Economie

1. Apariţia şi evoluţia istorică a impozitelor şi taxelor

„Constituirea statului modern

 s-a înfăptuit prin implementarea impozitului,

sau  mai exact, prin reglementările legale

 privind dreptul de a încasa  aceste plăţi.”

(A. Müller)

Impozitele au o istorie indisolubilă de cea a omenirii, evoluând de la sacrificii arhaice spre dări forţate, iar pe urmă devenind vărsăminte obligatorii.

Primele forme de impozite au  fost menţionate încă în Vechiul testament astfel: „Toată dijma de la pământ, din roadele pământului şi din roadele pomilor este a Domnului, sfinţenia Domnului. Toată dijma de la boi şi de la oi şi tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este oferit Domnului.” (Levit,27,30 şi 32). Dumnezeu a stabilit prin cartea prorocului Moise o condiţie clară şi obligatorie  pentru oameni  - a dărui a zecea parte din venituri bisericii, pentru binele lor şi al societăţii. Nerespectarea acestei reguli nu prevedea pedepse materiale, ci „doar pierderea veşniciei prin moartea sufletului.” Pe de altă parte oamenii din cele mai vechi timpuri căutau modalităţi de acumulare a unor mijloace necesare pentru  a întreţine şi a dezvolta  statul în care vieţuiau. Un mijloc din cele mai eficiente şi mai rapide de a se îmbogăţi  peste noapte şi de a căpăta peste noapte plăţi de la cei învinşi erau acţiunile de cotropire prin războaie. Se jefuia tot ce era posibil în timpul cotropirii, apoi se stabileau biruri  - plăţi obligatorii periodice pentru cei învinşi.

În Roma antică cetăţenii ţării erau scutiţi de impozite. Plăţi obligatorii la stat achitau doar robii, străinii şi iobagii. Însă mijloacele acumulate de la ei nu erau suficiente şi atunci conducătorii statului inventau  diverse plăţi obligatorii pentru cetăţeni. Drept exemplu pot servi plăţile obligatorii pentru cetăţenii Romei purtători de nădragi , taxele pentru veceuri publice etc.

Apariţia evoluţia impozitelor pe teritoriul ţării noastre se caracterizează, de altfel în toate statele europene, ca un proces complex şi de durată, care a început odată cu destrămarea comunei primitive, apariţia proprietăţii private şi scindarea societăţii în clase sociale, dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor marfă - bani, apariţia statului şi crearea aparatului de stat menit să rezolve antagonismele dintre clase, să apere interesele celor mai puternici din punct de vedere economic.

Dacia romană era administrată de procurator care avea atribuţii şi de încasare a dărilor. Dările cele mai importante erau tributum soli (impozitul funciar), tributum capitis (capitaţia), vicesima hereditatum (darea succesorală), vicesima libertatum (darea de eliberare a sclavilor ), conductor commercorum (darea întreprinzătorilor comerciali), conductores pescui et salinarum (pentru arendarea păşunilor şi salinelor).

În prima fază de formare a statului feudal, unde predomina economia naturală închisă, au proliferat o sumedenie de dări:

• sferturile sau civerturile, care se strângeau sub forma clisei;
• dijmăritul sau desetina (din zece una);
• albinăritul era darea pe stupi, pe miere şi pe ciara de albine;
• goştinăritul, darea asupra porcilor;
• vinăritul sau vinăriciul era o dare pe vadra de vin;
• podgonăritul a fost un impozit trecător asupra străinilor care aveau terenuri plasate cu viţă de vie (a fost introdus în anul 1662);
• pripăşitul era o taxă asupra vitelor de pripas prin sate (era mai mult o amendă decât un impozit);
• tutunăritul era un impozit ce se plătea asupra terenurilor cultivate cu tutun;
• fumăritul era un impozit de capitaţie, deoarece se punea asupra fumurilor (coşurilor ) de la case;
• oieritul era o dare pe oi;
• văcăritul, introdus în anul 1580, era o dare percepută pe boi, vaci, cai, cunoscută şi sub numele de cunuţă;
• căminăritul era o dare asupra vinului vândut în târguri;
• săpunăritul, darea pe săpun, percepută de la cei ce fabricau săpun destinat comercializării;
• măjăritul, dare asupra peştelui, proaspăt sau sărat plătită de vânzătorii de peşte;
• năpasta, introdusă de domnitorul Alexandru Mircea în anul 1577, era o dare suplimentară, care le încărca pe cele existente.

