„Oamenii practici care se cred întru totul liberi de orice influenţe intelectuale sunt, de obicei, sclavii vreunui economist defunct" (Keynes 1966: 323), scria John Maynard Keynes, el însuşi unul dintre cei mai importanţi economişti din istorie. Capitolul de faţă prezintă şi face comparaţia între caracteristicile fundamentale ale teoriei sale şi ale teoriilor altor doi economişti eminenţi şi influenţi, Adam Smith si Karl Marx. În felul acesta, sunt fixaţi cei trei piloni ai celor mai importante teorii economice din punct de vedere istoric.
De ce ne-am apleca asupra ideilor economiştilor care şi-au scris operele cu atât de mult timp în urmă? Explicaţiile lor mai sunt oare valabile într-o lume globalizată, aflată în permanentă schimbare, sau sunt de mult prăfuite, au devenit de neînţeles şi sunt contrazise de istorie?
Din ce motive şi în ce manieră continuă aşadar să fie semnificative aceste teorii pentru democraţia socială? Ele pot fi utile pe două planuri:
În primul rând, ele ne furnizează „repere ideologice", foarte utile în politică. Cunoaşterea lor ne poate ajuta să verificăm veridicitatea fiecărei argumentaţii de politică economică, ca să nu fim expuşi „orbeşte" ideologiei.
În al doilea rând, democraţia socială nu aparţine complet nici uneia dintre cele trei teorii economice, ci defineşte un cadru normativ general care le integrează pe toate. Democraţia socială preia elemente din cele trei teorii, preferând în mod evident ideea de capitalism dirijat, aşa cum a fost descris de Keynes.
Toate aceste teorii au fost supuse unor critici virulente. Au existat nenumărate încercări de a le contrazice. Chiar au fost declarate moarte. Si, totuşi, dovedesc periodic că trăiesc în continuare. Nici un studiu serios în sfera economiei nu poate ignora ideile lui Smith, Marx sau Keynes.
Consideraţiile cu privire la aceşti clasici trebuie să ţină cont de contextul epocii fiecăruia dintre ei. Adam Smith şi-a formulat ideile pe la mijlocul secolului al XVIII- lea, în epoca mercantilismului, adică a acelei teorii care îi învăţa pe monarhi că ar putea să-şi finanţeze luxul de la curte prin controlul asupra comerţului şi dirijism economic. Aşadar, scepticismul lui Smith faţă de stat avea la bază experienţa monarhiilor risipitoare, interesate doar de propria înavuţire - contrar, spre exemplu, comportamentului unui stat providenţial modern.
Critica plină de elocinţă adusă de Marx capitalismului la mijlocul secolului al XIX-lea a căutat un răspuns la pauperizarea maselor în etapa industrializării timpurii şi a primului val al globalizării. La ora actuală, percepţia asupra sa este marcată de socialismul de stat din secolul al XX-lea, ceea ce oferă, uneori, o imagine distorsionată a ideilor sale.
În fine, Keynes a analizat în anii '30 un liberalism economic evident scăpat de sub control din cauza crizei economice mondiale. Nu în ultimul rând, „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, dobânzii şi banilor" a fost încercarea de a propune scheme de stabilizare a sistemului economic, ca să nu cadă şi alte democraţii pradă dictaturilor radicale. Odată cu criza financiară mondială care a început în anul 2007, gândirea keynesiană cunoaşte un reviriment. Reflecţiile asupra reglementării unei pieţe financiare la nivel mondial, precum şi programele de investiţii de stat constituie obiectul unor vii discuţii.
Pe lângă avantajul cert al unei bune orientări de bază, studiul celor trei mari economişti Smith, Marx şi Keynes mai prezintă un avantaj foarte practic. Multe imagini şi explicaţii economice care ne sunt familiare astăzi şi pe care le folosim frecvent fără să le cunoaştem originea poartă marca celor trei economişti.
Imaginea „mâinii invizibile a pieţei" a fost introdusă de Adam Smith, pentru a explica eficienţa pieţei. În prezent, este folosită parţial sub forma unei transfigurări mitologice conform căreia piaţa poate pune totul în ordine.
Cine în schimb urmăreşte o politică prin care să fie asigurată „munca decentă", nu îl poate ocoli pe Marx, fiindcă Marx este cel care a marcat în manieră decisivă conceptul de „alienare a muncii".
În fine, de la Keynes provine expresia frecvent citată: „Pe termen lung suntem toţi morţi". El a pledat pentru responsabilizarea statului, aşa încât acesta să contracareze eşecurile pieţei. Remarca sa este îndreptată în particular împotriva acelora care, în loc să ceară statului să-şi asume rapid responsabilităţi în politica economică, preferă să aştepte şi să conteze pe forţele unei pieţe care, în opinia lor, se vindecă singură, pe termen lung.