1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În economia de piaţă, funcţia principală a întreprinzătorului constă în combinarea şi substituirea eficientă a factorilor de producţie.

Combinarea factorilor de producţie este operaţiunea tehnico-economică de unire a acestora în vederea obţinerii de bunuri economice în condiţii de eficienţă maximă.

Aspectul tehnic al combinării necesită atragerea factorilor de producţie unor corelaţii cantitative, calitative şi structurale. Aceste corelaţii se desemnează prin funcţia de producţie care exprimă legătura obiectivă dintre intrările într-un proces de producţie (factorii de producţie) şi ieşirile  din acesta (producţia realizată). Este o manifestrae firească a caracteristicilor factorilor de producţie: divizibilitatea şi adaptabilitatea.

Divizibilitatea  unui factor de producţie semnifică proprietatea acestuia de a fi împărţit în subunităţi omogene, fără a afecta calitatea factorului respectiv.

Adaptabilitatea unui factor de producţie constă în proprietatea acestuia de a se asocia cu un număr de unităţi dintr-un alt factor. Se realizează cel mai greu în cazul factorului de producţie pământ.

Aspectul economic al combinării porneşte de la necesitatea unirii factorilor de producţie în condiţiile minimizării costurilor. În acest caz, se au în vedere alte două proprietăţi ale factorilor de producţie: complementaritatea şi substituiţia.

Complementaritatea se referă la asocierea unei anumite cantităţi dintr-un factor cu o cantitate determinată dintr-un alt factor.     

Substituţia factorilor de producţie presupune înlocuirea unei cantităţi dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii cel puţin a aceluiaşi nivel al producţiei.

Procesul substituţiei poate avea loc între muncă şi capital, natură şi capital, sau între diferite componente ale aceluiaşi factor de producţie şi se detrmină cu ajutorul ratei marginale de substituţie.

Factorul timp are un rol foarte important în modul de manifestare al comportamentului producătorului. pe termen scurt, adică în timpul istoric al aceloraşi factori de producţie, deciziile producătorului se iau pe baza costurilor şi a modificării lor în raport de cererea pentru un anume bun şi de oferta acestuia; în acest caz, esenţială este cantitatea produsă şi oferită. pe termen lung, producătorul ţine seama de progresul factorilor de producţie, el căutând maximizarea profitului, mai ales, pe baza sporirii productivităţii folosirii factorilor de producţie.

 Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate şi/sau care urmează să fie făcute, toate în expresie bănească, de către o întreprindere pentru producerea şi desfacerea bunurilor materiale şi serviciilor.

Din definiţie rezultă următoarele trăsături specifice costului:

  1. reflectă unitatea dintre conţinutul consumului de factori şi expresia sa bănească, fără o asemenea unitate nu poate fi vorba de cost;
  2. aduce la acelaşi numitor toate consumurile de factori, prin acestea, eforturile făcute pentru producerea şi desfacerea bunurilor devin măsurabile şi comparabile;
  3. include toate cheltuielile făcute pentru susţinerea ofertei (atât pe cele de producţie, de fabricaţie, cât şi pe cele de desfacere);
  4. se regăseşte în preţul de vânzare al bunului fiind o componentă a acestuia.

De regulă, mărimea costului se calculează: pe unitatea de produs (unitar, mediu); pe o masă de producţie eterogenă, a unei întreprinderi într-un orizont de timp (an, trimestru).

Oricare ar fi raportarea lui (produs, producţie omogenă, producţie eterogenă a întreprinderii), nivelul costului diferă de la un produs la altul, de la un producător la altul, de la o perioadă la alta.

Clasificarea care interesează cel mai mult pe întreprinzător, pentru fundamentarea ofertei pe termen scurt, este cea care împarte costurile în global, mediu şi marginal.

  1. Costul global desemnează toate cheltuielile ocazioante de fabricarea unui volum dat al producţiei şi de desfacerea acesteia.El poate fi fix, variabil şi total.
  2. Costul fix global reprezintă acea parte a costului care, pe termen scurt, rămâne relativ constant, indiferent de modificarea volumului producţiei.
  3. Costul variabil global reprezintă acea parte a costului care variază pozitiv cu producţia, crescând pe măsură ce se produce mai mult, şi scăzând pe măsură ce se produce mai puţin.
  4. Costul total global constă din însumarea costurilor fixe şi a celor variabile. Rezultă deci că, pe termen scurt, modificarea costurilor totale globale este rezultatul exclusiv al schimbărilor survenite în costurile variabile.
  5. Costul total mediu (unitar) se obţine prin împărţirea costului global la producţia omogenă obişnuită. Acesta este fix, variabil şi total.
  6. Costul fix mediu se calculează prin raportarea costului fix global la producţia obţinută şi este variabil în raport cu cantitatea produsă.
  7. Costul variabil mediu se calculează ca raport între costul variabil global şi producţia fizică obţinută şi exprimă costul variabil pe bun, produs sau serviciu.
  8. Costul total mediu se calculează prin însumarea celor două.
  • Costul marginal (cmg) reprezintă sporul de cheltuieli totale (∆ Ctg) antrenat de obţinerea unei unităţi suplimentare de produs şi/sau de serviciu (∆Q).
Cmg = ∆ Ctg/∆Q = Ctg1 – Ctg0/Q1 – Q0, unde

Modificarea cantităţii produse generează efecte funcţionale asupra costului unitar şi asupra cererii globale. Ele sunt cunoscute sub denumirea de funcţie cost, care este o formă specifică a funcţiei de producţie, respectiv inversul ei.

Dacă funcţia de producţie se prezintă sub forma Q = f(x), funcţia cost apare ca: x = f (Q):

Generic, funcţia cost se prezintă astfel: C = f(Q).

Dependenţa funcţională a costurilor faţă de producţie se exprimă în mod diferenţiat pe perioadă scurtă de timp şi pe perioadă îndelungată de timp.

Pentru cost, termenul scurt înseamnă intervalul în care un producător poate mări producţia numai în limita capacităţilor de producţie existente.

Perioada lungă reprezintă timpul în care sunt posibile modificări în scara producţiei pe baza unui “mod tehnologic de capital intensiv” (multe maşini şi puţini muncitori) şi/sau a unui  “mod tehnologic de muncă intensiv” (mulţi muncitori şi puţine maşini). Pe termen lung, evoluţia costurilor este determinată de economiile de scară, de concentrarea producţiei.

Tendinţa logică a funcţiei respective se explică în principal prin efectele diferite pe care le au anumite elemente ale costului (fixe, variabile, directe, indirecte) asupra dinamicii generale a costului. Astfel, în timp ce costurile fixe rămân neutre faţă de evoluţia producţiei, cele variabile, faţă de o asemenea evoluţie.

Maximizarea profitului şi minimizarea costului. Orice firmă care caută să-şi maximizeze profiturile pe termen lung trebuie să aleagă metoda cea mai eficientă din punct de vedere economic, adică metoda ce produce rezultatele sale de producţie la cele mai mici costuri posibile. Această ipoteză a maximizării profitului se numeşte minimizarea costului. Din multitudinea de alternative, firma care urmăreşte maximizarea profitului va alege modul cel mai costisitor de a produce, indiferent ce producţie specifică alege.

Loading...