Aceste cheltuieli au în structura lor diferite componente care apar în unele ţări împreună iar în altele sub forma cheltuielilor pentru recreere, cultură şi culte.
Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse sunt:
- instituţii culturale (bibliotecile, muzee, case de cultură, presa, edituri, etc.);
- institutii artistice (teatre, institutii muzicale, case de film);
- cultele;
- acţiuni sportive şi de tineret;
- acţiuni pentru petrecerea timpului liber.
Activităţile acestor instituţii se concretizează în bunuri materiale cum ar fi: cărţile, filmele, picturile, sculpturile sau în servicii culturale, spirituale, artistice şi sportive cum ar fi: concerte, spectacole de teatru, operă, concursuri sportive, etc.
În cazul producerii de bunuri materiale are loc o activitate economică chiar dacă este generată de o muncă de creaţie. Din vânzarea acestor bunuri se încasează venituri care sunt folosite în autofinanţarea instituţiei.
Realizarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu plată de taxe, tarife sau preţuri care nu acoperă întotdeauna valoarea de piaţă a serviciului respectiv. De aceea, aceste instituţii pot să nu realizeze deloc venituri sau să încaseze venituri modice care nu acoperă costurile, aceste instituţii având nevoie de subvenţii de la bugetul statului.
Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se finanţează de la bugetul statului fie parţial , fie integral prin acordarea de subvenţii în completarea veniturilor proprii.
În ţările dezvoltate (ex. Franţa, Germania, Norvegia) resursele financiare publice cu această destinaţie reprezintă între 9%-12% din totalul cheltuielilor social-culturale şi între 1%-5% din PIB.
Caracteristic acestor ţări este faptul că finanţarea bugetară se realizează în
proporţie de 80% până la 100% din bugetul local.
Având în vedere ponderea mare a resurselor publice în acoperirea nevoilor acestor
instituţii se poate afirma că multe instituţii de cultură şi artă reprezintă o puternică componentă a protecţiei sociale deoarece oferă populaţiei servicii gratuite sau cu preţuri accesibile.
În afara bugetului finanţarea acestor cheltuieli se mai realizează şi din veniturile
proprii ale instituţiilor respective.
O altă sursă de finanţare o reprezintă donaţiile şi sponsorizările.
În România din punct de vedere al tehnicii de finanţare s-a trecut din 1996 la acordarea alocaţiilor de la buget pentru acţiuni de cultură, culte, activităţi sportive şi de tineret sub forma unor sume globale destinate atât cheltuielilor curente cât şi pentru cheltuieli de capital.
Finanţarea globală reflectă creşterea autonomiei şi responsabilităţii instituţiilor
finanţate faţă de fondurile primite şi faţă de realizarea acţiunilor specifice. Soldurile anuale ale execuţiei acestor bugete pot fi reportate în anul următor cu excepţia alocaţiilor bugetare destinate anumitor programe stabilite prin contract şi nerealizate.
1.1.1 Cheltuieli Publice Pentru Sănătate
Pentru fiecare individ cât şi pentru întreaga colectivitate, sănătatea reprezintă un factor important care asigură desfăşurarea vieţii şi a activităţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu doar o absenţă a bolii şi a infirmităţii.
Cheltuielile pentru sănătate au o tendinţă de creştere datorită acţiunii unor factori,
cum sunt:
- 1. amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect a creşterii numărului populaţiei şi a modificării structurii sale;
- 2. accentuarea factorilor de risc;
- 3. creşterea costului prestaţiilor medicale.
În ţările dezvoltate cheltuielile pentru sănătate reprezintă între 5,5% şi 10,5% din
PIB iar în ţările în curs de dezvoltare sub 1% din PIB, în unele cazuri.
În ţările dezvoltate există două categorii de cheltuieli pentru sănătate din punct de vedere al celui care le suportă şi anume:
- cheltuieli publice pentru sănătate
- cheltuieli private pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, de evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară.
Există şi în domeniul sănătăţii instituţii medicale de stat şi particulare. Sectorul privat în domeniul sănătăţii ca şi numărul medicilor care lucrează în cadrul lui este însă restrâns.
Resursele financiare pentru ocrotirea sănătăţii servesc atât pentru realizarea de investiţii cât şi mai ales pentru întreţinerea curentă şi funcţionarea normală a instituţiilor sanitare.
Cheltuielile publice pentru sănătate cuprind, de regulă, în ţările dezvoltate
cheltuieli pentru instituţii sanitare, cercetări medicale, administraţia în domeniul sănătăţii şi acoperirea totală sau parţială a cheltuielilor indivizilor cu îngrijirea sănătăţii.
