Trecerea de la obiectivele, problemele şi politicile microeconomice, constituite pe baza şi în spiritul intereselor personale ale agenţilor individuali, la cele macroeconomice reprezintă un alt aspect major al agregării.
O problemă economică devine una macroeconomică atunci când şi acolo unde aceasta derivă din formarea şi consolidarea unei anume economii (naţionale); stimulează sau afectează realizarea intereselor generale ale agenţilor şi sectoarelor instituţionale dintr-o ţară; antrenează măsuri concertate şi acţiuni convergente din partea participanţilor în direcţia aducerii în limite normale de desfăşurare a activităţilor.
Dacă o problemă microeconomică presupune cel puţin o necunoscută, respectiv câteva necunoscute, una macroeconomică implică sute şi chiar mii de necunoscute (economice, sociale, politice, ecologice etc.).
Fiecare problemă macroeconomică are două laturi distincte, dar legate între ele: una pozitivă şi alta negativă, una echilibrantă (normală) şi alta dezechilibrantă (anormală).
Concretizând pe exemplul primei probleme macroeconomice, se poate spune că toate ţările doresc creştere economică continuă şi înaltă, dezvoltare intensivă şi durabilă (latura pozitivă), dar aceste ţări se confruntă periodic cu crize şi recesiuni, cu variate dezechilibre între cererea şi oferta globale, cu tensiuni sociale intense.
Obiectivele şi problemele macroeconomice arătate sunt abordate şi soluţionate îndeosebi în spiritul mecanismelor de funcţionare a pieţelor concurenţiale. Dar, pe această bază, multe din problemele arătate nu sunt soluţionate în concordanţă cu interesele generale (naţionale). Apare, deci, nevoia unor ajustări, corectări a acelor efecte ce decurg din eşecul pieţelor. Acestea sunt denumite cu un singur termen politica economică.
Politica economică constă din acţiunea conştientă a puterii publice, democratic constituită, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale statului – naţiune şi punerea în operă a acestor obiective, pornind de la condiţiile existente şi folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate.
Punctul de pornire în elaborarea politicii economice îl constituie perceperea şi conştientizarea intereselor generale supreme ale naţiunii la momentul dat şi într-o perspectivă previzibilă.
Tipologia politicilor şi strategiilor economice se realizează prin folosirea mai multor criterii, fiecare astfel de criteriu stând la baza formelor şi tipurilor de politici economice.
În raport cu obiectivele finale, politicile economice pot fi de creştere, de dezvoltare durabilă, de ocupare deplină etc.
În funcţie de instrumentele folosite, se practică politici cu instrumente indirecte (monetare, fiscale) şi cu instrumente directe (preţuri, subvenţii).
După extensia în timp a obiectivelor: politici conjuncturale, pe termen scurt, structurale, pe termen lung.
În funcţie de modul de influenţare a participanţilor la mecanismele pieţei: politici restricţioniste, de incitare, de concertare.
După amploarea domeniului vizat şi de instrumentele folosite: globale, sectoriale.
În raport de optica doctrinară a guvernanţilor, există politici economice liberale sau neoliberale, keynesiste sau neodirijiste.
De cele mai multe ori se fundamentează şi se practică mixuri de politică macroeconomică, cele mai cunoscute fiind politicile cererii şi cele ale ofertei.
Politicile cererii agregate (demand–side policies) sunt bazate pe teoria cererii agregate (demand–side economics) şi combină mai multe obiective şi mai multe instrumente de analiză şi gestiune guvernamentală.
Politicile ofertei agregate (supply–side policies) se fundamentează pe teoria ofertei agregate (supply–side economics) şi agreghează numeroase obiective şi instrumente.
Printre cele mai utilizate politici de către guverne pentru asigurarea unei activităţi echilibrate în economie sunt: politica bugetară, monetară şi fiscală.
Politica bugetară reprezintă totalitatea măsurilor, a acţiunilor statului privind asigurarea veniturilor statului şi organelor locale, a modului în care sunt acoperite cheltuielile publice (învăţământ, sănătate, cultură, apărare, administraţie, protecţia socială, protecţia mediului natural etc.) ca şi pentru contracararea şocurilor din economie. Instrumentul principal îl reprezintă bugetul public (atât central cât şi cele locale).