Pe lângă aceste dări mai erau unele deosebit de apăsătoare, pentru a satisface pretenţiile turceşti (mucale, bairam, peşcheş) ale împăratului, ţarului sau hanului (plocon) etc.

Dările fiind foarte variate şi grele, deseori contribuabilii făceau contestaţii cerând o înţelegere cu fiscul asupra unor sume pe care să nu le plătească, deoarece noile biruri erau foarte grele şi nu puteau fi suportate. În asemenea situaţii, câteodată, domnul se îndura şi decreta aşa-numita ruptura (amnistia fiscală).

Exploatarea, dezordinea şi abuzurile, bătăile şi schingiuirile la care erau supuşi ţăranii l-au făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să remarce că “nu există popor în lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări, ca ţăranul din Moldova…”.¹

Regulamentele organice, adoptate în ianuarie 1832 pentru Moldova desfiinţează toate dările, “preexistente”, în locul lor introducând capitaţia – impozit direct şi personal pe cap de locuitor, la care erau supuşi ţăranii, mazilii (descendenţii familiilor boiereşti de rangul al doilea) şi muncitorii din oraşe şi târguri precum şi patenta – un impozit direct şi fix (deci, neraportat la venit), stabilit pe clase la care erau supuşi meseriaşii şi negustorii.   

Un alt moment destul de important a fost Convenţia de la Paris (1858), care a introdus în domeniul financiar – bancar principiile: nullum impositum sine lege şi unitatea bugetară şi executarea provizorie pe baza bugetului prezent (nici un impozit nu va putea fi înfiinţat sau adunat dacă nu va fi consimţit  de Adunare.²

În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai târziu, după crearea statului român modern, sistemului impozitelor era următorul:

1. 
   – Wilkison, Tableau de la Moldavie, p.140. citat de I.M.C. Aslan, Tratat de finanţe. Tipografia Unitară Romană, Bucureşti, 1925, p. 13 – 17.

2 - Convenţia de la Paris, art. 25, colecţia Hamangiu, vol.II.

• impozitul funciar, înfiinţat în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întâi în Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860), unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele din 1921 şi 1923;
• contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri, menţinută până în anul 1877, când se desfiinţează şi se înlocuieşte cu contribuţia pentru căile de comunicaţie;
• impozitul pe mâna moartă (imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza;
• impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în anul 1891 şi reînfiinţat în 1900, când au fost impuse salariile funcţionarilor particulari;
• impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867;
• impozitul industrial asupra veniturilor industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea unele avantaje excepţionale pentru stimularea industriei naţionale;
• impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, artă, şi ştiinţă, precum şi asupra veniturilor liber – profesioniştilor ;
• impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;
• impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în ce mai mare, devenind principalul impozit indirect;
• impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939.

Legile din anul 1921 şi 1923, legi reformatoare în domeniul fiscalităţii au însemnat trecerea la sistemul modern de impozite, introducând impozitul pe venit. (Sistemul impozitului pe venit propune o anumită procedură de constatare, stabilire şi percepere. Până la “legea asupra contribuţiilor directe” (1923 - reforma N. Titulescu) procedura se aplică numai pentru impozitul pe salarii, un venit real constant, toate celelalte impozite erau aşezate şi încasate printr-un venit “presupus” a fi cel real al proprietăţii şi veniturilor rurale şi urbane. Venitul constant - în concepţia reformei din 1923 este acela pe care contribuabilul îl declară pe bază de dovezi dau fiscul îl stabileşte prin diverse mijloace, considerat ca fiind adevăratul venit).

Astfel, în Moldova sistemul fiscal modern propriu economiei de piaţă a obţinut contururile actuale abia în ultimii decenii ai secolului al XX-lea. 

În societatea sovietică, perioada experimentului comunist, sistemul de impozitare  a fost simplificat la maximum, fiind totalmente limitată libertatea producătorului. În aceste condiţii impozitele au devenit doar simple formalităţi. De exemplu impozitul  pe venitul persoanelor fizice era achitat doar de unele categorii de persoane. Nu achitau acest tip de impozit funcţionarii, ţăranii. În anii 90 ai secolului XX s-au efectuat reforme radicale în viaţa societăţii. Organizarea şi funcţionarea statului a fost orientată spre aplicarea principiilor economiei de piaţă. În perioada economiei de piaţă statul funcţionează în primul rând pe baza susţinerii lui financiare de către cetăţeni care achită periodic la buget impozite şi taxe obligatorii. Transformarea sistemului fiscal în baza principiilor economiei de piaţă a Republicii Moldova  a avut loc prin realizarea a două reforme fiscale, fiecare cuprinzând, respectiv, două şi şase etape.