În afara acestora există şi cheltuieli efectuate prin intermediul unor instituţii speciale (casele de asigurări de sănătate) care se bazează pe cotizaţiile plătite de salariaţi, angajatori şi alte persoane.
În lume sunt cunoscute 2 sisteme principale de finanţare a sănătăţii şi anume:
- 1. sistemul german (1883- înfiinţat de Bismarck)
- 2. sistemul englez (lord Beveridge).
Sistemul german se bazează pe cotizaţii obligatorii suportate în părţi egale de salariaţi şi de angajator. Aceste cotizaţii sunt mobilizate de instituţii speciale sau case de asigurări. Pacienţii nu plătesc nimic pentru consultaţii sau tratamente deoarece casele de asigurări au contracte cu prestatorii şi ele suportă cheltuielile respective. În acest sistem există o separare între sistemul ambulatoriu şi cel spitalicesc.
Sistemul ambulatoriu este în întregime privat, medicii negociind cu casele de
asigurări finanţarea şi mărimea onorariilor pentru consultaţii.
Sistemul spitalicesc are un pronunţat caracter public şi personalul medical din spitale este salariat de către stat.
Raportul dintre finanţarea publică şi finanţarea prin cotizaţii este de 25% finanţare bugetară (publică) şi 75% finanţare prin cotizaţii.
Sistemul englez oferă îngrijiri medicale gratuite pentru toţi indivizii. Statul
finanţează integral ocrotirea sănătăţii prin aşanumitul sistem naţional de sănătate.
Resursele provin din impozite, pacienţii nu plătesc nimic dar au obligaţia de a se înscrie la un medic, acesta primind remuneraţia de la sistemul naţional de sănătate pe bază de contract.
Finanţarea este în acest sistem 85% bugetară, restul din alte fonduri.
Bugetul sănătăţii este administrat de către Ministerul Sănătăţii. În SUA asigurarea sănătăţii este realizată prin asigurări de sănătate. Aceste sume nu sunt considerate prelevări obligatorii ca şi cotizaţiile sociale.
Sistemul de sănătate american face inechitabil accesul tuturor indivizilor la acest serviciu datorită mai ales costului ridicat al îngrijirilor medicale. Statul american finanţează doar 2 programe în domeniul sănătăţii din bugetul public şi anume:
- 1. pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani
- 2. pentru persoanele cu venituri sub pragul sărăciei.
Rezultă deci că sursele de finanţare a acţiunilor în sănătate sunt diverse şi anume:
- fonduri alocate din bugetul statului
- cotizaţii de asigurări de sănătate suportate obligatoriu de salariaţi şi angajatori
- resurse ale populaţiei
- ajutorul extern.
În România resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii au provenit până în
1998 în cea mai mare proporţie de la bugetul de stat. Reforma în ocrotirea sănătăţii a
introdus un nou sistem începând cu 1998 şi anume asigurările sociale de sănătate.
Aceste asigurări au caracter obligatoriu, funcţionează descentralizat şi resursele băneşti necesare funcţionării sistemului de sănătate sunt constituite în principal din contribuţii ale asiguraţilor şi contribuţii ale angajatorilor.
În prezent în România sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:
- 1. Fondurile de asigurări sociale de sănătate care reprezintă în prezent principal sursă de finanţare a sănătăţii şi se ridică la 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste fonduri se constituie la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi Caselor de Asigurărilor de Sănătate Judeţene.
- 2. Bugetul de stat finanţează cheltuielile curente ale unităţilor sanitare integral
sau parţial. Sunt finanţate integral de la bugetul de stat: instituţii şi centre de sănătate publică, centrele de medicină preventivă, institutele de ştiinţe medicale, spitale de psihiatrie, sanatoriile şi preventoriile TBC, unităţile ministerului apărării naţionale, ministerului de interne, SRI-ul.
- 3. Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat pe seama unor taxe percepute asupra activităţii dăunătoare sănătăţii prelevate de la persoane juridice care realizează încasări din acţiuni publicitare la produse de tutun şi băuturi alcoolice (10% din aceste încasări) şi de la persoanele juridice care încasează venituri din vânzarea produselor din tutun şi băuturi alcoolice (1% din valoarea acestor încasări).
- 4. Cheltuielile populaţiei pentru sănătate sunt acele cheltuieli pentru servicii
medicale sau medicamente altele decât cele care intră în asigurările sociale de sănătate.
- 5. Resursele externe constau din credite de la Banca Mondială.