producător, prin care acesta îşi asumă răspunderea că proprietăţile fizice şi chimice ale produsului nu au fost alterate. Certificatele de calitate trebuie să fie elaborate de laboratoare specializate recunoscute pe plan internaţional.

Normele de calitate pentru produsele biologice se diferenţiază faţă de celelalte, în sensul că un produs realizat în conformitate cu aceste norme este mai puţin dăunător mediului înconjurător faţă de produsele similare. Încadrarea produselor în standardele de calitate „ecologice" este voluntară. O întreprindere care se decide să nu producă în conformitate cu standardele de calitate pentru produse biologice nu îşi va putea eticheta produsele cu o eco-etichetă, ceea ce nu o va împiedica însă să aibă acelaşi acces pe piaţă.

 

[1] Etichete CEEpentru ambient, în revista Imballaggio, nr. 4, 1992

Loading...