1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Conţinutul pieţei muncii a constituit, în decursul timpului obiectul diferitelor teorii opţionale[1], unele fiind favorabile muncii, altele fiind favorabile celorlalţi factori de producţie – capitalul sau factorul natură. Realitatea a demonstrate că munca rămâne valoarea fundamentală care prin creativitate ştiinţifică, eficienţă şi moralitate caracterizează viaţa şi evoluţia umană pe diverse trepte ale dezvoltării.

Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul determinant al muncii în dezvoltarea economico-socială şi cu exigenţele generale ale teoriei pieţei şi preţului. Această piaţă relevă un complex de relaţii în care se regăsesc, în cea mai mare parte, raporturile dintre oameni şi evoluţia lor în timp şi spaţiu punându-şi amprenta pe tipul de civilizaţie .

Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă, al relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea dintre cererea  de muncă (care provine de la populaţie) cu oferta de muncă (care provine de la firme), stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.

Omul este mai mult decât o marfă[2] astfel că piaţa muncii are un loc deosebit în teoria şi practica economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai reglementată. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente delimi­tate pe genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Ca piaţă derivată, ea primeşte influenţele celorlalte pieţe şi, totodată, generează efecte ce se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.

Piaţa muncii se comportă, pe de o parte, ca orice piaţă şi, pe de altă parte, are caracteristici proprii, determinate de specificul uman al obiec­tului cu care operează şi cel al serviciilor generate de acesta şi pe care întreprinzătorii le cumpără.

Experienţa istorică arată că în esenţă piaţa muncii implică întotdeauna stabilirea de raporturi între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Aceasta determină anumite specificităţi referitoare la ajustarea ofertei şi cererii, la formarea preţului muncii, la existenţa unui sistem de norme şi valori sociale şi de instituţii specializate.

În acest sens, relevăm câteva caracteristici.

Piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice care determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico – sociale care generează cererea de muncă.

Piaţa muncii are un rol esenţial în cadrul interdependenţelor care asigură dinamismul economiei. Dar nu trebuie absolutizată această relaţie, deoarece nu întotdeauna şi peste tot există o corelaţie strânsă, liniară, între factorul muncă şi creşterea economică. Unele resurse de muncă nu se manifestă pe piaţa muncii ca atare, chiar dacă ele sunt creatoare de bunuri economice. Exigenţele juridico-sociale, ca şi cele privind ocuparea şi protecţia socială nu soluţionează automat nici problemele pieţei şi nici pe cele cu care se confruntă dezvoltarea economiei.

Piaţa muncii presupune negocierea permanentă între purtătorii ofertei de muncă şi cei ai cererii de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Ea facilitează întâlnirea între locurile de muncă disponibile şi lucrătorii disponibili, fiind principalul model de parteneri între patron şi angajat.

Munca este un atribut numai al omului, constituind un consum de energie fizică şi intelectuală într-un scop precis, concretizat, de obicei, în bunuri economice. Aspectele demografice, de pregătire, de educaţie determină valoarea forţei de muncă la un moment dat.

Modalitatea prin care se realizează unirea între forţa de muncă şi celelalte elemente ale unei activităţi economice este caracteristică fiecărui sistem real economiei. În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial – funcţională se foloseşte, în acest scop, mecanismul specific al pieţei muncii, adică negocierea concretizată în angajarea omului ca salariat. Dar pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al unei ţări, deoarece persoanele care au în posesie şi ceilalţi factori de producţie îi combină pe toţi în mod direct fără a apela la mecanismul pieţei muncii.

Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe influenţe din partea multor factori.

Această caracteristică rezultă din specificul muncii, ca şi din cerinţa de a se asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia loială prin intermediul organizaţiilor sindicale, de a permite gruparea întreprinzăto­rilor care angajează munca salariată. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul de organizare şi de constituire a cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate. De exemplu, concurenţa de oligopol este realizată de uniunile sindicale, iar concurenţa de oligopson, de asociaţiile patronale, atunci când acestea fixează anumite standarde privind regulile de angajare. De asemenea, se poate manifesta o concurenţă de monopson, atunci când într-un domeniu există un singur cumpărător de muncă. Sau, datorită influenţei sindicatelor, vânzătorii de muncă pot să influenţeze oferta de muncă prin existenţa unor înţelegeri de tip closed shop, care limitează accesul persoanelor într-un domeniu de muncă (asociaţii medicale, uniuni ale juriştilor, asociaţii în domeniul financiar-contabil etc). În decursul timpului au fost create în plan naţional şi internaţional diverse instituţii şi mecanisme legislative care accelerează sau frânează piaţa muncii. Pe această piaţă se realizează negocierea colectivă, participarea, concertarea socială, rară a fi exclus conflictul. Negocierile pot fi: între guvern, patronate şi sindicate pentru stabilirea contractului colectiv de muncă; între patronate şi sindicate pentru un anumit domeniu de muncă; între angajat şi angajator pentru încheierea contractului individual de muncă. Prin reglementările sale, piaţa muncii trebuie să prezinte o anumită flexibilitate care să ducă la o mai mare competitivitate şi să influenţeze sistematic, în mod favorabil, creşterea economică.

