Referinţa fundamentală a economiştilor liberali este cartea publicată în 1776 de Adam Smith, intitulată „Avuţia naţiunilor".
În acea epocă, Marea Britanie se afla în faza de trecere de la mercantilism la capitalism (vezi Gerstenberger 2006: 40, 57-65, şi Conert 2002: 64).
În epoca mercantilismului (sec. XVI-XVIII), principii şi regii îşi măsurau succesul politicii lor economice în cantitatea de aur şi arginţi pe care o puteau aduna. Comerţul era considerat un joc de sumă nulă: câştigul unei ţări era perfect egal cu pierderile altei ţări.
Adam Smith (1723-1790) este considerat părintele liberalismului economic. Filozof social şi funcţionar în administraţia vămilor din Scoţia.
Conform teoriei sale, în condiţiile jocului liber al forţelor pieţei se creează cea mai multă avuţie, dacă fiecare urmăreşte propriul interes. În 1776, Smith publică volumul intitulat „Cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor" (lucrare citată adesea sub titulatura „Avuţia naţiunilor"). Această operă este considerată fundamentul economiei moderne. Ideile sale fundamentale sunt predate până în zilele noastre în manualele de economie. Se ştie însă mai puţin că Smith, filozof moralist, a explicat în a sa „Teorie a sentimentelor morale" că echitatea, încrederea şi simţul onoarei sunt indispensabile pentru activitatea economică, iar empatia reciprocă este cea mai importantă forţă motrice a convieţuirii sociale.
Nu exista avantaj reciproc. De aceea, taxele vamale protecţioniste erau foarte mari la importul de marfă; în schimb, importul de materii prime beneficia de sprijin. Curţile încercau să dirijeze economia. Rânduiala breslelor reglementa strict cine ce activitate putea desfăşura şi în ce cantitate putea produce mărfurile.
Smith şi-a scris „manifestul capitalist", pentru a înlătura această ordine economică rigidă. Ideile sale au ajuns pe sol fertil şi au contribuit astfel la liberalizarea economiei şi a comerţului.
Smith a schimbat fundamental teoria privind avuţia unei economii naţionale. El a măsurat avuţia exclusiv în funcţie de munca depusă şi nu ca mercantiliştii, în funcţie de rezervele de aur.
Pentru atingerea bunăstării generale, Smith a luat în considerare trei surse:
- căutarea profitului personal şi al proprietăţii
- diviziunea muncii şi specializarea
- comerţul liber şi concurenţa liberă
Cu ajutorul unui exemplu, descrie cum dorinţa de profit personal şi de bunuri personale generează ceva productiv, care sfârşeşte prin a servi binelui comun.
„Datorăm cina noastră atenţiei cu care măcelarul, berarul şi brutarul îşi urmăresc propriul interes, iar nu bunăvoinţei lor. Noi nu ne adresăm iubirii lor faţă de semeni, ci faţă de ei înşişi, şi noi nu le vorbim despre propriile noastre necesităţi, ci despre avantajul lor." (Smith 1974: 17)
Forţa motrice esenţială pentru dezvoltarea economică este descrisă de Smith chiar în prima propoziţie a operei sale „Avuţia naţiunilor" - diviziunea muncii:
„Diviziunea muncii ar trebui să promoveze şi îmbunătăţească forţele productive ale muncii mai mult decât orice altceva." (Smith 1974: 9)
Autorul a explicat avantajele diviziunii muncii pornind de la exemplul unei fabrici de ace cu gămălie: un singur muncitor produce doar un număr redus de ace pe zi. Dacă procesul de fabricaţie este împărţit în mai multe etape şi lucrează mai mulţi muncitori specializaţi, iar aceştia se concentrează doar pe câte una dintre etape, pot fi produse zilnic mai multe mii de ace cu gămălie.
În fine, Smith s-a pronunţat pentru comerţ liber şi concurenţă liberă. La fel ca în cazul diviziunii muncii între diferiţi lucrători, părţile care vor să practice comerţul liber între ele pot să se specializeze în funcţie de ceea ce ştiu mai bine. În felul acesta, productivitatea poate creşte global. După Smith, distribuirea (avuţiei - n.trad.) prin intermediul „mâinii invizibile a pieţei" este mai eficientă şi ar crea mai multe stimulente decât orice formă de planificare economică centralizată. Ca exemplu Smith a descris comerţul dintre Scoţia şi Portugalia.
În timp ce Scoţia putea să producă foarte bine lână, Portugalia producea cu uşurinţă vin. Acesta este avantajul comparativ în accepţiunea lui Smith. Dacă cele două ţări s-ar concentra pe produsele lor şi ar face comerţ în loc să încerce, cu mult efort, să producă şi vin, şi lână, ambele părţi ar avea de profitat.
