1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Conceptul dezvoltării durabile definit ca “un proces de transformare în care exploatarea resurselor, direcția investițiilor, orientarea tehnicilor și schimbările instituționale se desfășoară în mod armonios'” reprezintă criteriul de selecție a politicilor economice și de ajustare structurală în general și a politicii mediului în special.

Fără îndoială că procesul dezvoltării economice antrenează schimbarea mediului natural, atât prin faptul că utilizează factorii de mediu în calitatea lor de resurse - regenerabile sau nu - cât și prin aceea că noxele, subprodusele, deșeurile generate de activitățile umane și deversate în mediu afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică, uneori ireversibil, echilibrul ecologic.

Cu alte cuvinte, dezvoltarea economică implică atât un cost extern, suportat de mediul înconjurător, ale cărui dimensiuni, din ce în ce mai evidente în ultimii ani, dacă nu sunt corect considerate și evaluate, pun sub semnul întrebării viabilitatea pe termen lung a acestui proces.

Se poate afirma că relația mediu-economie, conform accepțiunilor general acceptate ale dezvoltării durabile, trebuie amortizată în timp și spațiu de o asemenea manieră care să permită realizarea unui efect net. Nu se poate omite însă că, chiar în condițiile unei reflectări adecvate a valorii referitoare la mediu, imperativul protecției acestuia din urmă poate impune acțiuni ce limitează activitățile economice. Aceasta implică o echilibrare între efectele negative și pozitive ale activității economice și respectiv ale necesităților de protecție a mediului, ceea ce îi determină pe unii specialiști să afirme că această dilemă reprezintă de fapt una dintre cele mai importante provocări la adresa științei și politicii economice în deceniile următoare[1].

Comisia Mondială de Mediu și Dezvoltare subliniază faptul că realizarea obiectivelor unei dezvoltări durabile va contribui la întărirea potențialului economic prezent și viitor, astfel încât să se poată răspunde mai bine nevoilor și aspirațiilor umanității. În același timp, pentru ca dezvoltarea durabilă să se poată implementa, trebuie să se adopte un mod de viață care să respecte limitele ecologice ale planetei, adică să nu prejudicieze ecosistemele naturale datorită cărora existăm: atmosfera, apa, solul, subsolul, flora, fauna.

Creșterea economică și dezvoltarea antrenează inevitabil modificări în ecosisteme, dar politica economică de dezvoltare trebuie să fie astfel concepută încât exploatarea resurselor reînnoibile și nereînnoibile să fie condusă și gestionată rațional, respectiv, să nu prejudicieze mediul natural și factorul uman nici în prezent, nici în viitor[2].

Aceasta înseamnă că obiectivele economice și sociale trebuie să fie definite în funcție de durată dar și de prioritățile naționale ale perioadei de dezvoltare.

În Raportul Comitetului Național de Știință și Tehnologie pentru Dezvoltare (Viena 1989), se menționează că “ceea ce este durabil într-o anumită epocă sau într-o anumită țară de un anumit nivel de dezvoltare poate fi nedurabil într-o altă epocă sau o altă țară aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare’.

Această legătură dintre natură și procesul de dezvoltare scoate în evidență două aspecte:

  • aspectul local, ce se referă la zona în care este amplasată țara pentru stabilirea și elaborarea strategiei,
  • aspectul temporal, ce se referă la stadiul atins în dezvoltarea economică și gradul de vulnerabilitate a economiei ca urmare a dezechilibrului factorilor de dezvoltare.

Aceste considerente devin cu atât mai importante cu cât amploarea fenomenelor de dezechilibru economic, ecologic și social diferă de la o țară la alta.

În perioada actuală “societățile moderne încep să realizeze încetul cu încetul, că sunt pe cale nu numai de a-și distruge mediul înconjurător, dar chiar de a-și submina propriul viitor. În consecință, guvernul, agenții pentru dezvoltare, cetățeni din toată lumea au început să încerce schimbarea semnificativă a sensului acestor tendințe amenințătoare. Până acum această nouă atitudine a avut drept rezultat doar un amalgam de activități fragmentate lipsite, în ultimă instanță, de o viziune coerentă a sensului în care trebuie să meargă[3].

În acest caz, integrarea economică a mediului este singura cale prin care se poate construi o societate viabilă, bazată pe o economie capabilă să satisfacă cerințele membrilor societății concomitent cu menținerea echilibrului ecologic și cu stimularea comportamentelor agenților economici ce au în vedere dezvoltarea proceselor de producție care nu afectează mediul.

Rolul fundamental în dezvoltarea durabilă al industrie în general, și al industriei ospitalității în particular, este de a observa și promova obiectivele generale ale societății. Industria prezintă astfel oportunități de a proteja mediul și de a asigura un standard de viață mai bun pentru generațiile viitoare.