Piaţa muncii înregistrează în decursul timpului o segmentare specifică.

În condiţiile actuale ale economiei cu piaţă concurenţială se adânceşte considerabil diviziunea socială a muncii, astfel că nu se poate trata nevoia globală de forţă de muncă, în relaţie cu nevoile capitalului. Forţa de muncă este structurată pe vârste şi sex, pe categorii profesionale, pe grade de calificare, pe zone geografice şi pe oportunităţi de ocupare.

În funcţie de parametrii de performanţă pot fi delimitate: piaţa principală a muncii, caracterizată prin niveluri ridicate de stabilitate şi siguranţă a locului de muncă şi de salarizare, precum şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin parametrii specifici activităţii economice, respectiv instabilitate mai accentuată, salarizare modestă etc.

De asemenea, piaţa muncii mai poate fi segmentată în: piaţa muncii caracteristică nivelului macroeconomic, care favorizează formarea condiţiilor generale de angajare a salariaţilor, principiile de dimensionare şi ierarhizare a salariilor, toate cuprinse în contractul colectiv de muncă, şi piaţa muncii caracteristică nivelului microeconomic, unde se stabilesc concret cantitatea şi structura de bază a contractelor şi angajamentelor asumate de întreprinzători, precum şi condiţiile reale ale ofertei de muncă.

Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare.

Aceasta se înfăptuieşte prin intermediul tendinţei de egalizare pe ramuri, sectoare şi profesii a costurilor şi a veniturilor factorilor de pro­ducţie necesari activităţilor economice. În strânsă relaţie cu acest aspect, piaţa muncii are şi o însemnată funcţie socială, în sensul că ea implică şi negocierea unor elemente ce ţin de condiţiile de muncă şi de ansamblul calităţii vieţii. Toate acestea se corelează cu funcţia formativ-culturală a forţei de muncă, ce se realizează prin calificare, prin profesionalism, prin educaţie, ca şi prin recalificare şi reconversie. Aceasta asigură o mai mare mobilitate şi o mai uşoară adaptare a forţei de muncă la exigenţele dezvoltării economice, pe un trend accelerat la eficienţei ei.

Dacă pe orice altă piaţă cumpărătorul ştie ce cumpără sau la ce se poate aştepta după achiziţionarea bunului respectiv, acest lucru însă nu este valabil şi pe piaţa muncii. Angajatorul nu este sigur de productivitatea, de aptitudinile celui pe care îl angajează, iar această informaţie nu va fi disponibilă nici imediat după angajare.

Acesta poate, în schimb, să-l testeze pe salariat sau să solicite informaţii de la fostul angajator însă acest lucru nu este suficient, fiind şi costisitor. Există în schimb lipsuri informaţionale şi de cealaltă parte a angajatorilor, deoarece salariaţii nu cunosc informaţii despre mediul de muncă. În ambele cazuri putem vorbi de existenţa unei asimetrii informaţionale pe piaţa muncii. Educaţia în acest caz este utilizată de lucrători pentru a semnaliza pe piaţa muncii nivelul de productivitate deţinut.

 

[1] în literatura de specialitate din ţara noastră există diferite opinii privind aceste aspecte, ceea ce reflectă dinamismul cunoaşterii ştiinţifice economice în corelaţie cu dezvoltarea econo­mico-socială. Vezi Gheorghe Răboacă, Piaţa muncii şi dezvoltarea durabilă, Tribuna economică, Bucureşti, 2003; Cornelia Pârlog, Modificări structurale în utilizarea resurselor de muncă în România, în contextul restructurării economiei, Revista Română de Statistică, nr. 8-9, 2000; Zizi Goschin, Particularităţi ale subocupării în profil regional în Probleme actuale ale dezvoltării regionale în România, Editura Oscar Print, 2002; Gârbea Daniela (coord.), Evoluţii recente ale conceptului şi practicii de recunoaştere şi echivalare a diplomelor de studii În Europa, Editura Niculescu, Bucureşti, 2000; Adela Coman, Piaţa forţei de muncă în condiţiile tranziţiei, Cluj – Napoca, 2003; Marta Christina Suciu, Investiţia în educaţie, Bucureşti, Editura Economică, 2000; Constantin Ciutacu, Piaţa muncii, Ed. Expert, Bucureşti, 2001; Camelia Cămăşoianu, Formarea profesională, Ed. Economică, Bucureşti, 2006 etc.

[2] Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 345-346 ş.a.

Loading...