Pin It
  1. Piaţa

În economia contemporană, piaţa reprezintă instituţia principală în jurul căreia gravitează viaţa economică, constituind în acelaşi timp şi cel mai bun mecanism de reglare economică. Aceasta are o istorie îndelungată, apărând cu multe secole în urmă, ca placă turnantă între producători şi consumatori, atunci când funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă. În decursul timpului, tranzacţiile comerciale mijlocite de piaţă au crescut considerabil, autoproducţia micşorându‑se drastic. De asemenea, aceasta s-a diversificat, iar interdependenţele dintre diversele categorii de piaţă duc la generarea de relaţii în lanţ.

Dată fiind natura complexă a pieţelor, este dificil de formulat o definiţie sintetică, atotcuprinzătoare.

Totuşi, se poate spune că piaţa reprezintă:

- spaţiul economic, mai mult sau mai puţin abstract, în care se întâlnesc, mai mult sau mai puţin direct, producătorii şi cumpărătorii (sau intermediarii acestora), acţionând din interes economic;

- locul de manifestare a concurenţei între agenţii economici cu diverse interese;

- ansamblul mijloacelor de comunicare prin care producătorii şi cumpărătorii se informează reciproc de ceea ce dispun, de ceea ce au nevoie, a cantităţilor şi a preţurilor;

- locul de întâlnire (direct sau indirect) a dorinţelor producătorilor cu dorinţele cumpărătorilor;

- totalitatea relaţiilor de vânzare-cumpărare în legătură cu spaţiul economic în care au loc.

  1. Concurenţa

Concurenţa reprezintă un comportament specific al agenţilor economici producători (vânzători) care, pentru a-şi atinge obiectivul de a atrage de partea lor cumpărătorii, intră în raporturi de cooperare şi confruntare.

Din această definiţie se pot observa câteva elemente necesare înţelegerii conţinutului concurenţei:

- este un comportament specific de confruntare, dar şi de cooperare pentru a obţine diverse avantaje economice în raport de ceilalţi participanţi, cum ar fi condiţii mai bune de producţie, vânzare etc.;

- fiecare agent economic are propriul interes, dar pe ansamblul pieţei se ajunge la o convergenţă în care au de câştigat agenţii economici în general, aceştia învăţând printr-un proces continuu să-şi îmbunătăţească situaţia;

- premisa existenţei concurenţei este libertatea preţului.

Amploarea concurenţei şi a mecanismelor concurenţei diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta, în funcţie de numeroşi factori şi de diverse condiţii:

- numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor;

- gradul de diferenţiere a ofertei şi cererii;

- gradul de transparenţă a pieţei;

- reglementările privind intrarea/ieşirea pe/de pe o anumită piaţă;

- gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;

- măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, de cooperare;

- mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin;

- nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii.

În măsura în care concurenţa este loială (are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare ţară), aceasta îndeplineşte mai multe funcţii:

- stimulează progresul general, favorizând creşterea eficienţei, a dezvoltării de ansamblu a societăţii;

- diferenţiază agenţii economici, favorizându-i pe cei creativi şi defavorizându-i pe cei inactivi;

- diversifică oferta, reduce costurile şi preţurile de vânzare.

În ţările cu economie de piaţă viabilă există reglementări legale în ceea ce priveşte desfăşurarea concurenţei loiale, precum şi măsuri ce sancţionează abaterile de la aceste reglementări. În lipsa existenţei măsurilor adecvate, concurenţa se poate autodistruge, se poate transforma în contrariul său, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta.

Concurenţa trebuie să fie o confruntare deschisă, loială, prin care agenţii economici ofertanţi încearcă să se menţină şi să-şi amelioreze situaţia pe piaţă. În acest scop, ei folosesc instrumente specifice care se pot grupa în două categorii: economice şi extraeconomice.