Conform unui studiu realizat de John Samad Smaranda[4] există șapte pași pe care orice afacere trebuie să îi facă în demersul său către durabilitate:

Îmbrățișarea schimbării

Este necesară mai întâi înțelegerea celor trei componente ale dezvoltării durabile: creșterea economică, protecția mediului și bunăstarea socială. Integrarea acestora într-o strategie necesită o schimbare în modul de gândire. Este necesară trecerea de la conceptul vechi de independență la un nou concept al interdependenței. Dacă până acum fiecare sector al societății a avut propriile pârghii în scopul protecției mediului, interdependența semnifică în plus dialogul, consensul și cooperarea, de exemplu, guvernul poate să emită legi și regulamente mai eficiente atunci când consultă comunitatea de mediu și cea a industriei ospitalității în legătură cu obstacolele și stimulentele pentru progres.

Clădirea unei noi culturi de firmă

În afară de trecerea la noul concept de interdependență este necesară schimbarea culturală chiar în interiorul fiecărei organizații. Imperativ pentru proces este integrarea deciziilor în ceea ce privește afacerile și mediul. Este necesară astfel luarea în considerare atât a impactului de mediu și social al deciziilor, precum și impactul economic al investiției legate de mediu.

Inițierea acțiunilor voluntare

Este larg acceptată ideea conform căreia stilul curent al reglementărilor și legislației țării noastre nu poate să conducă spre durabilitate. Este necesar să se urmărească abordări alternative în vederea fixării de obiective și atingerea unor niveluri mai mari. Aceasta se traduce prin stimulente economice puternice pentru afaceri pentru a preveni în mod voluntar, poluarea. Vor fi necesare întotdeauna legi și regulamente pentru a atinge performanțe bazate pe obiective și ținte. Totuși “stimulentele de piață și economice vorbesc mai bine limbajul afacerilor”.

Proiectarea pentru ecoeficiență

Se poate proiecta nu numai pentru mediu, dar și pentru avantaje economice și echitate socială, pentru “ecoeficiență”. Este necesară o reevaluare a ciclului de viață al produselor, de la faza de materie primă și până la produsul final și deșeurile care se aruncă după utilizare. Este necesară evaluarea procesului de “cum” să se producă, precum și a celui de “ce” să se producă.

Ecoeficiența ține cont de conținutul total de intrări: energie, combustibil, utilități consumate, în timpul ciclului de viață al produsului.

Obiectivul este să se identifice părțile de proces ce au cea mai mare intensitate a resurselor și apoi să se reproiecteze produsul pentru a obține economii importante de energie. Fiind necesar totodată să se ia în considerare mai degrabă funcțiunea produsului decât produsul în sine.

Ecoeficiența, în locul “atenționări cumpărătorului'”, solicită împărțirea responsabilităților pentru valoarea și funcționabilitatea produsului între producători și consumatori. Totodată este examinată valoarea pe care produsul o oferă consumatorilor și societății.

Căutarea oportunităților pentru creștere

Pe măsură ce se urmărește să se ajungă la durabilitate, managerii trebuie să fie atenți la schimbările nevoilor indivizilor și ale societății pentru calitatea mediului înconjurător.

Investirea în creativitate

Tehnologia este cea mai mare contribuție pe care industria o poate face pentru dezvoltarea durabilă. Fundamentul cu cel mai mare succes este deci inovarea. Este necesar deci, să se creeze tehnologii mai curate, procese mai eficiente, produse alternative, ecoeficiente. Responsabilitățile fiecărei firme vor fi de a căuta tehnologii alternative, bazate pe resurse mai puține, de a maximiza eficiența, de a conduce la reziduuri mai puține etc.

Recompensarea angajaților

O etică puternică a mediului înconjurător își are rădăcina, în primul rând printre angajați, apoi se extinde în strategia afacerii și în cultura firmei. Afacerile trebuie să încurajeze și recompenseze angajații, iar când o asemenea acțiune este valorizată, tot mai mulți vor încerca să procedeze la fel. Facilitățile de producție atrag adesea localnicii, care sunt interesați în bunăstarea economică, socială și de mediu a regiunii. Schimbări substanțiale au loc atunci când acești angajați acționează asupra valorilor lor și își asumă rolul de campioni. Dacă li se acordă sprijin și recunoaștere ei pot influența mult schimbările din cultura firmei.

Afacerile, mediul economic, cel social și mediul existențial al omenirii intră, sub o formă sau alta în ecuația eco-businessului.

 

[1]  K.von Moltke - Structural Change Policies and the Environment, in Environmental Policies and Industrial Competitiveness, OECD, Paris, 1993

[2] G. Georgescu - Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 1995

[3] Lester Brown (coord.) - Probleme globale ale omenirii, starea lumii, 1989-1990, Editura Tehnică București, 1992

[4] J. S. Smaranda - Rolul industriei în durabilitate, Economistul - Suplimentul “Economie teoretică și aplicată”, nr. 135/17.05.1999.

Loading...