1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului au condus la creşterea resurselor alocate  acestuia  în  toate  ţările  atât dezvoltate  cât şi în curs de dezvoltare.  Creşterea cheltuielilor  publice  pentru  învăţământ  este  datorată  acţiunii  conjugate  a mai  multor factori:

  1. 1. Factori demografici în sensul că creşterea populaţiei a antrenat în mod firesc sporirea populaţiei şcolare. Aceasta a atras după sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul  de  cadre  didactice  a  sporit  şi  ca  urmare  a  îmbunătăţirii  raportului  elevi- profesori (mai puţini elevi/profesor).
  2. 2. Factori economici – dezvoltarea economică a reclamat o forţă de muncă cu calificare medie şi superioară. Aceasta s-a putut obţine efectuând un volum sporit de cheltuieli pentru organizarea  învăţământului, pentru structurarea internă a învăţământului de diferite  grade  şi prin  creşterea ponderii  studenţilor  în numărul  total  al elevilor  şi studenţilor.  Necesităţile  modernizării  învăţământului,  sporirea  mijloacelor  tehnice  a aparaturii  necesare  desfăşurării  procesului  instructiv  precum  şi creşterea  preţurilor  şi tarifelor acţionează tot în sensul creşterii cheltuielilor pentru învăţământ.
  3. 3. Factori sociali şi politici – aceşti factori se referă la: politica şcolară,  principiile avute   în  vedere  de  guverne  în  stabilirea  acestei  politici,     nivelul  învăţământului obligatoriu şi  resursele, facilităţile şi ajutoarele îndreptate către instituţiile de învăţământ sau direct către elevi, studenţi sau familiile acestora.

Finanţarea învăţământului se realizează în funcţie de structura acestuia. Sistemele de învăţământ sunt diferite de la o ţară la alta în funcţie de tradiţie, necesităţi economice şi sociale. Potrivit UNESCO diferitele niveluri şi tipuri de învăţământ se grupează astfel:

-    învăţământ preşcolar;

-    învăţământ primar (gr.I );

-    învăţământ secundar ( gr.II );

-    învăţământ superior ( gr.III );

-    alte tipuri de învăţământ;

Învăţământul secundar cuprinde:

-    învăţământ secudar general (gimnaziile şi liceele);

-    învăţământ secundar tehnic;

-    învăţământ profesional;

-    învăţământ pedagogic;

-    învăţământ postliceal;

Tot în cheltuielile pentru învăţământ se cuprind şi acele cheltuieli care se referă la unele acţiuni legate de învăţământ:

-    doctoratul;

-    educaţia permanentă;

-    concursuri şcolare;

-    tabere,excursii etc.

Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ sunt:

  1. Bugetul statului care reprezintă principala sursă de finanţare a învăţământului în toate ţările lumii. În ţările dezvoltate cheltuielile pentru învăţământ reprezintă între 11% - 29% din totalul cheltuielilor social-culturale. Spre exemplu 11% Germania, 29%

Ponderi  ridicate  cu  cheltuieli  pentru  învăţământ  în  totalul  cheltuielilor  social-

culturale au şi unele ţări în curs de dezvoltare (ex: Filipine 72%, Marocul 63%).

În raport cu totalul cheltuielilor publice cele destinate învăţământului reprezintă între 7% Marea Britanie şi 18% SUA şi în ţările în curs de dezvoltare între 14 % Cehia şi

19% Filipine.

Finanţarea  cheltuielilor  pentru  învăţământ  diferă  şi  în  funcţie  de  structura sistemului bugetar. În unele ţări rolul principal în finanţarea instituţiilor de învăţământ cu excepţia învăţământului superior revine bugetelor statelor sau colectivităţilor locale care folosesc resursele fiscale proprii dar primesc şi subvenţii de la bugetul central sau guvernamental (ex: Austria, Marea Britanie, Suedia etc.).

În toate ţările însă, învăţământul superior este finanţat de la bugetul central cu excepţia  Germaniei,  unde  landurile  finanţează  88%  din  cheltuielile  învăţământului superior. Atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare există 2 tipuri de unităţi de învăţământ:

  1. 1. publice, finanţate de la buget;
  2. 2. particulare (private) care pot fi independente sau parţial subvenţionate de stat.

Unităţile de învăţământ private au ca sursă de finanţare principală taxele şcolare,

alte venituri proprii şi donaţii.

În unele state bugetul de stat alocă subvenţii învăţământului privat numai pentru

cheltuieli ca salariile cadrelor didactice (ex. Austria, Olanda şi Irlanda) sau pentru alte cheltuieli mai substanţiale (ex. Danemarca, Finlanda, Norvegia, Spania, Franţa).

Există şi ţări în care învăţământul privat nu beneficiază deloc de fonduri de la bugetul de stat (ex: Grecia, Italia şi România).

  1. 2. Populaţia care finanţează învăţământul în mod direct prin intermediul taxelor şcolare, dar şi indirect sub forma cheltuielilor de întreţinere extraşcolară a elevilor şi studenţilor.
  2. 3. Întreprinderile care efectuează cheltuieli pentru învăţământ prin organizarea

de  cursuri  de  pregătire  profesională,  de  calificare  a  salariaţilor,  specializări  sau  prin acordarea de burse unor elevi sau studenţi.

