Diviziunea muncii este rezultatul reacţiei conştiente a omului la multiplicitatea condiţiilor naturale. Pe de altă parte, este ea însăşi un factor producător de diferenţiere. Ea imprimă diverselor regiuni geografice funcţii specifice în complexul proceselor de producţie. Anumite regiuni le face urbane, altele rurale; determină localizarea diverselor ramuri manufacturiere, de minerit şi agricultură în diverse locuri. Încă şi mai important, însă, este faptul că intensifică inegalitatea înnăscută a oamenilor. Exerciţiul şi practica unor îndeletniciri specifice determină mai buna adaptare a indivizilor la necesităţile prestaţiilor lor. Oamenii îşi dezvoltă anumite facultăţi înnăscute şi frânează dezvoltarea altora. Apar tipurile vocaţionale, iar oamenii devin specialişti.
Diviziunea muncii împarte diversele procese de producţie în sarcini minuscule, dintre care multe por fi îndeplinite de dispozitive mecanice. Acesta este faptul care a făcut cu putinţă utilizarea maşinilor şi a generat progrese uimitoare în domeniul metodelor tehnice de producţie. Mecanizarea este fructul diviziunii muncii, cel mai de seamă succes provocat de aceasta -- şi nu cauza sau izvorul ei. Maşinăriile specializate, puse în mişcare de energia electrică, nu puteau fi întrebuinţate decât într-un [p.165] mediu social, în condiţii de diviziune a muncii. Fiecare pas înainte pe drumul către utilizarea unor maşini mai specializate, mai rafinate şi mai productive, necesită o specializare suplimentară în îndeplinirea diverselor sarcini.
Legea ricardiană a asocierii
Ricardo a expus legea asocierii pentru a demonstra care sunt consecinţele diviziunii muncii când un individ sau un grup, mai eficient în toate privinţele, cooperează cu un individ sau cu un grup mai puţin eficient în toate privinţele. El a investigat efectele comerţului între două regiuni, inegal înzestrate de natură, în ipoteza că produsele, dar nu şi muncitorii şi factorii acumulaţi în vederea producţiei viitoare (bunurile de capital), se pot mişca liber dintr-o regiune într-alta. După cum arată legea lui Ricardo, diviziunea muncii între două asemenea regiuni va spori productivitatea muncii şi deci va fi avantajoasă pentru toate părţile implicate, chiar dacă condiţiile fizice de producţie pentru orice marfă sunt mai favorabile într-una din regiuni decât în cealaltă. Pentru regiunea mai generos înzestrată este avantajos să-şi concentreze producţia asupra acelor bunuri pentru care superioritatea ei este mai accentuată, şi să lase producţia celorlalte bunuri, în privinţa cărora superioritatea sa este mai redusă, în seama regiunii mai puţin înzestrate. Paradoxul că este mai avantajos să se lase neutilizate condiţiile autohtone de producţie mai favorabile şi să se procure bunurile pe care le-ar produce ele din regiuni în care condiţiile de producţie a acestora sunt mai puţin favorabile, este consecinţa imobilităţii forţei de muncă şi a capitalului, cărora le sunt inaccesibile locurile unde producţia se desfăşoară în condiţii mai favorabile.
Ricardo era pe deplin conştient de faptul că legea sa a costurilor comparative, pe care a expus-o mai ales pentru a soluţiona o problemă specială de comerţ internaţional, este un caz particular al legii mai universale a asocierii.
Legea asocierii ne face să înţelegem tendinţele care au dus la intensificarea progresivă a cooperării umane. Realizăm ce i-a determinat pe oameni să nu se considere pur şi simplu rivali într-o luptă pentru aproprierea unei cantităţi limitate de mijloace de subzistenţă furnizate de natură. Realizăm ce i-a împins şi continuă permanent să-i împingă să se asocieze unii cu alţii, în vederea cooperării. Fiecare pas înainte pe calea unei trepte mai dezvoltate a diviziunii muncii serveşte interesele tuturor participanţilor. Factorul care a dus la naşterea societăţilor primitive şi care lucrează cotidian la intensificarea relaţiilor sociale este acţiunea umană, animată de înţelegerea productivităţii sporite a muncii în condiţii de diviziune a muncii.
