Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 53
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Una din caracteristicile esenţiale ale modernizării producţiei şi comerţului cu bunuri de consum constă în reconsiderarea mărfii ca sistem bicomponent. Concepţia sistemică asupra mărfii, din punctul de vedere al celor două componente ale sistemului (produsul + ambalajul), care se condiţionează reciproc, reprezintă o necesitate obiectivă pentru realizarea ei, ambalajul având funcţii multiple, binecunoscute:

Principalul rol al etichetării este acela de a oferi informaţii. Frecvent,

gradul de detaliere necesar, limba în care apar informaţiile sunt reglementate de către guverne la nivel local, astfel încât producătorii deţin un control destul de redus asupra etichetei. De altfel, etichetarea modernă a produselor alimentare, presupune un mesaj mai bogat şi mai variat de informaţii utile comerţului şi consumatorilor, un loc de prim ordin tinzând să îl aibă informaţiile de ordin nutriţional.

Pe plan internaţional, eticheta şi etichetarea formează obiect de preocupări asidue, de recomandări şi reglementări speciale, apropiate ca exigenţă de cele pentru produsele farmaceutice, cel puţin din punct de vedere al necesităţii şi amplorii informaţiilor privind specificul valorii lor de întrebuinţare, a modului de păstrare şi de utilizare.

Realizarea grafică şi estetică a etichetei este foarte importantă pentru îndeplinirea rolului promoţional al acesteia. În general, eticheta îndeplineşte două funcţii importante: persuasivă şi informativă.

Eticheta persuasivă pune accent pe convingerea consumatorului prin evidenţierea temei promoţionale sau a logo-ului, în timp ce informarea consumatorului trece pe planul doi. Cuvinte standard, precum „nou", „îmbunătăţit' „supef au un impact redus asupra consumatorilor care evaluează mărfurile, aceştia fiind de cele mai multe ori saturaţi de aceste „noutăţi".

Eticheta informaţională, pe de altă parte, are ca scop să ajute consumatorul să selecţioneze corect marfa potrivit necesităţilor fiecăruia şi să înlăture discrepanţele care pot apărea după momentul achiziţiei, din lipsa de cunoştinţe sau insuficienţa informaţiilor.

Spre deosebire de deceniile anterioare, când imaginii grafice a produsului de pe etichetă i se acorda o atenţie relativă prin calităţi sugestive şi estetice modeste, mergând până la o vagă sugestie, în prezent, în majoritatea ţărilor dezvoltate ale lumii, imaginea grafică a produsului constituie adevărate virtuozităţi estetice dar, în acelaşi timp, şi o reprezentare fidelă a produsului în cauză.

Se remarcă faptul că în prezent, există o metodologie a proiectării şi executării etichetelor pentru mărfurile alimentare care, prin utilizarea unor tehnici speciale de captare a atenţiei cumpărătorului asupra acelor elemente ale etichetei pe care un producător sau altul doresc să le pună în evidenţă în mod deosebit într-o manieră statică sau dinamică, astfel încât produsul respectiv să fie remarcat, individualizat şi dorit de către consumator.

Complexitatea problematicii etichetei şi etichetării produselor alimentare a impus elaborarea unor standarde, norme, a unor reglementări ale mai multor organisme internaţionale.

Comisia Codex Alimentarius recomandă aplicarea prevederilor „Normelor generale internaţionale pentru etichetarea produselor alimentare preambalate", publicate prima dată în CAC/RS-1 din 1969, text revizuit ulterior (CODEX STAN .1-1985), conţinând:

Comitetul Codex pentru etichetarea produselor alimentare precizează în cuprinsul acestor recomandări că:

Menţiunile obligatorii ale etichetei unui produs alimentar preambalat se referă la: denumire, lista ingredientelor (reprezentând toate adaosurile alimentare utilizate în fabricarea sau prepararea unui produs alimentar şi prezente în produsul finit), conţinutul net, numele şi adresa fabricantului, ambalatorului, distribuitorului, importatorului, exportatorului sau vânzătorului, ţara de origine, data de fabricaţie, lotul din care provine produsul; pe lângă acestea, aspecte privind valoarea nutritivă a produsului alimentar respectiv, precum şi alte informaţii suplimentare, cum ar fi tratamentul cu raze ionizante pentru produsele alimentare iradiate (domeniu în care Comisia Codex Alimentarius a conceput Standardul general pentru alimente iradiate - CODEX STAN 106-1983, publicat în vol. XV - ed .1).

În fiecare dintre aceste reglementări se fac precizări de detaliu pentru fiecare menţiune constitutivă a etichetei, atât în privinţa conţinutului general, cât şi în ceea ce priveşte specificul de produs al mesajului informaţional.