 În Constituţia Republicii Moldova, Titlul III, Capitolul III, Articolul 58 este stipulat: „Cetăţenii au obligaţie să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuieli publice. Sistemul legal de impunere  trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sânt interzise, în afara celor stabilite prin lege.”

2. Rolul şi funcţiile impozitelor şi taxelor

„În lumea aceasta nu poţi fi sigur de nimic,

 excepţie făcând doar moartea şi impozitele”

(Benjamin Franklin)

         Resursele financiare publice sunt formate preponderent din impozite. Impozitul este un instrument cu caracter istoric şi cu implicaţii asupra sferei economico - sociale, fiind întotdeauna un mijloc tradiţional de constituire a veniturilor statului.

Termenul de “impozit” provine de la latinescul “impositum”.

         În aspect social - economic, impozitele reprezintă relaţiile financiare prin intermediul cărora se prelevează o parte din veniturile şi / sau averea persoanelor fizice şi juridice la fondurile de resurse financiare publice.

Aceasta prelevare are caracter obligatoriu, definitiv, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie imediată şi directă din partea autorităţilor publice.

Caracterul obligatoriu  al impozitelor reiese din faptul că plata lui este impusă cetăţenilor şi agenţilor economici prin lege, cel mai frecvent - prin Constituţia ţării. Dreptul de  a introduce impozite şi taxe îl au autorităţile publice. Organului legislativ suprem (Parlamentului) îi revine prerogativa de instituire a sistemului fiscal prin stabilirea sistemului de impozite, formarea autorităţii fiscale, adoptarea legislaţiei fiscale, delegarea împuternicirilor privind stabilirea impozitelor regionale şi locale autorităţilor subiecţilor federaţiei şi celor locale etc.

Caracterul definitiv al a impozitelor indică asupra unui act juridic finalizat şi încheiat, unei hotărâri finisate şi irevocabile, asupra unei decizii categorice şi nestrămutate prin acţiunea de impunere fiscală .

Titlul nerambursabil al impozitului semnifică faptul că după încheierea operaţiunii financiare de prelevare a impozitului acesta nu mai poate fi restituit contribuabilului sau înapoiat plătitorului. Cu toate că tehnicile operaţionale fiscale în unele cazuri prevăd procedura retrocedării unor sume de bani către contribuabili, aceasta nu referă la impozite ce se înscriu în cadrul prevederilor legale.

Plata impozitului fără contraprestaţie directă şi imediată înseamnă că contribuabilul nu va primi îndată şi nemijlocit careva bunuri sau servicii. Cu toate că din contul impozitelor se formează fondurile financiare publice utilizate pentru furnizarea către persoanele fizice a serviciilor gratuite din domeniul social – cultural, protecţiei sociale, serviciilor publice generale, apărării, etc. şi către persoanele juridice sub formă de subvenţii, subsidii,  dotaţii etc., nu există nici o legătură directă cu caracter valoric sau de altă natură (mărime, timp, oportunitate, plenitudine etc.) între achitarea impozitelor şi beneficierea de bunuri publice.

Sarcina achitării impozitelor şi taxelor revine tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege sau posedă avere impozabilă. Sursele de venituri sunt salariile, profitul, renta, dobânda, dividendele etc. La averea impozabilă se referă cel mai frecvent pământul, imobilul etc.

În manifestarea lor impozitele şi taxele exercită mai multe funcţii, efectele cărora se resimt în toate domeniile activităţii umane. Principalele funcţii ale impozitelor şi taxelor sunt  cea fiscală şi cea reglementară.

Funcţia fiscală stă la originea impozitelor şi taxelor, fiind, în aşa mod, cea mai veche, indisolubilă de organizarea societăţii umane şi mereu persistentă în orice sistem  economico - social. Datorită acestei atribuţii, impozitul furnizează permanent resurse financiare publice.

Funcţia  de reglare economico - socială, fiind cunoscută din antichitate, a fost valorificată la justa sa valoare abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Graţie însuşirilor impozitului de a influenţa procesele economice şi relaţiile sociale, în prezent el a devenit instrumentul cheie de dirijare macroeconomică.

Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social .

