În dezbaterea politică cotidiană ideile lui Smith, Marx sau Keynes sunt omniprezente. Dacă un politician liberal vrea să limiteze statul exclusiv la rolurile sale principale şi spune că statul nu ia parte la soluţionarea problemei, ci este el însuşi problema, discursul acelui politician corespunde gândirii lui Adam Smith. În contextul capitalismului global descătuşat, cu pieţe care scapă tot mai mult de sub control, abordările lui Keynes sunt iarăşi actuale cu soluţii pentru dirijarea economiei de piaţă. Iar dacă vedem imagini din fabrici situate în ţări în curs de dezvoltare, în care muncitorii cos îmbrăcăminte timp de 14 ore pe zi pentru un salariu de mizerie, nu suntem departe de analizele lui Marx.
Nu trebuie să fim surprinşi, fiindcă, în termenii tipurilor ideale[1], Smith, Marx şi Keynes prezintă trei viziuni economice diferite, readuse în atenţie de diferite grupări politice atunci când se pun probleme de distribuire, de raport între piaţă şi stat ori de alte subiecte de politică economică. Cele trei tipuri ideale pot fi descrise astfel:
- Capitalismul pur 1. Statul trebuie să stea în afara proceselor economice. Aspiraţia pentru
proprietate privată este forţa motrice a actului economic, motiv pentru care trebuie să fie intangibilă (concepţia libertariană bazată pe Smith).
- Anti-capitalism 2. Sistemul economic capitalist bazat pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie şi pe concurenţă generează exploatarea şi pauperizarea maselor. De aceea va fi abolit (concepţia comunistă, bazată pe Marx).
Din aceste teorii economice putem deduce că o piaţă cu evoluţie nerestricţionată va eşua la fel ca încercarea de a renunţa complet la orice lege a pieţei. Istoria ne învaţă că atât radicalismul de piaţă, ca şi abolirea totală a acesteia au eşuat. Capitalismul trebuie să fie dirijat şi controlat, dacă se doreşte atingerea obiectivelor democraţiei sociale. Programul de la Godesberg al SPD a rezumat aceste idei în 1959 sub influenţa economistului Karl Schiller întrO formulă elocventă: „Piaţă atât cât este posibil, planificare atât cât este necesar".
După cum am indicat deja, teoriile prezentate aici trebuie judecate în contextul lor istoric. Iar istoria a arătat că nu s-a produs dispariţia capitalismului ca urmare a contradicţiilor sale interne, aşa cum prognoza Karl Marx. Însă capitalismul nu se găseşte nici într-un echilibru armonios, care se reface automat, precum mişcarea unui pendul, aşa cum se aştepta Adam Smith. Secolul al XX-lea a adus bunăstare necunoscută până atunci pentru largi pături de populaţie, precum şi tulburări sociale şi nenumărate crize. Cum poate fi apreciată această evoluţie din punctul de vedere al democraţiei sociale? Matthias Platzeck, Peer Steinbrück şi Frank-Walter Steinmeier oferă un posibil răspuns în cartea lor „Auf der Höhe der Zeit" (La înălţimea timpului), publicată în 2007:
„Revizioniştii" social-democraţi reuniţi în jurul teoreticianului Eduard Bernstein au opus gândirii economice înguste a marxiştilor ortodocşi, pe de-o parte, şi gândirii liberalilor, pe de altă parte, atât primatul politicii, cât şi principiile reformei şi progresului, compromisului şi echilibrului intereselor, dincolo de diferenţele dintre clase. Acolo unde alţii se bazau pe cursul natural al forţelor economice şi istorice, social-democraţii au contat pe organizare activă şi pragmatică a schimbării. Au vrut să ralieze, de o manieră ofensivă, dinamica pieţelor cu reforma socială şi înnoirea societăţii, aşa încât toate grupele de populaţie să beneficieze sistematic de creştere şi bunăstare. Trebuia nu doar ca economia de piaţă, democraţia şi coeziunea socială să fie aduse la un numitor comun, ci, cu mijloace politice, fie puse într-o relaţie de reciprocitate pozitivă. În asta a constat noutatea fără precendent a proiectului pentru progres al democraţiei sociale de la începutul sec. al XX-lea. Era pentru prima dată cînd erau reconciliate practic şi cu un succes nemaiîntâlnit idei care de-a lungul timpului fuseseră considerate incompatibile si chiar opuse una alteia: economie de piaţă dinamică, democraţie vie şi coeziune socială.
Pe buna dreptate a formulat sociologul Ralf Dahrendorf conceptul de ,secol al XX- lea social-democrat'. [...] Astăzi trebuie reamintit iar clar şi distinct cu câtă greutate a fost obţinută victoria social-democraţiei faţă de detractorii săi - şi cât de periclitate sunt fructele acestui succes în sec. al XXI-lea. [...] De aceea, este iarăşi imperios necesar ca o social-democraţie sigură de sine să realizeze cât de imensă este importanţa ţi forţa de pionierat a ideilor sale, pentru lumea secolului al XXI-lea, idei dezvoltate iniţial în confruntarea cu ortodoxia marxistă şi laisser-faire-ul liberal. Pentru că nu s-a schimbat nimic în termenii tensiunii interne mutuale dintre pieţe, democraţie si societate în această epocă a globalizării." (Platzeck/Steinbruck/Steinmeier2007:19-21)
[1] „Tipuri ideale" înseamnă aici, în sensullui Max Weber, exagerarea deliberată a realităţii pentru ordonarea şi înţelegerea segmentelor de realitate socială în planul ideilor; însă „tipuri ideale" mai înseamnă şi că în acest volum introductiv este posibilă o privire simplificată asupra ideilor relevante.