Economie

Întrucât cauzele sunt obiective, chiar dacă explicaţiile sunt diverse, fenomenul dezvoltării economice ciclice nu poate fi nici negat, nici înlăturat. Dar, ca orice fenomen şi proces economic, poate fi cunoscut şi se pot lua măsuri care să diminueze consecinţele negative. Scopul acestor măsuri este de a asigura o mai mare stabilitate proceselor economice şi a reduce efectele nedorite ale evoluţiei ciclice. Aceste măsuri, în prezent, se încadrează în politicile anticiclice sau anticriză având ca obiectiv influenţarea cererii şi ofertei globale.

1. a) Politicile anticiclice care se bazează pe influenţarea cererii globale sunt, în esenţă, de inspiraţie keynesiană şi cuprind un ansamblu de mijloace şi instrumente cum sunt: cheltuieli publice, sistemul de impozite şi taxe, masa monetară şi rata dobânzii, etc. Potrivit teoriei lui Keynes, cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (îndeosebi productive) în raport cu posibilităţile şi evoluţia producţiei.

Aceste măsuri pot fi grupate în trei categorii:

• Politica cheltuielilor publice vizează majorarea în faza de recesiune a cheltuielilor de la bugetul de stat, mărind astfel cererea globală şi pe această bază impulsionându-se producţia şi trecerea la faza de expansiune. Cheltuielile bugetului de stat sunt orientate cu precădere spre achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public, precum şi spre creşterea veniturilor diferitelor categorii de populaţie (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, etc), care în mare parte vor fi utilizate pentru achiziţionarea de bunuri ce va stimula printr-o cerere mai mare, producţia.
• Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară.

Pentru stimularea activităţii în fazele de stagnare sau recesiune se practică dobânzi mai reduse, facilităţi în acordarea creditelor, sporirea masei monetare, urmărindu-se stimularea consumului şi investiţiilor şi, prin aceasta, creşterea producţiei şi a gradului de ocupare.

În faza de avânt  se acţionează în sens invers: se recurge la sporirea ratei dobânzii, la restricţionarea creditului şi la controlul mai riguros al masei monetare.

• Politica fiscală constă în utilizarea impozitelor şi taxelor în scopuri anticiclice. Astfel, în faza de recesiune, statul procedează la reducerea fiscalităţii prin scăderea gradului de impozitare directă a veniturilor şi indirectă a consumului, majorând veniturile destinate consumului şi investiţiilor. În faza de expansiune, statul ia măsuri în sens invers, procedând la o sporire a fiscalităţii pentru a frâna cererea globală.

Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate pentru prima dată în S.U.A., prin programul New Deal al Administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi marea criza din 1929-1933.

Aceste măsuri priveau, în primul rând, relansarea industriei prin comenzi publice de amploare şi o largă ofertă de credite; a fost adoptată legea securităţii sociale, prin care s-a generalizat asigurarea socială; legea agriculturii, care prevedea o asistenţă largă pentru fermieri. Şi chiar dacă unele prevederi ale programului au fost anulate şi treptat programul în esenţa lui a fost abandonat, efectele lui au fost pozitive, permiţând reluarea normală a activităţii.

Perioada 1950-1970 a fost marcată de inexistenţa unor recesiuni profunde sau de durată, caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale activităţii economice între două perioade de expansiune. Această situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor keynesiste, cât şi unor schimbări semnificative în mecanismul de funcţionare a economiei ţărilor dezvoltate, care au favorizat reducerea fluctuaţiilor cererii agregate. Aceste măsuri cunoscute sub numele de stabilizatori automaţi ai cererii agregate reprezintă de fapt mecanisme instituţionalizate care împiedică sau atenuează fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura lor. Printre acestea:

- sistemul tranşelor fiscale progresive asupra veniturilor, care au rolul de a corecta cererea globală: scăderea cererii şi consumului în perioada de expansiune şi stimularea acestora în perioada de recesiune;

- modul de percepere şi de acordare a indemnizaţiilor şi alocaţiilor de şomaj şi asistenţă socială pentru anumite categorii ale populaţiei; se măresc veniturile în perioadele de criză şi se reduc în cele de conjunctură favorabilă (cotizaţii pentru sistemele de securitate şi asigurare socială achitate de firme şi salariaţi şi volumul prestaţiilor sociale şi ajutoare de şomaj);

- modul de stabilire a salariilor şi a altor venituri nominale prin contractele colective de muncă, în raport cu starea conjuncturii economice (diminuarea lor în condiţii de conjunctură nefavorabilă şi completarea lor prin ajutoare de la bugetul statului);

- creşterea rolului firmelor mari, puternice, care au posibilitatea menţinerii unui nivel ridicat al activităţii indiferent de faza ciclului economic;

- alte măsuri cum sunt: relativa stabilitate a preţurilor, a investiţiilor, cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi a producţiei, în sectoare în care domină oligopolurile sau oligopsonurile, gestionarea anticiclică a datoriei publice, constituirea fondurilor de rezervă ale Trezoreriei, pentru echilibrarea conjuncturală a bugetului, etc.

După anii '70 politicile economice de inspiraţie keynisistă s-au dovedit ineficiente în asigurarea stabilităţii  economiei de piaţă. Treptat, şi-au făcut apariţia politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei.

1. b) Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei conform cărora depăşirea momentelor de criză sau a fazelor de recesiune (depresiune) se poate realiza prin determinarea (incitarea) producătorilor să mărească oferta globală. Acest lucru se poate realiza prin:

- asigurarea unor condiţii adecvate, astfel încât să funcţioneze mecanismele de piaţă liberă: extinderea concurenţei, atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopoluri, monopoluri, centrale sindicale), întărirea drepturilor de proprietate privată, etc.

- stimularea producătorilor.

O economie confruntată cu dezechilibre poate aplica unele din politicile anticiclice prezentate mai sus. Aceste politici reprezintă încercări de neutralizare a efectelor negative ale forţelor de dezechilibru.

Cu ajutorul politicilor macroeconomice, guvernele încearcă să stabilizeze economia situând-o cât mai aproape posibil de nivelul potenţial cu rate ale inflaţiei şi şomajului cât mai reduse.