Pe plan financiar, impozitele şi taxele sunt mijlocul principal de procurare a resurselor financiare publice. În ţările dezvoltate pe seama lor revin 80 % - 90% din totalul resurselor financiare ale statului. În ţările în curs de dezvoltare ponderea impozitelor şi taxelor în resursele financiare publice este mai modestă, variind între 50% – 80%. O caracteristică aparte a evoluţiei impozitelor la sfârşitul secolului al XX-a  şi începutul secolului al XXI-a este sporirea lor ca mărime şi ca pondere în Produsul intern Brut. Majorarea încasărilor fiscale s-a realizat prin extinderea bazei impozabile, diversificarea impozitelor, cuprinderea mai amplă cu impozite a cetăţenilor şi a agenţilor economici, sporirea nivelului cotelor impozitelor, diminuarea evaziunii fiscale etc. concomitent s-a produs mutaţia încasărilor fiscale în direcţia persoanelor fizice.

Pe plan economic, rolul impozitelor şi taxelor se manifestă sub diverse aspecte:

• mijloc de intervenţie a statului în activitatea economică;
• instrument de stimulare sau frânare a unor activităţi;
• mijloc de creştere sau de reducere a producţiei sau a consumului unui anumit produs;
• instrument de impulsionare ori de îngrădire a comerţului exterior.

În prezent, autorităţile publice din toate ţările valorifică masiv impozitele şi taxele  în calitate de instrument pentru reglementarea economică. În aşa mod, fără să înceteze de a fi mijlocul  principal de colectare a resurselor financiare publice, impozitul a devenit principalul mijloc macroeconomic de intervenţie în derularea proceselor economice şi sociale.

În aspect  social, impozitele reprezintă instrumente de redistribuire a unei părţi din produsul intern brut între grupuri sociale, indivizi, agenţi economici, regiuni, etc. în ţările dezvoltate prin intermediul impozitelor şi taxelor statul preia la buget 30% - 40% şi chiar mai mult, din Produsul Intern Brut, iar în ţările în curs de dezvoltare 20%-30%. Această valoare este utilizată ulterior în scopul protecţiei materiale a grupurilor sociale respective, al finanţării acţiunilor de protecţie socială, a instituţiilor specializate în furnizarea serviciilor sociale etc.

         Astfel, impozitul şi taxa reprezintă unul din segmentele centrale ale finanţelor publice.     

3. Principiile impunerii

         Impunerea reprezintă totalitatea acţiunilor legate de perceperea impozitelor. Procedeul de impunere trebuie să fie realizat în concordanţă cu anumite cerinţe, reguli, care mai sânt numite şi principii ale impunerii.

         Pentru prima dată principiile impunerii au fost formulate de Adam Smith  încă în secolul XVIII în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor”. Aceste principii ulterior au fost numite principii clasice ale impunerii. După A. Smith  la baza impunerii trebuie stabilite următoarele principii:

 Principiul justiţiei impunerii constă în ceea că supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care ei le obţin;

Principiul certitudinii impunerii presupune că mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor;

Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie

percepute la termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil;

Principiul randamentului impozitelor urmăreşte ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu minimum de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori.

Aceste principii au fost indiscutabil progresiste, rămânând în permanentă actualitate.

         Fiecare stat îşi elaborează propria politică fiscală şi principii moderne ale impunerii. Impozitele şi taxele stabilite în Republica Moldova, în conformitate cu articolul 6 al Codului Fiscal se bazeaza pe urmatoarele principii:
a) neutralitatea impunerii - asigurarea prin legislatia fiscală a condiţiilor egale investitorilor, capitalului autohton şi strain;
b) certitudinea impunerii - existenta de norme juridice clare, care exclud interpretarile arbitrare, claritate şi precizie a termenelor, modalităţilor şi sumelor de plată pentru fiecare contribuabil, permitînd acestuia o analiză uşoară a influenţei deciziilor sale de management financiar asupra sarcinii lui fiscale;
c) echitatea fiscala - tratare egala a persoanelor fizice şi juridice, care activează în condiţii similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale;
d) stabilitatea fiscală - efectuare a oricăror modificari şi completări ale prevederilor legislaţiei fiscale nemijlocit prin modificarea şi completarea Codului Fiscal;
e) randamentul impozitelor - perceperea impozitelor şi taxelor cu minimum de cheltuieli, cît mai acceptabile pentru contribuabili.

         Principiile impunerii, având un caracter universal, au anumite particularităţi de la o ţară la alta, în diferite perioade de timp, de la o guvernare la alta.

4.Elementele impozitului

            Impozitele reprezintă un instrument complex alcătuit dintr-un şir de componente. Aceste componente mai sânt numite şi elementele impozitelor, care descriu trăsăturile definitorii ale acestora.