Bugetul de stat reprezintă principalul instrument financiar al statului şi se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt înscrise pe de o parte veniturile (provenite din impozite, taxe şi resurse nefiscale), iar pe de altă parte cheltuielile publice. Prin intermediul bugetului conducerile statelor înfăptuiesc politicile educaţiei, sănătăţii, protecţiei sociale, asigurarea apărării şi ordinii publice, dar şi de reducere a şomajului, protecţia mediului şi susţinerea creşterii economice.
Bugetul de stat este elaborat de către guvern, iar după aprobarea în parlament, este administrat de puterea executivă.
În execuţia sa, în funcţie de situaţia soldului (raportului dintre venituri şi cheltuieli), bugetul poate fi excedentar, echilibrat sau deficitar.
Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor şi metodelor prin care autorităţile publice intervin în desfăşurarea unor fenomene ca inflaţie, crize economice, politica socială etc. prin creşterea sau reducerea ofertei de bani. În acest scop, banca centrală utilizează politica dobânzilor înalte când există pericolul unei creşteri economice exagerate şi a unui consum care stimulează această creştere fără o perspectivă de durată şi a dobânzilor scăzute pentru relansarea activităţii economice şi consumului, atunci când economia este în impas (criză). Pentru realizarea acestei politici există 3 opţiuni: emisiuni suplimentare de monedă, controlul banilor existenţi în sectorul monetar, taxa scontului şi rescontului şi vânzarea – sau după caz – cumpărarea de titluri de valoare de pe piaţa liberă*.
Politica fiscală reprezintă totalitatea elementelor privind concepţia, măsurile şi acţiunile statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare, tipurile de impozite, finanţarea cheltuielilor publice şi folosirea lor ca instrument de stimulare a creşterii economice.
Asigurarea colectării unor venituri cât mai mari pentru realizarea politicilor economice se face prin stabilirea unor niveluri ale impozitelor directe şi indirecte, a diverselor taxe ca şi a altor surse .
Impozitele sunt: directe, suportate direct de către contribuabili (impozit pe profit, salarii, pe avere, pe dividende, pe venitul agricol etc.); indirecte – sunt incluse în preţuri şi sunt plătite de toţi consumatorii (taxa pe valoare adăugată – TVA, accize, taxe vamale şi alte taxe) afectând îndeosebi pe cei cu venituri mici.
În afara acestor politici mai există şi alte politici economice printre care politica de mediu, care cuprinde ansamblul orientărilor, principiilor şi reglementărilor menite să asigure dezvoltarea economico – socială durabilă, în strânsă dependenţă cu cerinţele protecţiei mediului, să asigure echilibrul ecologic, puritatea apei, aerului, solului; politici industriale, agricole, comerciale, valutare etc.
Politicile economice nu vizează însă numai situaţia economică internă, ci şi relaţiile economice cu alte ţări şi care au implicaţii macroeconomice. Aici se includ politica comercială externă (comerţul exterior) şi politica de plăţi, ambele fiind oglindite de balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe. Ele se elaborează şi se urmăreşte executarea lor pe o perioadă de timp, iar la sfârşitul perioadei este de dorit a fi echilibrate: în cazul comerţului exterior importurile şi exporturile să fie aproximativ egale iar plăţile externe si nu fie mai mari decât încasările; în caz contrar, deficitele sunt acoperite prin finanţare de către stat.
În perioada de după 1989, balanţa comercială s-a dezechilibrat permanent, în prezent deficitul comercial situându-se la niveluri înalte. Importurile masive, de multe ori de produse de consum care puteau fi produse în interior, şi exporturile mici, au dus la creşterea deficitului comercial, iar balanţa de plăţi a fost puternic dezechilibrată datorită împrumuturilor cu dobânzi foarte mari.
* aceste concepte (scont, rescont, titluri de valoare) vor fi tratate în capitolele următoare.