Dintre instrumentele de natură economică se remarcă:

- reducerea costurilor bunurilor şi serviciilor;

­- reducerea preţurilor de vânzare sau tarifelor pentru serviciile oferite;

- ridicarea calităţii bunurilor şi serviciilor;

- reînnoirea şi diversificarea sortimentală;

- acordarea, în condiţii legale, a unor facilităţi clienţilor;

- publicitatea.

Printre mijloacele extraeconomice se pot distinge:

- obţinerea de informaţii, în condiţii legale, privind activitatea concurenţilor;

- sponsorizarea unor activităţi socio-culturale.

Există şi cazuri care nu au nimic comun cu loialitatea, intrând în sfera concurenţei neloiale. Dintre acestea pot fi menţionate:

  • spionajul economic;
  • corupţia;
  • şantajul;
  • violenţa deschisă.

Concurenţa reprezintă, aşadar, forma activă a liberei iniţiative, ca trăsătură esenţială a economiei de piaţă. Ea atestă raportul dinamic de forţe dintre participanţii la tranzacţiile economice.

Pe parcursul timpului au existat două teorii cu privire la concurenţă. Prima a fost cea clasică, în care să considera că există o ordine firească în cadrul economiei. Fiziocraţii au folosit noţiuni de „ordine naturală” şi „legi naturale”, iar liberalii credeau în „autoreglarea spontană” a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor.

Această concepţie s-a concretizat, în două forme şi anume „teoria mâinii invizibile” (A. Smith) şi „teoria preţurilor sau debuşeelor” (J. B. Say). În esenţă, cele două teorii susţin că, dacă agenţii economici au libertatea deplină de acţiune, vor lua cele mai bune măsuri şi toate interesele vor fi sincronizate (A. Smith). Teoria clasică a concurenţei condamnă agenţii economici la pasivitate, neglijând factorii de timp şi de loc. A doua teorie, cea modernă, consideră concurenţa un proces uniform. Prin însuşi caracterul ei imperfect, concurenţa este dinamică şi efectivă. S. M. Keynes respinge ideea unei ordini naturale, considerând că există dezechilibre în economia de piaţă şi că statul trebuie să intervină pentru a sprijinii economia de piaţă.

În realitate, relaţiile existente pe piaţă, în funcţie de tipurile de pieţe concurenţiale sunt complexe, aşa  cum rezultă din următorul tabel:

 

 

Tipuri de pieţe în funcţie de forţa economică a participanţilor

 

Numărul agenţilor ofertei

Numărul
agenţilor cererii

Numeroşi, dar cu forţă economică redusă

Câţiva

Unul

Produse omogene

Produse diferenţiate

Numeroşi dar cu forţă economică redusă

Cerere fluidă

Piaţă cu concurenţă perfectă

Piaţă cu concurenţă monopo-listică

Oligopol (duopol)

Monopol

Cerere rigidă

 

Câţiva

Oligopson (duopson)

Oligopol bilateral

Monopol contrat (limitat)

Unul

Monopson

Monopson contrat (limitat)

Monopol bilateral

 

 

  1. Preţul

În economia de piaţă, rolul major în stimularea agenţilor economici îl are preţul, ca expresie a legilor generale ale cererii şi ofertei. Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică, reprezentând noţiunea fundamentală a acesteia. El a fost considerat dintotdeauna o mărime relativă, ca ceva ce se măsoară prin altceva.

Dintr-o astfel de perspectivă, preţul reprezintă raportul dintre două cantităţi de bunuri economice propuse la schimb, cantitatea dintr-un bun care trebuie să fie dată în schimbul unei unităţi dintr-un alt bun, considerat etalon (element de referinţă).

În concepţia actuală, preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl oferă pe piaţă. El este cunoscut şi ca preţ absolut.

Indiferent de optica din care este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea „ce măsoară preţul ?”, principalele şcoli economice au dat explicaţii diferite, cunoscute ca teorii ale preţului. Diversele răspunsuri pot fi grupate în trei mari categorii de teorii: teoria clasică a preţului, teoria neoclasică a preţului, teoria mixtă a preţului.

