loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În cadrul ştiinţelor economice managementul financiar este o ştiinţă relativ tânără apărută la mijlocul secolului XX. Acum 50 de ani, disciplina de finanţe (în sensul modern) nu exista ca domeniu de studiu ştiinţific, deşi au existat unele teorii şi precursori celebri ai finanţelor (moderne).

Începând cu validarea, în 1966, modelului lui Francesco Modigliani şi Merton Miller de structură financiară a întreprinderii (elaborat în 1958), se poate vorbi de constituirea unei noi teorii, respectiv cea a finanţelor moderne.

Iniţial domeniul de studiu a gestiunii financiare cuprindea mai mult probleme legate de aspectul juridic al formării, fuzionării, consolidării întreprinderii, precum şi problemele legate  de emiterea titlurilor de valoare. Această preocupare a gestiunii financiare pare destul de stranie faţă de preocupările finanţelor la etapa actuală, însă la începutul secolului era un avânt mare al antreprenoriatului şi practica a impus această abordare. Se fondau întreprinderi, se începeau noi afaceri, era o cerere mare de resurse pentru iniţiere de afaceri, însă pieţele de capital erau destul de primitive, iar transferurile de fonduri de la economiile particularilor la întreprinderi se realizau cu mari dificultăţi.

În perioada marii crize economice din anii 30 s-au petrecut schimbări radicale în stabilirea domeniului de studiu a gestiunii financiare. Eşecurile în afaceri, insolvabilitatea agenţilor economici au direcţionat domeniul  de preocupare a financiarilor spre rezolvarea problemelor legate de faliment şi reorganizare, lichidare corporaţională, şi reglementări guvernamentale pentru pieţele  titlurilor financiare. Finanţele erau încă de natură descriptivă şi juridică şi se concentrau cu precădere asupra supravieţuirii firmelor şi nu pe extinderea acestora.

Se consideră însă că teoria financiară capătă o mai mare dezvoltare după al doilea război mondial şi anume cu apariţia lucrărilor H.M.Markowitz de la City University of New York: "Portofolio selection", 1952 şi "Portofolio selection: efficient diversification of investments", 1959, care a pus bazele teoriei moderne a portofoliului. Aceste lucrări conţineau metodologia luării deciziilor în domeniul investirii în active financiare şi propunea instrumente ştiinţifice adecvate. Însă modelul era bazat pe calcule matematice destul de sofisticate, fapt ce diminua importanţa practică a lui.

Gestiune financiară ca ştiinţă a apărut şi s-a format în SUA la Graduate School of Industry Administration din cadrul Carnegie Institute of Technology din Pittsburgh, statul Pennsylvania. Francesco Modigliani (premiat Nobel în 1985 pentru studii fundamentale în domeniul pieţelor financiare) şi Merton Miller (premiat Nobel în 1990 pentru cercetări în domeniul resurselor financiare a întreprinderii), profesori ai acestei şcoli, au fost animaţi de ideea găsirii optimului în politica de îndatorare a unei întreprinderi. Articolul lor "The cost of capital, Corporate Finance and the Theory of investment", publicat în iunie 1958 în revista "American Economic Review" Nr. 48, reprezintă punctul de pornire a gestiunii financiare ca ştiinţă. Autorii fac apel, pentru prima dată, la teoria arbitrajului, în demersul lor de a găsi o structură de finanţare a întreprinderii, structură care să determine creşterea valorii acesteia.

Concluzia lor este că decizia de finanţare a investiţiilor nu are nici o incidenţă asupra valorii întreprinderii, structura de finanţare este neutră in raport cu valoarea întreprinderii, însă datorită caracterului deductibil, din punct de vedere fiscal, al dobânzii percepute la capitalul împrumutat, valoarea de piaţă a unei întreprinderi creşte continuu pe măsură ce această întreprindere utilizează mai mult capital împrumutat, iar valoarea sa va fi maximă atunci când finanţarea se va face exclusiv prin capital împrumutat.

În continuare principalele domenii de cercetare s-au axat pe studierea pieţelor de capital, investiţiilor de portofoliu şi dezvoltarea teoriei efectului de îndatorare. Se consideră fundamentale cercetările lui E.Fama şi M.Miller, în domeniul eficienţei pieţei financiare şi ale lui H.M.Markowitz şi W.Sharpe, în domeniul analizei şi selecţiei portofoliilor de titluri financiare.

Dezvoltarea ulterioară a teoriei financiare este legată de introducerea conceptului de reversibilitate a deciziilor financiare (de investiţii, de finanţare, de distribuire a dividendelor), de revenire asupra deciziilor iniţiale şi de opţiune pentru proiecte care oferă oportunităţi de rentabilitate superioare celor iniţiale. Investitorii pot opta între proiectul iniţial şi proiectele viitoare, făcând acelaşi clasic arbitraj între diferitele oportunităţi care apar pe piaţa financiară.

Integrarea opţiunilor în finanţele moderne reprezintă un salt calitativ, privind integrarea principiului flexibilităţii (reversibilităţii) în modelarea financiară. Pentru prima dată investirea unui capital într-un proiect de investiţii nu este considerată de natură definitivă. Dacă pe parcurs apar oportunităţi mai rentabile de investire, se poate abandona proiectul iniţial (plătind o primă), pentru a se adopta oportunitatea de investire mai performantă.

O altă variabilă strategică de primă importanţă este informaţia, care nu este gratuită şi nu este distribuită uniform în rândul agenţilor economici. Deţinerea ei antrenează un anumit cost care influenţează rezultatul deciziilor. Informaţia nu este disponibilă pentru toata lumea; unii participanţi la viaţa financiară a întreprinderii dispun de informaţii privilegiate sau au un acces mai rapid la informaţie. Asimetria de informaţie determină poziţii diferenţiate ale agenţilor economici în procesul de arbitraj: preţ-valoare.

Teoria agenţilor reprezintă o nouă direcţie în evoluţia finanţelor. Întreprinderea (corporaţia) este văzută ca o organizaţie ce dezvoltă un ansamblu de legături contractuale între manageri, muncitori, acţionari, creditori. O bună perioadă teoria economică considera că toţi aceşti „stakeholders” au aceleaşi scopuri însă practica a demonstrat contrariul. Divergenţele de interese între participanţii la viaţa economică a întreprinderii au determinat existenţa a costurilor de agenţie: de control, de justificare, a conflictelor de interese. Obiectivul teoriei agenţiei este determinarea unei structuri a relaţiilor de agent care să minimizeze costurile de agenţie şi pierderile de valoare.

Teoria semnalelor dezvoltată de economiştii americani S.Bhattacharya (Imperfect information, dividend policy and the "bird in the hand" fallacy) şi S.Ross (The determination of financial structure: the incentive signalling approach), ambele articole apărând în revista The Bell Journal of Economics, în 1979. Distribuirea de dividende sau structura capitalurilor întreprinderii ar putea reprezenta semnale bune pentru evaluarea performanţelor întreprinderii. Aceste evenimente pot reprezenta şi semnale false prin care să se realizeze alte imagini a societăţii decât cele reale.

Există domenii de cercetare a teorii financiare care nu au fost elucidate până la capăt şi mai ridică semne de întrebare cum ar fi: calcularea influenţei riscului asupra valorii activului; determinarea politicii optime de dividend şi influenţei dividendelor asupra valorii întreprinderii; determinarea costului lichidităţii întreprinderii, determinarea structurii financiare optime a întreprinderii etc.

Loading...