Centrul Internaţional Comercial CNUCED/GATT pe baza reglementărilor naţionale din mai multe ţări, recomandă ca pe etichetele unor grupe de bunuri alimentare să figureze următoarele menţiuni constitutive:

■ numele şi adresa fabricantului;

Mult mai detaliate, mai precise şi mai cuprinzătoare sunt reglementările adoptate de ţările Uniunii Europene. Astfel, Directiva Consiliului CEE din 18 decembrie 1978 (actualizată în 1989), referitoare la apropierea legislaţiei statelor membre privind etichetarea şi prezentarea produselor alimentare destinate consumului final, precum şi la publicitatea respectivă, în primul rând, extinde înţelesul termenului etichetare la menţiunile, indicaţiile, mărcile de fabrică sau comerciale, imaginile sau simbolurile referitoare la un produs alimentar şi figurând pe orice ambalaj, document, afiş, etichetă, inel sau banderolă care însoţesc produsul sau se referă la acesta.

În al doilea rând, se precizează interdicţii sau limitări ale etichetării şi modalităţilor respective de realizare cum sunt:

Valoarea nutritivă a mărfurilor alimentare este o mai veche şi constantă preocupare, nu numai a ştiinţelor legate de nutriţia omului, ci şi a ştiinţelor implicate în producţia şi comercializarea alimentelor.

Totodată, trebuie evidenţiată şi preocuparea diferitelor instituţii guvernamentale şi neguvernamentale de protecţie a consumatorului, de a asigura alimente salubre şi care, în acelaşi timp, să răspundă cât mai bine

cerinţelor metabolice ale organismului uman, diferenţiate după specificul fiziologic al segmentelor prestabilite de consumatori.

În aceste condiţii, a apărut necesitatea declarării valorii nutritive, într-o formă şi într-o structură continuu perfecţionate, în standardele internaţionale ale produselor alimentare, cum sunt standardele de recomandare pentru o serie de produse alimentare elaborate de Comisia Codex Alimentarius. Acest lucru n-ar fi putut fi efectuat fără perfecţionarea normelor de nutriţie pe plan naţional şi pe plan internaţional. De altfel, în anul 1976 apar Standardele internaţionale recomandate pentru alimentele destinate sugarilor şi copiilor de vârstă mică (CCA/RS 72/74 - 1976), elaborate de Comisia Codex Alimentarius în cadrul programului mixt FAO/OMS privind normele alimentare şi care reprezintă startul în soluţionarea acestor probleme.

Declararea valorii nutritive (etichetarea nutriţională) se referă la informaţiile de ordin nutriţional prezentate într-o anumită ordine:

■=> valoarea energetică, exprimată în kcal sau kJ;

■=> cantitatea de protide, glucide şi lipide, exprimată în g la 100g de produs;

■=> valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral (exprimată în unităţi SI şi raportată la 100 g de produs sau raportată la 100 kcal, respectiv 100 kJ). În evoluţia etichetei nutriţionale, conţinutul informaţional a fost în permanentă îmbogăţire, acest lucru fiind determinat de diverşi factori educaţionali, sociali, economici. S-a pornit de la cele trei elemente energetice (proteine, glucide, lipide) şi valoarea energetică conferită de acestea produsului etichetat.

Cei „4 mari CODEX", aşa cum au fost denumite elementele menţionate mai sus, apăreau în etichetele nutriţionale ale produselor alimentare comercializate în Germania, Ţările de Jos şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, la sfârşitul anului 1989.

Regatul Unit s-a remarcat prin activitatea sa de avangardă cu privire la sistemul etichetării nutriţionale. Astfel, încă din 1987, la nivel naţional, erau prevăzute (conform legii) trei modele informative: > cu cei „4 mari CODEX";

Modernizarea producţiei şi a comerţului cu mărfuri alimentare a vizat necesitatea declarării valorii nutritive la o gamă tot mai largă de produse alimentare prelucrate. În prezent, tot mai multe firme, din diverse ţări din lume, inclusiv din ţara noastră, caută să găsească modalităţi cât mai expresive şi mai convingătoare de declarare a valorii nutritive atât la produse destinate copiilor, la produsele dietetice, cât şi pentru alimentele de consum curent şi generalizat.

Modalităţile de declarare a valorii nutritive sunt variate:

presupune menţionarea pe ambalaj a segmentului căruia produsul îi este destinat.

Sistemul introdus de Directiva CEE 496/90 consimte la utilizarea mai multor modele de etichetare nutriţională, în încercarea de a stopa înscrierea pe etichetă a unor elemente nepotrivite. Astfel, CEE consideră ca nutriţionale informaţiile care privesc în primul rând valoarea energetică, precum şi următoarele componente: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu, vitamine şi săruri minerale.

Astăzi, anumite informaţii nutriţionale atrag o atenţie deosebită consumatorului (de pildă, referirile la grăsimi, colesterol, zahăr). Din acest motiv, etichetarea nutriţională, nu numai că devine obligatorie, dar trebuie realizată şi cât mai complet.

Valorile cantităţilor în care se găsesc nutrienţii trebuie să se refere la cele prezente în aliment în momentul cumpărării. Ele se pot referi chiar şi la produsul gata de consum, cu condiţia furnizării unor suficiente informaţii privitoare la modul de preparare.

