Atât teoria lui Adam Smith privind capitalismul liber, cu un minim de influenţă a statului, cât şi refuzul lui Karl Marx de a a c c ep ta co n c u re n ţa şi proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie sunt problematice în egală măsură. Există o cale de mijloc, un capitalism dirijat care foloseşte forţele productive ale pieţei, dar echilibrează şi amortizează forţele sale distrugătoare? Economistul britanic John Maynard Keynes a analizat ambele feţe ale capitalismului care este, cu certitudine, eficace şi productiv, dar instabil ca structură. Keynes era convins de oportunitatea unei pieţe bazate pe proprietate privată şi concurenţă, însă a adoptat o poziţie critică faţă de şcoala de gândire neoclasică, care se revendica de la teoria lui Smith.
Astfel, el a criticat faptul că presupoziţiile lor implicite sunt îndeplinite doar arareori ori niciodată, consecinţa imediată fiind incapacitatea de a găsi soluţii pentru problemele economice ale vieţii reale" (Keynes 1966: 319).
Pe fondul crizei economice mondiale din 1929, Keynes pune sub semnul întrebării până şi „mâna invizibilă". Piaţa nu îşi regăsise echilibrul, cum ar fi fost de presupus după Smith, ci din contră, rata şomajului se încăpăţâna să rămână ridicată, iar economia stagna pe termen lung.
Keynes a identificat o spirală descendentă: dacă sunt produse mai puţine mărfuri şi oameni sunt concediaţi, consumatorii şi producătorii devin nesiguri , tendinţa lor fiind să cheltuie mai puţin („panic saving"). Cererea scade în continuare, întreprinderile produc mai puţin şi reduc tot mai multe locuri de muncă, se face şi mai multă economie samd. Criza se acutizează din ce în ce mai tare, iar economia poate intra într-o depresiune de durată. După criza economică mondială, mulţi au fost de acord cu această explicaţie, fiindcă aşa se petrecuseră lucrurile. Keynes a recunoscut nu doar situaţiile în care piaţa liberă nu funcţionează, ci a dezvoltat şi un concept de gestionare economică anticiclică, care să permită remedierea.
Statul ar trebui să intervină în piaţă în faza de scădere şi să se substituie cererii private insuficiente; cu alte cuvinte, să se îndatoreze şi să cheltuie mai mulţi bani. Sau ar putea da mai mulţi bani direct cetăţenilor, de exemplu prin reducerea impozitelor. Există însă pericolul ca această măsură să nu aibă efect, dacă oamenii vor continua să economisească dintr-un sentiment de insecuritate. Mult mai eficace ar fi ca statul să efectueze cheltuieli directe, de exemplu prin construirea de drumuri şi şcoli. Odată cu cheltuielile suplimentare, pot fi create locuri de muncă pentru mai mulţi oameni. Aceştia vor consuma mai mult şi vor genera cerere, aşa încât se pune în mişcare o spirală pozitivă. Keynes a explicat mecanismul în felul următor:
„Dacă vom cheltui mai mult de 150 de milioane de lire sterline, toţi oamenii vor avea un venit mai mare; iar cei care sunt şomeri nu vor mai avea nevoie de indemnizaţii de şomaj. Totodată, aceste cheltuieli vor da de lucru altor oameni. Banii vor circula în economie şi vor fi cheltuiţi pentru mărfurile cele mai diverse, aşa încât nu se vor concentra doar în câteva industrii." (Keynes 1939, citat după: Weinert 2008)
În felul acesta, a argumentat renunţarea la credinţa că piaţa îşi regăseşte întotdeauna automat echilibrul, aşa cum presupusese Smith. Este cunoscută expresia mai sus citată a lui Smith: „Pe termen lung, suntem toţi morţi". El a apelat astfel la responsabilitate politică, deoarece este mai important să creezi astăzi locuri de muncă şi să generezi creştere decât să ai o speranţă vagă într-un viitor mai bun şi într-o piaţă care se autoreglează.
