1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Din anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra mediului de la Stockholm, şi până în prezent, au apărut o serie de definiţii ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesul creşterii economice.

La Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, raportul Brundtland, intitulat „Viitorul nostru comun”, prezentat în iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea concilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.[1]

Conceptul uzitat în mod normal de dezvoltare durabilă, viabilă sau sustenabilă are în vedere interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor actuale, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Aceste patru sisteme pot deveni compatibile doar dacă strategia privind dezvoltarea durabilă include, ca un element indispensabil, simultaneitatea progresului în cele patru sisteme.

Altfel spus, dezvoltarea durabilă poate să fie definită de următoarele dimensiuni:

  • Dimensiunea naturală presupune ca mediul creat de om să fie compatibil cu mediul natural;
  • Dimensiunea social-umană presupune ca toate ieşirile din mediul creat de om să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed;
  • Dimensiunea naţional – statală, regională şi mondială presupune compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global.

Conceptul de dezvoltare durabilă, cât şi strategia ce-l vizează consideră că omul este pionul principal şi astfel problemele lui trebuie rezolvate indiferent de loc sau de spaţiul căruia îi aparţine. Datorită acestui deziderat, se utilizează şi conceptul de dezvoltare umană durabilă.

Dezvoltarea umană durabilă presupune realizarea următoarelor exigenţe majore:

  • un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate de confruntare cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborare cu mediul natural;
  • îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate ale lumii;
  • o planificare strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate directă, atât în plan naţional cât şi internaţional;
  • atingerea unei stări durabile de echilibru prin schimbarea fundamentală a valorilor şi obiectivelor la toate nivelurile de agregare;
  • realizarea unei dezvoltări durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate, ceea ce conduce la o transformare disputată şi de lungă durată;
  • creşterea substanţială a rolului ştiinţific în societatea cunoaşterii. Ştiinţa trebuie să ajute omul să se cerceteze pe sine (sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale) tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care doreşte să o modifice;
  • restructurarea instituţional – spirituală a economiei.

Atunci când facem referire la dezvoltarea umană durabilă trebuie avute în vedere că modificările comportamentale ale oamenilor, precum şi valorile pe care aceştia le însuşesc se concretizează prin intermediul educaţiei, culturii, ştiinţei, spiritualizării etc. Un ajutor în această metamorfoză este reprezentat de informaţie, deoarece acesta furnizează oamenilor date esenţiale pe care aceştia să-şi bazeze deciziile.

Dezvoltarea umană durabilă presupune realizarea unei societăţi viabile, în care omul să fie privit ca elementul principal, dar în acelaşi timp acesta să-şi modifice comportamentul în asemenea mod încât să existe o compatibilitate între toate componentele dezvoltării durabile care să conducă spre o viaţă mai bună şi un nivel de trai mai ridicat.

Dezvoltarea umană durabilă foloseşte o serie de indicatori pentru a putea să fie măsurată. Cu ajutorul acestora se relevă atât  aspectele cantitative, precum şi aspectele sociale şi ecologice, care ţin mai mult de laturile calitative ale fenomenelor.

Cercetările ştiinţifice româneşti subliniază concluzia potrivit căreia dezvoltarea umană durabilă poate să fie cuantificată cu ajutorul unui sistem de indicatori format din trei grupe de parametrii:

  1. indicatori ai durabilităţii economice.
  2. indicatori ai durabilităţii sociale.
  3. indicatori ai durabilităţii mediului natural.

În comparaţiile internaţionale este folosit indexul dezvoltării umane (IDU), care este format din trei indicatori: longevitate; cunoştinţe şi controlul resurselor pentru o viaţă decentă. Pentru longevitate se calculează speranţa medie de viaţă, pentru cunoştinţe se calculează cifra de şcolarizare, iar pentru controlul resurselor se ia în calcul produsul naţional brut pe locuitor.

   Unele cercetări recente demonstrează utilitatea şi altor indicatori specifici creşterii economice, corelaţi cu starea comportamental – spirituală a populaţiei.

 

[1] Cămăsoiu Camelia (coord.) – “Economia şi sfidarea naturii”, Editura Economică, Bucureşti, 1994, pag. 13

Loading...