Sarcina cu care se confruntă ştiinţa, în ce priveşte originile societăţii, nu poate consta decât în identificarea acelor factori care pot şi trebuie să inducă asocierea şi intensificarea ei progresivă. Dacă şi în măsura în care munca în condiţii de diviziune a muncii este mai productivă decât munca în condiţii de izolare şi dacă şi în măsura în care omul este capabil să realizeze acest lucru, acţiunea umană tinde ea însăşi către cooperare şi asociere; omul nu devine o fiinţă socială sacrificându-şi propriile interese pe altarul societatii, ci urmărind ameliorarea propriei sale bunăstări. Experienţa ne învaţă că productivitatea sporită atinsă în condiţii de diviziune a muncii – este prezentă deoarece cauza ei – inegalitatea înnăscută a oamenilor şi a distribuţiei factorilor geografici naturali de producţie – este reală.
Erori curente referitoare la legea asocierii
Legea lui Ricardo a asocierii este mai bine cunoscută sub numele de lege a costurilor comparative. Această lege este o ofensă adusă tuturor celor dornici să justifice protecţia şi izolarea economică naţională, din orice alt punct de vedere decât cele al intereselor egoiste ale anumitor producători, sau al considerentelor de apărare naţională.
Primul obiectiv al lui Ricardo atunci când a expus această lege a fost de a respinge obiecţiile formulate împotriva libertăţii comerţului internaţional. Protecţionistul întreabă: În condiţii de liber schimb, care va fi soarta unei ţări în care condiţiile pentru toate tipurile de producţie sunt mai puţin favorabile decât în toate celelalte ţări? Desigur, într-o lume în care ar exista liberă mobilitate, nu doar a produselor, ci şi a bunurilor de capital şi a forţei de muncă, o ţară atât de puţin adaptată producţiei ar înceta de a mai fi utilizată ca sediu al vreunei industrii omeneşti. Dacă oamenii o duc mai bine fără a exploata condiţiile fizice de producţie – relativ nesatisfăcătoare – oferite de această ţară, atunci ei nu se vor stabili aici şi o vor lăsa nelocuită, asemenea regiunilor polare, tundrelor şi deşerturilor.
Însă Ricardo analizează o lume a căror condiţii sunt determinate de existenţa unor aşezăminte umane statornicite mai demult, o lume în care bunurile de capital şi forţa de muncă sunt legate de pământ, prin instituţiile existente. Într-un asemenea mediu, liberul schimb, i.e. libera mobilitate doar a mărfurilor, nu poate produce o stare de lucruri în care forţa de muncă şi capitalul să fie distribuite pe suprafaţa pământului conform cu posibilităţile fizice, mai bune sau mai modeste, existente pentru productivitarea muncii. Aici intră în joc legea costurilor comparative. Fiecare ţară se îndreaptă spre acele ramuri de producţie pentru care condiţiile ei oferă posibilităţile relativ, deşi nu absolut, cele mai favorabile. Pentru locuitorii unei ţări este mai avantajos să se abţină de la exploatarea anumitor oportunităţi care sunt mai propice -- în sens absolut şi tehnologic – şi să importe bunurile produse în străinătate, în condiţii mai puţin favorabile -- în sens absolut şi tehnologic – decât cele pe care le-ar oferi resursele autohtone, neutilizate.
Teoria costurilor comparative nu are nici o legătură cu teoria valorii din economia clasică. Ea nu se referă la valori sau la preţuri, ci este o judecată analitică; concluzia este implicată în cele două propoziţii că factorii de producţie mobili diferă în ce priveşte productivitatea de la un loc la altul şi mobilitatea lor este supusă la restricţii instituţionale. Teorema poate face abstracţie de problemele evaluării, fără a prejudicia prin aceasta corectitudinii concluziilor sale, deoarece avem libertatea de a recurge la un număr de presupoziţii simple. Acestea sunt: că se produc doar două bunuri; că aceste produse sunt transportabile fără restricţii; că pentru producerea fiecăruia dintre ele sunt necesari doi factori; că unul dintre aceşti factori (care poate fi atât munca depusă cât şi bunurile de capital) este identic pentru amândouă, pe când celălalt factor (o proprietate specifică a solului) este diferit, fiind specific fiecăruia dintre cele două procese; că raritatea mai acută a factorului comun celor două procese determină măsura în care este exploatat factorul diferit. În cadrul fixat de aceste presupoziţii, care fac cu putinţă stabilirea rapoartelor de substituţie dintre factorul comun cheltuit şi output, teorema răspunde la întrebarea formulată.
Legea costurilor comparative este independentă de teoria clasică a valorii, după cum este şi legea randamentelor, cele două raţionamente fiind asemănătoare. În ambele cazuri, ne putem limita la a compara inputul fizic cu outputul fizic. În cazul legii randamentelor, comparăm outputurile aceluiaşi produs. În cazul legilor costurilor comparative comparăm outputurile a două produse diferite. O asemenea comparaţie este fezabilă, deoarece presupunem că pentru producţia fiecăruia dintre ele, în afara unui factor specific, nu sunt necesari decât factori nespecifici de acelaşi tip.
Unii critici acuză legea costurilor comparative pentru ipotezele sale simplificatoare. Ei cred că teoria modernă a valorii ar presupune o reformulare a legii, în conformitate cu principiile valorii subiective. Doar o asemenea formulare ar putea furniza o demonstraţie definitivă satisfăcătoare. Totuşi, ei nu recomandă calculul în termeni monetari. Ei preferă recursul la acele metode de analiză a utlilităţii pe care le consideră adecvate efectuării de calcule ale valorii în termeni de utilitate. Vom arăta, pe parcursul investigaţiei pe care o întreprindem, că aceste tentative de a elimina termenii monetari din calculul economic sunt sortite eşecului. Presupoziţiile lor fundamentale sunt intenabile şi contradictorii, iar toate formulele derivate din ele sunt viciate. Nu este posibilă nici o metodă de efectuare a calculelor economice, cu excepţia celei bazate pe preţurile monetare, aşa cum se formează ele pe piaţă.
Semnificaţia presupoziţiilor simple subiacente legii costurilor comparative nu este întru totul identică pentru economiştii moderni şi precursorii lor clasici. Unii adepţi ai şcolii clasice le considerau punctul de pornire al teoriei valorii în comerţul internaţional. Ştim că în această privinţă ei se înşelau. În plus, noi înţelegem că, în ce priveşte determinarea [p.163] valorilor şi a preţurilor, nu există nici o diferenţă între comerţul intern şi cel internaţional. Ceea ce îi determină pe oameni să distingă între pieţele autohtone şi cele străine sunt doar variaţiile datelor, i.e. diversele condiţii instituţionale care restrâng mobilitatea factorilor de producţie şi a produselor.
Dacă nu dorim să abordăm legea costurilor comparative din perspectivele simplificatoare adoptate de Ricardo, atunci trebuie să recurgem fără rezerve la calculul monetar. Nu trebuie să cădem pradă iluziei că este posibilă o comparaţie între diversele cheltuieli constând în factori de producţie de diverse tipuri şi outputul constând din produse de diverse tipuri, fără a recurge la calculul monetar.
S-a afirmat că legea lui Ricardo ar fi fost validă numai pentru epoca lui şi n-ar fi de nici un folos în vremea noastră, care se caracterizează prin alte condiţii. Ricardo considera că diferenţa dintre comerţul intern şi cel internaţional constă în diferenţele existente între mobilitatea capitalului şi a forţei de muncă. Dacă presupunem că munca, capitalul şi produsele sunt mobile, atunci nu există diferenţe între comerţul regional şi cel interregional, decât în măsura în care intră în calcul costurile de [p.164] transport. În acest caz, devine superfluu să se dezvolte o teorie a comerţului internaţional distinctă de cea a comerţului autohton. Capitalul şi munca sunt distribuite pe suprafaţa pământului în funcţie de condiţiile de producţie mai bune sau mai proaste, pe care le oferă diversele regiuni. Există regiuni populate mai dens şi mai bine înzestrate cu capital, iar altele populate mai puţin dens şi mai slab înzestrate cu capital. Pe cuprinsul întregului pământ se manifestă o tendinţă de egalizare a ratelor salariale pentru acelaşi tip de muncă prestată.
Însă Ricardo porneşte de la ipoteza că există mobilitate a capitalului şi a mâinii de lucru în interiorul fiecărei ţări, nu şi între diversele ţări. El formulează întrebarea care sunt consecinţele liberei mobilităţi a produselor în aceste condiţii. (Dacă nu există nici mobilitate a produselor, atunci fiecare ţară este izolată economic şi autarhică şi nu există nici un fel de comerţ internaţional.) Teoria costurilor comparative răspunde la această întrebare. Desigur, ipotezele lui Ricardo se verificau în mare măsură în epoca lui. Ulterior, în cursul secolului al XIX-lea, condiţiile s-au modificat. Imobilitatea capitalului şi a mâinii de lucru s-a redus; transferurile internaţionale de capital şi mână de lucru au devenit din ce în ce mai uzuale. Apoi a urmat o reacţie. Astăzi, mobilitatea capitalului şi a mâinii de lucru este din nou restricţionată. Realitatea corespunde din nou ipotezelor ricardiene.
Pe de altă parte, rezultatele clasice ale comerţului interregional se situează dincolo de orice schimbare a condiţiilor instituţionale. Ele ne permit să analizăm problemele care survin în orice ipoteze imaginabile.