Totuşi, Keynes a recunoscut că intervenţia în piaţă este riscantă, deoarece sunt dificil de apreciatmomentul potrivit şi dimensiunea corectă a intervenţiei:
„Realitatea cea mai frapantă este caracterul problematic enorm care subzistă în privinţa solidităţii bazelor fundamentale pe care suntem obligaţi să ne efectuăm calculele de evaluare a viitoarelor noastre beneficii. Cunoştinţele noastre despre factorii care vor determina beneficiile investiţiilor, după câţiva ani, sunt de obicei limitate şi adesea fără mare valoare." (Keynes 1966: 126)
Analizele şi recomandările lui Keynes cu privire la necesitatea intervenţiei statului au fost atât de marcante în epoca sa, încât se vorbeşte despre o „revoluţie keynesiană", cu care el s-a poziţionat atât împotriva lui Smith, cât şi a lui Marx. Reacţiile au fost corespunzătoare: liberalii şi conservatorii l-au tratat pe Keynes ca pe un socialist deghizat, iar marxiştii i-au reproşat în schimb prea marea încredere în piaţă. Ceea ce este cert e faptul că John Maynard Keynes s-a opus dictaturilor care începeau, în acea epocă, nu numai în Germania să se instaleze; prin recomandările sale a dorit să salvgardeze democraţia.
„Sistemele de stat autoritare contemporane par să rezolve problema şomajului, în detrimentul performanţei şi al libertăţii. Este sigur că lumea nu va mai tolera şomajul care, cu excepţia câtorva perioade de reviriment, are legătură cu individualismul capitalist de la ora actuală - ceea ce, în opinia mea, este inevitabil Printr-o analiză corectă a problemei, ar trebui să fie posibilă vindecarea maladiei şi, în acelaşi timp, salvgardarea performanţei şi a libertăţii." (Keynes 1966: 321)
În plus, Keynes a reuşit ca prin „legea psihologiei" să evidenţieze faptul că redistribuirea este de dorit nu numai din raţiuni sociale, ci fiindcă este rezonabilă şi la nivel economic. O economie dinamică are nevoie de o cerere suficientă. Deoarece odată cu creşterea salariului creşte economisirea şi scade tendinţa de consum, este rezonabil persoanele cu salarii mai mici să obţină mai mult venit , pentru că la nivelul lor rata de economisire este mai scăzută.
Nu în ultimul rând, Keynes a avut un rol decisiv la construirea aşa numitului sistem Bretton Woods.
Keynes şi-a pus amprenta asupra secolului al XX-lea cum nu a mai reuşit nici un alt economist. Recomandările sale au fost aplicate pentru prima dată în SUA, în cadrul politicii „New Deal" iniţiate de preşedintele democrat Franklin D. Roosevelt, începând cu 1933.
Sistemul Bretton Woods: În 1944, la o conferinţă care s-a desfăşurat în staţiunea americană Bretton Woods, a fost decisă arhitectura financiară internaţională postbelică. Esenţa acestuia o reprezenta un sistem monetar internaţional în care fluctuaţiile cursului de schimb erau amortizate prin intermediul dolarului american. Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială au fost create pentru atribuirea de credite internaţionale şi regularizarea pieţei financiare. Sistemul Bretton Woods s-a menţinut până în 1973. După turbulenţe pe piaţa monetară, cursul de schimb fix cu dolarul a fost abolit, ceea ce a marcat sfârşitul stabilităţii pieţei financiare.
„Speculatorii pot fi la fel de inofensivi precum baloanele de săpun pe şuvoiul stabil al spiritului întreprinzător. Situaţia devine însă serioasă dacă dorinţa de a întreprinde ajunge să fie un balon de săpun în vârtejul speculatorilor. Dacă evoluţia capitalului unei ţări ajunge tributară activităţilor subsidiare ale unui cazinou, se poate prevedea că munca este rău făcută." (Keynes 1966: 134)După ani întregi de politică economică liberală, se aude acum din nou, printre altele din cauza crizei financiare începute în 2007, apelul la intervenţia statului pe o piaţă dereglementată substanţial. Se remarcă o reîntoarcere la ideile lui Keynes. Nici nu este de mirare, deoarece ceea ce a scris Keynes despre pieţele financiare internaţionale este mai actual ca niciodată: