1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Adesea se pune întrebarea: Economia modernă de piaţă concurenţială este preponderent echilibrată sau preponderent dezechilibrată? Răspunsul la o asemenea întrebare nu a fost şi nu este unul linear. Pentru a formula un răspuns pertinent cu privire la caracterul prioritar echilibrat sau prioritar dezechilibrat este necesar să se elaboreze o metodologie adecvată în acest domeniu şi, apoi, pe baza acesteia să se facă judecăţile de valoare corespunzătoare.

În scopul arătat, se poate recurge la punerea în relaţie a echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic, pe de o parte şi a creşterii economice, dezvoltării şi progresului în economie, pe de altă parte. Anticipând, istoria economică evidenţiază faptul că progresul economico-social s-a realizat prin confruntarea forţelor opuse în jurul echilibrelor economice, pentru atingerea şi menţinerea unor noi echilibre. Unii autori susţin că lupta pentru menţinerea echilibrelor deja existente este, în fapt, acţiunea pentru stagnare sau, în cel mai bun caz, pentru temporizarea progresului.

Problema echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic nu este nouă. Astfel, clasicii şi neoclasicii au pornit de la următoarea ipoteză esenţială: preţurile sunt perfect flexibile şi asigură un echilibru automat şi instantaneu al cererii şi ofertei pe toate pieţele.

Adam Smith poate fi considerat părintele modelului clasic (neoclasic) al echilibrului economic. În concepţia sa, aşa numita “mână invizibilă” este în măsură să lege şi să armonizeze comportamentele producătorilor şi ale consumatorilor. Aşa cum remarca Paul Samuelson, în acest spirit smithian, fiecare individ îşi urmăreşte exclusiv propriile interese egoiste dar “mâna invizibilă” conduce la avantaje pentru toţi, astfel încât intervenţia statului ar antrena inevitabil dezechilibre şi tensiuni sociale (“Laissez faire, laissez passer et vous aboutirez à la meilleur allocation possible de ressources disponibles”).

David Ricardo porneşte de la cele două postulate ale teoriei clasice a echilibrului: caracterul vremelnic al variaţiei preţului în raport de cerere şi ofertă; caracterul absolut al echilibrului. Ca urmare, el susţine că echilibrul (rupt temporar) poate fi restabilit prin evoluţia ofertei care va aduce preţul la nivelul său natural (cu sensul de creştere a ofertei şi de reducere a preţului).

Jean B. Say şi-a fundamentat teoria echilibrului pe aşa-zisa lege a debuşeelor. Conform acestei legi, produsele şi veniturile, fluxurile reale şi cele monetare, oferta şi cererea de bunuri se echilibrează automat. Fiecare nou produs, fiecare ofertă îşi creează propria piaţă de desfacere, propria cerere.

John Stuart Mill susţine aceeaşi idee a echilibrului automat. El consideră că mijloacele de plată pentru mărfurile achiziţionate sunt mărfurile însele. Produsele pe care le posedă cineva sunt, de fapt, mijloacele cu care se plătesc bunurile achiziţionate de la terţi.

Şcoala neoclasică a reluat marile principii liberale de la unii clasici şi unele din instrumentele lor de analiză, dar cuprinde într-un sistem analiza economică a opţiunilor individuale şi a coordonării acestor opţiuni de către pieţe (L. Walras, C. Menger, V. Pareto, A. Marshall, K. Arrow, G. Debreu).

Monetariştii (F. von Hayek, M. Friedman) caută să demonstreze validitatea pe termen lung a teoriei clasice a monedei, superioritatea politicilor monetare faţă de politicile bugetare şi efectele perverse ale instabilităţii monetare.

John M. Keynes inversează postulatul de pornire al analizei neoclasice; pe termen scurt, arată el, preţurile sunt fixe (rigide). De aceea, agenţii sunt obligaţi să raţioneze cu astfel de preţuri şi operează orice acţiune necesară acţionând asupra cantităţilor (consum, investiţii, producţie etc.).

François Perroux apreciază că un ansamblu economic este în stare de echilibru general atunci când rezultanta energiilor de schimbare ale agenţilor care îl compun este în vecinătatea lui zero. Se pare că economistul francez leagă starea de echilibru general de statica economică (macroeconomică).