         Printre elementele impozitului se numără:

- subiectul (plătitorul, contribuabilul)

- suportatorul;

- obiectul impunerii;

- sursa impozitului;

- unitatea de impunere;

- cota impunerii;

- asieta;

- termenul de plată

- facilităţi fiscale

- responsabilităţi  fiscale etc.

         Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe venitul persoanelor fizice, subiect al impozitului este muncitorul sau funcţionarul care obţine venit, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul (moştenitorii) etc. În actele normative  subiectul impozitului mai este numit şi contribuabil.

         Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv  plata impozitului. În mod normal subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportatorul acestuia. În realitate, sânt frecvente cazuri în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul (transpunerea impozitelor plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora).

         Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. Astfel, în cazul  impozitelor directe obiect al impunerii este venitul sau averea, iar în cazul impozitelor indirecte obiect al impunerii este importul, cifra de afaceri etc.

         Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul întâi obiectul impunerii coincide cu sursa. În cel de-al doilea - nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece de regulă impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori aceasta diminuează averea propriu-zisă.

         Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni: unitatea monetară, hectarul, kg, litru, tona, m2  etc.

         Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o sumă fixă sau în cote procentuale.

         Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.

         Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Perioada pentru care se achită impozitul poate fi luna, trimestrul, anul etc.

         Facilităţile  fiscale  reprezintă diverse înlesniri, favorizări, avantaje, privilegii acordate legal în vederea micşorării poverii fiscale. Înlesnirile fiscale, de regulă, se referă la un impozit concret şi au în vedere diferite elemente ale acestuia: contribuabilul  (invalizi, pensionari, studenţi etc.); obiectul impunerii care pot fi diminuaţi  (profitul, venitul); termenul de plată care poate fi  stabilit pentru o perioadă mai convenabilă (la impozitul funciar -  după recoltarea roadei) etc.

         Responsabilităţi fiscale reprezintă totalitatea obligaţiilor subiectului impozabil ce ţin de exactitatea determinării cuantumului impozitului, oportunitatea şi plenitudinea vărsării lui la buget, evaziunea fiscală ilegală şi alte încălcări.

5.Clasificarea impozitelor

În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite care se deosebeşte nu numai ca formă, dar şi ca conţinut. Există mai multe criterii de clasificare a impozitelor:

1. După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi impozite indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite.

Impozitele directe pot fi grupate în:

• impozite reale;
• impozite personale.

Impozite reale – se stabilesc cu anumite obiective motivate (pământul, clădirile, fabricile) făcându-se abstracţia de situaţia personală a subiectului impozitului. Aceste impozite se mai numesc impozite obiective sau pe produs. Cea mai veche formă a impunerii.

Impozite personale – se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care se numesc impozite subiective.

Impozitele indirecte – se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi prestări de servicii (transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile.

După forma pe care o îmbracă impozitele indirecte pot fi grupate în:

• taxe de consumaţie;
• venituri de la monopolurile fiscale;
• taxe vamale;
• taxe de timbru de înregistrare.

1. Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în:

• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum (pe cheltuieli).
• În funcţie de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele pot fi:
• impozite financiare;
• impozite de ordine.

Impozite financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt: impozitele pe venit, taxele de consumaţie.

Impozite de ordine sunt introduse mai ales, pentru limitarea anumitor acţiuni sau pentru realizarea unui scop anumit, cu caracter nefiscal.

1. După frecvenţa realizări lor, impozitele se pot grupa în impozite:

• impozite permanente;
• impozite incidentale.

Impozite permanente se încasează periodic de regulă anual.

Impozite incidentale se introduc şi se încasează o singură dată.

1. Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează:

În statele de tip federal:                                                                                  

• impozite federale;
• impozite ale statelor;
• impozite ale provinciilor şi regiunilor membre al federaţiei;
• impozite locale.

În statele de tip unitar:

• impozite ale administraţiei centrale de stat (Taxa pe Valoarea Adăugată,

                    Accize, Impozit pe venit, Taxe vamale, Impozitul privat, Taxele rutiere      

                    speciale etc.)

• impozite ale organelor administraţiei de stat locale (Impozitul pe bunurile imobiliare, Impozitul pentru utilizarea resurselor naturale, Taxa pentru amenajarea teritoriului, Taxa pentru cazare, Taxe pentru parcare, Taxa de piaţă, Taxa pentru dreptul de aplicare a simbolicii locale, Taxa pentru dreptul de prestare a serviciilor auto de călători, Taxa pentru publicitate etc.)