Cu acest raţionament, Smith se detaşează de concepţia din epocă, conform căreia comerţul ar fi un joc de sumă nulă. Ca o ironie a sorţii, timp de mai bine de un deceniu, Smith a fost responsabil pentru respectarea regulilor comerciale ale mercantilismului, în calitate de funcţionar în sistemul vamal.
În accepţiunea lui Smith, pentru ca sursele bunăstării (dorinţa de obţinere de profit, diviziunea muncii, comerţul şi concurenţa) să-şi facă efectul, trebuie ca statul să intervină doar indirect asupra pieţei, lăsându-i acesteia cât mai mult spaţiu de mişcare. De aici a rezultat aşa numita doctrină „Laissez-faire"[1]. Aceasta preconizează că statul asigură doar siguranţa publică, apărarea ţării, securitatea juridică, infrastructura şi educaţia, fără să intervină în piaţă. Numai aşa s-ar fi obţinut cea mai mare productivitate posibilă.
Smith a creat fundamentul teoretic pentru liberalizarea economiei, care, în special în sec. al XIX-lea, a făcut posibilă odată cu industrializarea descătuşarea unor forţe productive nebănuite până atunci. Smith a susţinut principiul conform căruia o economie de piaţă liberă îşi găseşte automat echilibrul, dar nu a prevăzut nici crize, nici recesiuni.
Asemănător lui Marx, care a analizat în teoria sa exploatarea proletariatului şi alienarea muncii, Smith a identificat şi el partea întunecată a capitalismului. Temerea sa era că o diviziune a muncii din ce în ce mai detaliată va duce la mutilarea mentală a oamenilor şi a cerut pentru contracarare mai multe oportunităţi de educaţie.
În lucrarea sa mai puţin cunoscută - „Teoria sentimentelor morale" (1759) - Smith descrie nevoia oamenilor de a se comporta corect şi echitabil şi de a-şi depăşi egoismul ca fiinţe cu nevoi colective. Smith îi contrazice astfel pe cei care vor să îl prezinte drept martorul principal al concepţiei ce priveşte fiinţa umană ca homo oeconomicus, care nu se preocupă decât de maximizarea profitului.
Smith nu se considera el însuşi în primul rând economist, ci filozof moralist, subliniind importanţa echităţii, încrederii şi onestităţii în acţiunea economică.
De-a lungul următoarelor câtorva decenii a urmat faza keynesianismului, care va fi descrisă în paragraful următor. Abia după ani de existenţă în umbră, gândirea economică liberală a cunoscut un reviriment începând cu anii "80 ai sec. al XX-lea, odată cu neoliberalii.
Şcoala de la Dintre economiştii care au reluat ideile lui Smith şi care le-au dezvoltat şi propagat, Chicago cei mai cunoscuţi sunt Friedrich August von Hayek şi Milton Friedman. Cel de-al doilea este fondatorul unei ideologii economice liberale, cunoscută şi sub denumirea de „Şcoala de la Chicago" (Friedman a fost profesor universitar la Chicago). Neoliberalii au redus însă ideile lui Smith la critica statului şi la pledoaria sa în favoarea pieţei libere. Nici Hayer, nici Friedman nu au dat atenţie „Teoriei sentimentelor morale".
Reinterpretarea operei lui Smith a avut o influenţă considerabilă, mai ales în SUA, în timpul administraţiei Reagan, şi în Marea Britanie, în perioada în care a fost premier Margaret Thatcher. Laitmotivul politicii celor doi a fost „Statul nu este o parte din soluţia la problemă - statul este problema". Aceasta a însemnat dereglementări, privatizare şi reducerea prestaţiilor statului.
Partizanii pieţei au exercitat o mare influenţă şi asupra politicii Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. În cadrul aşa-numitului Consens de la Washington, aceste instituţii au propagat ideologia economică liberală, printre altele în America Latină, în statele postcomuniste şi, după criza asiatică din 1997, în Asia de Sud-Est. Această ideologie a avut o importanţă deosebită în demararea dereglementării pieţelor financiare. Consecinţele sale au constat în cea mai severă criză pe care a cunoscut-o vreodată arhitectura financiară mondială după mai multe decenii, precum şi în recesiunea la scară mondială, începând din anul 2008 încoace. Amploarea şi severitatea crizei au condus la o schimbare de perspectivă economică şi politică. În locul ideologiei economico-liberale care credea orbeşte în piaţă, acum predomină cei care mizează pe un nou echilibru între stat şi piaţă şi care susţin primatul politicii asupra economiei.
[1] Laisserfaire (fr.) înseamnă să fie lăsate lucrurile să decurgă natural.