În ştiinţele naturii, echilibrul este definit ca acea stare macroscopică a sistemelor (corpurilor) materiale capabile de transformări, ce se formează sub acţiunea reciprocă a unor forţe externe, respectiv interne, stare ce rămâne invariabilă în timp.

Dacă se modifică interacţiunea reciprocă, respectiv parametrii care caracterizează mărimea (presiunea, temperatura etc.) atunci se modifică şi echilibrul.

Dezechilibrul exprimă pierderea echilibrului, adică acea stare a sistemelor materiale aflate pe punctul de a cădea, de a se prăbuşi.

În economie echilibrul (în general) semnifică egalitatea a două mărimi măsurabile interdependente (echilibrul bugetar, de pildă, arată egalitatea dintre venituri şi cheltuieli). El este un moment fundamental al stabilităţii sistemelor dinamice din societate, ca şi din natură, spre această stare ţintind forţele opuse din diverse domenii.

Invers, dezechilibrul economic înseamnă inegalitatea celor două mărimi măsurabile interdependente; este reversul stării de egalitate, de echilibru.

Echilibrul economiei concurenţiale de piaţă este o stare specifică pieţelor creată prin acţiunea şi comportarea agenţilor economici în dubla lor calitate de producători (vânzători) şi de consumatori (cumpărători).

În economia actuală, echilibrul economic semnifică acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa monetară, a capitalurilor, piaţa muncii, precum şi piaţa naţională în ansamblul său, în sensul egalizării cererii şi ofertei, respectiv în cel al unei asemenea diferenţe dintre ele care să nu depăşească anumite limite considerate normale şi care nu generează tensiuni sociale grave.

În alţi termeni vorbind, echilibrul economic semnifică acea situaţie a unei economii în care proporţiile cantităţilor globale permit ajustarea armonioasă a fluxurilor, stabilitatea preţurilor şi funcţionarea satisfăcătoare a aparatului economic. Ansamblul socio-economic funcţionează pentru a asigura satisfacerea rezonabilă a participanţilor săi şi a-i pregăti împotriva şocurilor.

În corelaţie cu nivelurile agregării activităţilor economice, echilibrul economic se realizează la nivel microeconomic, mezoeconomic şi macroeconomic. Iar în raport cu natura proceselor economice şi cu felul în care se pot exprima rezultatele activităţilor economice, echilibrul economic cunoaşte mai multe forme, ca: echilibrul economic material, echilibrul economic valoric, cel al resurselor umane (de muncă).

Echilibrul general este, deci, acea situaţie a unei economii în care proporţiile mărimilor indicatorilor globali permit o ajustare armonioasă a fluxurilor reale şi monetare, asigurând o asemenea funcţionare sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici.

În concepţia statică, echilibrul economic este o constelaţie de variabile, astfel legate între ele încât face imposibilă orice instabilitate. Cu alte cuvinte, echilibrul static presupune funcţionarea sistemului în acelaşi mod (lucru posibil numai pe termen scurt).

În optica dinamică, echilibrul economic general este o etapă a schimbării economiei, schimbare ce este determinată de factori perturbatori şi la care sistemul poate reveni după ce au fost adoptate şi implementate anumite măsuri de ajustare. Cu alte cuvinte, factorii de creştere şi dezvoltare economică şi metamorfozele permanente ce au loc în raportul dintre diversele entităţi economice (cererea şi oferta, de exemplu) imprimă echilibrului economic un caracter dinamic, măsurabil, cuantificabil, te termen scurt sau pe termen lung.

Principalele echilibre spre care tind toate ţările sunt: o creştere economică pozitivă şi consolidată; ocuparea deplină a resurselor de muncă; stabilirea nivelului general al preţurilor şi a masei monetare; repartiţia adecvată şi justă a veniturilor; echilibrul bugetar; sold echilibrat pe termen mediu al balanţei de plăţi externe.

Noţiunea de echilibru economic este relativă.

În plus, echilibrul economic general, care vizează fluxurile şi agregatele globale (producţia naţională, cererea globală, masa monetară) şi ia în consideraţie indicatorii cei mai semnificativi (rata şomajului, cursul valutar etc.), este şi mai relativ, acesta inducând în structurile sale toate aspectele relative ale echilibrelor parţiale.

Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare (situaţie) a unei economii care este marcată prin dereglarea raportului dintre cererea globală şi oferta globală, dereglare însoţită de decalaje importante ale agregatelor economice faţă de punctul lor de echilibru.

Mişcarea vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent. Diapazonul acestora este destul de larg. De la dezechilibre dorite şi acceptate ca normale până la cele nedorite şi care pot provoca tensiuni sociale şi politice de mare anvergură.

Mergând pe linia echilibrelor, se poate spune că cele mai semnificative dezechilibre sunt:

  • stagnarea şi / sau contracţia producţiei;
  • subocuparea sau şomajul (mai rar, supraocuparea);
  • inflaţia uneori deflaţia;
  • decalajele puternice dintre veniturile personale etc.

Formele fundamentale ale dezechilibrului economiei de piaţă concurenţiale sunt presiunea şi absorbţia.

Presiunea este considerată un dezechilibru normal, în sensul că se caracterizează printr-un exces de ofertă ceea ce înseamnă că vânzătorii “aleargă” după cumpărători, că este vorba de o piaţă a cumpărătorilor (“buyers market”).

Absorbţia este o altă formă fundamentală de dezechilibru, un dezechilibru anormal, caracterizat printr-o penurie de ofertă, printr-un exces de cerere, concretizat în şirurile (cozile) de aşteptare la uşile magazinelor comerciale. Deci, absorbţia semnifică o piaţă a vânzătorilor (“sellers market”).

În cel mai general sens, echilibrul economic constă în relaţia (raportul) dintre resurse şi trebuinţe. Cum se ştie, nevoile depăşesc în permanenţă resursele. De aceea, de regulă, echilibrul se atinge fie pe calea limitării nevoilor (a nu se uita că pe piaţă acestea apar ca cerere solvabilă), fie prin sporirea resurselor şi folosirea lor mai bună.

Mecanismul preţurilor facilitează obţinerea echilibrului. Ca rezultat al oscilaţiilor preţurilor se produce egalizarea cererii şi ofertei de mărfuri în punctul intersectării lor. Echilibrul prin intermediul mecanismului preţurilor se poate statornici atât pentru diferitele mărfuri, cât şi la nivelul economiei naţionale (prin echilibrarea cererii agregate şi a ofertei agregate). Cu alte cuvinte, atât la nivel micro, cât şi la cel macroeconomic. Evident, procesul formării echilibrului macro este mult mai complex şi mai contradictoriu.

La nivel macro, se face distincţie între echilibrul parţial şi echilibrul general.

Echilibrul parţial constă în concordanţa calitativă (egalitatea) dintre două laturi strâns legate ale economiei, dintre doi parteneri ai acesteia.

Spre deosebire de acesta, echilibrul general înseamnă concordanţa (dezvoltarea concertată) a tuturor sferelor sistemului economic. La baza echilibrului economic general se află concordanţa dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Dar, aici se are în vedere nu doar cererea şi oferta de bunuri de consum, ci şi de factori de producţie. Este vorba de asigurarea unui echilibru pe toate pieţele şi între toate aceste pieţe.

Condiţiile specifice din fiecare ţară impun măsuri concrete pentru asigurarea echilibrului economic în fiecare etapă de dezvoltare, în aşa fel ca dezechilibrul economic să nu ducă la inelgalităţi, disproporţii, decalaje, atât la nivel micro cât şi macroeconomic, decalajele fiind una dintre problemele fundamentale cu care se confruntă economiile naţionale ca şi economia mondială.

Pe baza teoriei economice dominante şi a naturii politicii economice dintr-o ţară, într-o anumită etapă se pot construi modele ale echilibrului economic, ce se folosesc încă din faza de anticipare sau proiectare a activităţilor economice. Sau cum spune James M. Buchanan „Teoria economică este cu adevărat o teorie a opţiunii colective şi, ca atare, ea ne oferă o explicaţie a modului în care interesele individuale, cu echilibrele specifice, sunt reconciliate cu echilibrul general, prin mecanismul negocierilor şi al schimbului”.

Loading...