  1. Sponsorizările, donaţiile şi alte forme de sprijin primite de unităţile de învăţământ de la firme, fundaţii, societăţile de binefacere.
  2. 5. Ajutorul extern întâlnit mai ales în ţările în curs de dezvoltare unde reprezintă

10% din totalul cheltuielilor cu învăţământul şi este destinat înlăturării analfabetismului

sau pentru finanţarea învăţământului elementar.

Cheltuielile bugetare pentru învăţământ sunt repartizate cu precădere ministerului

care  conduce  şi  organizează  învăţământul   (ex.  Ministerul  Educaţiei  Naţionale  in Romania). Fonduri cu aceaşi destinaţie sunt si la alte ministere cum ar fi al Apărării, de Interne sau alte ministere care organizează activitati de învăţământ.

Din perspectiva conţinutului economic cheltuielile publice pentru învăţământ sunt

de 2 feluri:

  1. a) Cheltuieli curente care se referă la întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de

învăţământ. Acestea se împart în 3 subgrupe:

-    cheltuieli de personal;

-    cheltuieli materiale şi servicii (ex. întreţinerea, manualele etc.);

-    cheltuieli cu subvenţiile şcolare (ex. bursele);

  1. b) Cheltuieli de capital (investiţiile) destinate construirii unităţilor de învăţământ şi dotării acestora cu aparatura necesară.

În totalul cheltuielilor curente cea mai mare pondere o au salariile (60-80%).

În ceea ce priveşte  învăţământul  superior,  finanţarea  acestuia  are următoarele caracteristici:

1)  pentru  învăţământul  superior  sunt  alocate  între  10%  şi  20%  din  totalul resurselor publice destinate învăţământului.

2)  resursele financiare destinate învăţământului superior apar în ţările dezvoltate

sub 3 forme:

-    alocaţii bugetare acordate direct instituţiilor de învăţământ superior

-      resurse proprii din taxe de studii, venituri din activităţi de cercetare, educaţia continuă si donaţii şi sponsorizări.

-    resurse externe de la Banca Mondială sau UE.

3)  în majoritatea ţărilor se percep taxe de studiu de la cei care urmează

învăţământul superior în funcţie de felul facultăţii (publica sau privata) şi de profilul

acesteia (umanist sau tehnic etc.).

Astfel, în SUA taxa de studii pentru un student într-o universitate publică este în

medie între 7.000$ - 10.000$ anual iar în universităţile particulare taxa medie este între

18.000$ - 27.000$ anual.

Există  şi  ţări  în  care  învăţământul  superior  public  este  gratuit  (ex.  Finlanda,

Suedia, Danemarca, Anglia, Austria).

4)  studenţii spre deosebire de elevi sunt într-o mai mare măsură ajutaţi din punct

de vedere financiar prin intermediul burselor şi al împrumuturilor.

Bursele se acordă în funcţie de venituri, în funcţie de anumite criterii sociale şi în

raport cu situaţia personală a studentului.

Împrumuturile (creditele de studii) sunt acordate de către bănci cu dobândă redusă

sau  fără  dobândă chiar fiind neatractive  pentru bănci, dar acestea văzând  în studenţi viitorii clienţi ai băncii.

5) costul învăţământului  superior este  foarte  ridicat  în  ţările dezvoltate  şi din această  cauză nu  pot fi respectate  întotdeauna  obiective  sociale pe care  statele  şi le propun cum ar fi egalitatea de şanse sau echitatea.

În  Republica Moldova  se  regăsesc  aspectele  generale  privind  cheltuielile  publice pentru învăţământ dar sunt prezente şi câteva particularităţi.

1.Deşi legea învăţământului prevede ca finanţarea învăţământului de stat se face de la bugetul de stat în limitele a cel puţin 4% din PIB, ponderea cheltuielilor pentru învăţământ a fost din 1990 până în prezent situată între 3% - 3,6%.

  1. 2. Sursele de finanţare:

Cheltuielile publice pentru învăţământ sunt acoperite în cea mai mare parte din fonduri bugetare şi anume:

- 85% din bugetul de stat

- restul din bugetele locale şi alte surse.

Sursele financiare suplimentare din care poate fi finanţat învăţământul sunt:

- veniturile proprii;

- subvenţiile;

- donaţiile;

- sponsorizările;

- taxe de la persoane fizice şi persoane juridice;

Resursele bugetare acoperă cheltuielile cu salariile precum şi cheltuielile de funcţionare a unităţii de învăţământ.

Pentru cheltuielile de capital fondurile se alocă separat în funcţie de priorităţile strategice ale învăţământului.

3.Finanţarea învăţământului se realizează în raport cu structura sistemului naţional de învăţământ care cuprinde:

- învăţământul preşcolar;

- invatamantul primar ;

- invatamantul  secundar (gimnaziul, profesional şi liceal);

- invatamantul postliceal;

- invatamantul superior;

- educaţia permanentă.

Fondurile bugetare sunt îndreptate în proporţie de 80% spre învăţământul primar

şi secundar, 15% pentru învatamantul superior, 5% alte forme de învăţământ.

4.În învăţământul superior studenţii primesc burse din bugetul de stat.

5.În Republica Moldova învăţământul este de stat şi are caracter gratuit din 1990 apărând şi

instituţii de învăţământ particular care îşi desfăşoară activitatea pe baza taxelor de studii neprimind alocaţii bugetare.

Loading...