În teoria clasică a preţului (teoria obiectivă a preţului), acesta are substanţă în valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora, preţul exprimând în principal condiţiile de producţie a mărfii, modul în care ea se obţine prin combinarea şi substituirea factorilor de producţie de către producător.

Astfel, Adam Smith vorbeşte de un preţ natural sau real, exprimat în muncă, respectiv valoare şi un preţ curent sau nominal (preţul pieţei, exprimat în bani), iar David Ricardo de preţul absolut, adică valoarea şi preţul relativ care coincide cu valoarea de schimb, adică în raport cu care se schimbă două mărfuri între ele.

În această concepţie, preţul este expresia în bani a valorii mărfii şi oscilează în jurul acesteia în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă.

Şcoala neoliberală a fundamentat teoria subiectivă (neoclasică) a preţului. Adepţii acestei teorii consideră preţul ca fiind determinat de utilitatea marginală a bunului, precum şi de raritatea acestuia, existând o relaţie de directă proporţionalitate între acestea şi preţ. Preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care se manifestă şi sunt percepute utilitatea marginală şi raritatea bunului, cumpărătorul având un rol decisiv în formarea şi evoluţia preţului. Reamintim aici clasica dispută privind preţul diferit al apei şi al diamantului, („paradoxul sau dilema, apă - diamant”); valoarea economică şi preţul trebuie judecate prin prisma acţiunii conjugate a utilităţii marginale şi rarităţii, supralicitarea oricăreia dintre acestea ducând la concluzii eronate, aşa cum au observat o serie de economişti ca R. Hilferding, Gunnar Mirdal, Virgil Madgearu sau istorici ai ştiinţei economice ca Luigi Cossa.

Teoria mixtă (contemporană) a valorii economice şi preţului a fost elaborată în principal de Şcoala de la Cambridge şi are ca principală optică faptul că cele două teorii anterioare, deşi par divergente, sunt complementare.

Importanţa preţului în ştiinţa economică, precum şi în activitatea practică, capacitatea sa de a influenţa deciziile şi acţiunile agenţilor economici se realizează prin funcţiile sale.

Principalele funcţii ale preţului sunt2:

  • funcţia de calcul (de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor desfăşurate de agenţii economici). Forma de măsurare economică se realizează prin mijlocirea preţului (măsurarea cheltuielilor de producţie se face prin intermediul costului de producţie, iar dimensionarea rezultatelor prin intermediul preţului de vânzare);
  • funcţia de stimulare a producătorilor. Preţul este principalul instrument prin care îşi recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuarea activităţii economice, constituind totodată cel mai autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi realocarea resurselor economice pe domenii de activitate;
  • funcţia informaţională. Preţul informează producătorii asupra gradului de tensiune dintre nevoi şi resurse, îi ajută să dea răspunsuri pertinente la problema fundamentală a oricărei economii (ce şi cât să se producă?, cum să se producă?, pentru cine să se producă?), precum şi consumatorii cu privire la achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de pe diverse pieţe;
  • funcţia de măsurare a puterii de cumpărare a veniturilor nominale. Bunurile şi/sau serviciile achiziţionate de populaţie depind atât de veniturile nominale, cât şi de nivelul preţurilor acestora. Veniturile reale se află în raport invers proporţional cu preţurile bunurilor şi cu tarifele serviciilor;
  • funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de activitate. Agenţii economici (ramurile şi sectoarele de activitate) ale căror preţuri relative scad, înregistrează pierderi, iar cele ale căror preţuri relative cresc, înregistrează venituri suplimentare. Acest fenomen este cunoscut în literatura economică sub denumirea de „foarfeca preţurilor”.

Cu titlu de exemplu, se poate menţiona faptul că în ultimul timp preţurile relative ale produselor industriale au crescut, iar cele ale produselor agricole au scăzut. Permanentele modificări de preţuri în ritmuri inegale şi cu sensuri diferite de mişcare conduc şi la redistribuirea veniturilor populaţiei dinspre ramurile care nu reuşesc să obţină preţuri peste media creşterii lor spre cele în care se practică asemenea preţuri.