Dincolo de dispoziţiile legale obligatorii, eticheta nutriţională este acceptată ca o necesitate socială şi tinde să devină un instrument promoţional valoros aflat la îndemâna producătorilor şi comercianţilor de alimente. Mulţi dintre aceştia au reuşit să găsească compoziţii grafice sugestive ale etichetei, informaţiile prevăzute fiind uşor de receptat, vizibile, uşor de comparat. Mai mult decât atât, unele firme au făcut un pas înainte în sensul menţionării, alături de valoarea energetică şi principalii nutrienţi, a cantităţilor recomandate de proteine, vitamine şi substanţe minerale pe zi sau pe meniu.

Etichetarea nutriţională oferă întreprinderilor o oportunitate mărită de a vinde şi de a garanta consumatorilor un comportament alimentar corect. Tot mai multe persoane au devenit conştiente de importanţa actului alimentar, iar etichetarea nutriţională le poate oferi posibilitatea alegerii hranei şi asumarea propriilor decizii în acest sens.

În SUA se desfăşoară o amplă campanie de educaţie nutriţională adresată publicului larg, pentru dezvoltarea conştiinţei consumatorului şi încurajarea schimbărilor pozitive în obiceiurile de hrănire. În cadrul acestor eforturi, o componentă integrată o reprezintă etichetarea nutriţională.

Reglementările FDA[1] (United States Departement of Health and Human Services) în ceea ce priveşte etichetarea, declararea conţinutului nutritiv al produselor prelucrate şi ambalate au fost stabilite încă din 1973 şi aveau un caracter facultativ.

În 1989, Food and Drugs Administration împreună cu Departamentul pentru Agricultură al SUA (United States Departement of Agriculture) au efectuat un studiu pentru a determina opiniile consumatorilor, producătorilor de alimente şi specialiştilor din domeniul sănătăţii cu privire la etichetarea nutriţională, la nivelul întregii ţări. Rezultatul studiului a determinat propuneri de reglementări privind etichetarea nutriţională pentru circa 90% din produsele prelucrate şi vândute în SUA. Aceste reglementări au constituit Documentul Educaţiei şi Etichetării Nutriţionale (Nutrition Labelling andEducation Act).

Documentul este alcătuit din 23 de reguli care pot fi clasificate în:

Food and Drug Administration a stabilit criterii pentru utilizarea unor termeni ca „liber", „redus", „scăzut", „sărac", „foarte sărac", „ridicat", „mai puţin", „uşor", „modificat", „îmbogăţit". De exemplu, un produs alimentar etichetat "redus în calorii" trebuie să aibă cel puţin cu 25% calorii mai puţin la o porţie faţă de porţii de produs stabilit drept referinţă.

Reglementările cu privire la conţinutul etichetei nutriţionale se referă şi la aspectul grafic. Aceasta trebuie să permită identificarea cu uşurinţă a informaţiilor nutriţionale în cadrul ambalajului, să aibă o formă simplă, să permită compararea calităţii nutriţionale a diverselor alimente.

Fiecare ţară poate să-şi stabilească propriul necesar pentru furnizarea informaţiilor nutriţionale prin eticheta alimentelor, în funcţie de propriile priorităţi. Se speră ca aceste priorităţi să includă ca interes major educarea consumatorilor în înţelegerea şi folosirea etichetei alimentelor, în sensul îmbunătăţirii sănătăţii lor şi realizării celor mai mari beneficii pentru sănătate.

Declararea potenţialului nutritiv sau valorii nutritive pe etichete prin transmiterea conţinutului mesajului informaţional către consumatori folosind mijloace vizuale îşi are o justificare bine fundamentată în psihopedagogie. Din totalul informaţiilor percepute prin intermediul organelor de simţ ale omului, 73% sunt receptate prin văz, 11% prin auz, 3,5% prin miros, 11% prin gust şi 1,5% prin senzaţii tactile.

Ca mijloc de comunicare între industrie, comerţ şi consum, etichetarea corectă şi cuprinzătoare a produselor alimentare reprezintă o bază utilă de date:

Necesitatea reglementării etichetării produselor alimentare este o problemă de interes public întrucât vizează protecţia consumatorului din punct de vedere biologic, economic şi social. În acelaşi timp, se constituie ca o barieră în calea comercializării produselor alimentare necorespunzătoare calitativ, a produselor pirat şi a celor falsificate, cu efecte benefice nu numai în sfera consumului, dar şi în cea a producţiei.

De aceea, soluţii privind etichetarea bunurilor alimentare regăsim în „Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor (vezi Rezoluţia Adunării Generale ONU nr. 39/248 din 1985), în Codul de deontologie al comerţului internaţional cu bunuri alimentare (vezi documentul Comisiei Codex Alimentarius RCP 20/1979, rev. 1/1985), ca şi în alte reglementări conexe internaţionale şi naţionale.

În România, s-au creat condiţiile apariţiei germenilor unei mişcări sociale şi ştiinţifice pentru alinierea la normele europene din punct de vedere legislativ în domeniul etichetării produselor alimentare. Cele mai importante documente care atestă această orientare sunt:

> Hotărârea Guvernului nr. 106/ 2002 privind etichetarea

alimentelor care prevede:

> Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 1992 privind protecţia consumatorilor, capitolul IV „Informarea şi educarea consumatorilor" stipulează:

 

 

[1] Abreiere în limba engleză pentru Food and Drugs Administration