Formarea preţului are loc sub influenţa unei multitudini de factori, grupaţi în factori interni şi factori externi.

Grupa factorilor interni de formare a preţului se referă la acele procese care sunt specifice mecanismului pieţei concurenţiale:

  1. a) dinspre cererea consumatorilor, sunt:

- utilitatea atribuită bunurilor de către cumpărător;

- capacitatea de plată a populaţiei consumatoare;

- nevoile consumatorilor şi structurile cererii.

  1. b) dinspre oferta producătorilor sunt:

- nivelul costurilor unitare;

- abilitatea întreprinzătorului;

- posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor;

- preţul bunurilor pe alte pieţe.

  1. c) care acţionează pe ansamblul pieţei sunt:

- jocul liber al cererii şi ofertei;

- presiunea celor două forţe ale pieţei;

- factorii monetari.

Pe lângă factorii interni, există şi factori externi ai formării preţului, cum sunt:

- intervenţia indirectă guvernamentală (în planul cererii şi ofertei);

- măsurile specifice adoptate de stat pe diferite pieţe pentru  menţinerea unor echilibre economico–sociale;

- comportamentul monopolurilor.

Pe baza influenţei preponderente a uneia sau alteia dintre grupele de factori prezentate, s-au conturat mai multe tipuri de preţuri:

Preţurile libere (modele teoretice) sunt acelea care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei concurenţiale, în care nici una dintre forţele pieţei nu este suficient de puternică pentru a putea influenţa sau decide în mod unilateral nivelul şi dinamica preţului. Este situaţia ideală care se întâlneşte în modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă şi spre care se tinde în economiile reale.

Preţurile administrate (modele teoretice) sunt considerate acele preţuri care se formează şi se modifică mai ales sub influenţa statului şi/sau a firmelor cu o poziţie dominantă (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri, oligopsonuri).

Preţurile mixte sunt acelea care sunt formate pe baza acţiunii conjugate a factorilor arătaţi anterior (endogeni şi exogeni pieţei), fiind cele care există în statele cu economie concurenţială funcţională, decurgând din intersectarea celor două tipuri extreme de preţuri (libere şi administrate).

Principalul economist neoclasic, la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, Alfred Marshall, a avut preocupări de a atenua deosebirile dintre teoriile obiective şi teoriile subiective despre preţul bunurilor economice. El susţine că, în realitate, problema este ceva mai complicată şi că la determinarea preţurilor trebuie ţinut cont atât de cerere (respectiv de aprecierile subiective), cât şi de ofertă (respectiv de costurile de producţie, determinabile în mod obiectiv)3. Această concepţie a sa este cunoscută în ştiinţa economică sub denumirea de teoria sintetică a valorii şi preţului. Pentru demonstraţie, Alfred Marshall recurge la o comparaţie, considerând că cererea şi oferta de bunuri pe piaţă, aprecierile subiective şi determinările obiective ale preţurilor se aseamănă cu tăierea unei bucăţi de hârtie cu ajutorul unei foarfece, care are două lame, şi despre care nimeni nu ar putea spune că taie numai cu una din lame (cea de sus sau cea de jos). Pe termen scurt, factorul determinant al preţurilor este cererea (implicit aprecierile subiective), iar pe termen lung, factorul determinant este oferta (respectiv costurile de producţie), preţul exprimând atât interesele cumpărătorului, cât şi pe cele ale producătorului. Raporturile dintre interesele producătorului (ca agent al ofertei) şi interesele consumatorului (ca agent al cererii), exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa ce determină nivelul şi dinamica preţului.

 

 

2 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar, Ed. ASE, Bucureşti, 2006, p. 219.

3 Sultana Sută – Selejan, Doctrine economice. Tendinţe majore şi opere reprezentative în istoria modernă şi contemporană a gândirii economice – O prezentare selectivă, Ed. „Independenţa Economică”,  Piteşti, 2000, p. 96.