1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Aceste cheltuieli au în structura lor diferite componente care apar în unele ţări împreună iar în altele sub forma cheltuielilor pentru recreere, cultură şi culte.

Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse sunt:

- instituţii culturale (bibliotecile, muzee, case de cultură, presa, edituri, etc.);

- institutii artistice (teatre, institutii muzicale, case de film);

- cultele;

- acţiuni sportive şi de tineret;

- acţiuni pentru petrecerea timpului liber.

Activităţile  acestor  instituţii  se  concretizează  în  bunuri  materiale  cum  ar  fi: cărţile,  filmele,  picturile,  sculpturile  sau  în  servicii  culturale,  spirituale,  artistice  şi sportive cum ar fi: concerte, spectacole de teatru, operă, concursuri sportive, etc.

În cazul producerii de bunuri materiale are loc o activitate economică chiar dacă este generată de o muncă de creaţie. Din vânzarea acestor bunuri se încasează venituri care sunt folosite în autofinanţarea instituţiei.

Realizarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu plată de taxe, tarife sau preţuri care nu acoperă întotdeauna valoarea de piaţă a serviciului respectiv. De aceea, aceste instituţii  pot  să nu  realizeze  deloc  venituri  sau  să  încaseze  venituri  modice  care  nu acoperă costurile, aceste instituţii având nevoie de subvenţii de la bugetul statului.

Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se finanţează de la bugetul statului fie parţial , fie integral prin acordarea de subvenţii în completarea veniturilor proprii.

În ţările dezvoltate (ex. Franţa, Germania, Norvegia) resursele financiare publice cu această destinaţie reprezintă între 9%-12% din totalul cheltuielilor social-culturale şi între 1%-5% din PIB.

Caracteristic  acestor  ţări  este  faptul  că  finanţarea  bugetară  se  realizează  în

proporţie de 80% până la 100% din bugetul local.

Având în vedere ponderea mare a resurselor publice în acoperirea nevoilor acestor

instituţii se poate afirma că multe instituţii de cultură şi artă reprezintă o puternică componentă a protecţiei sociale deoarece oferă populaţiei servicii gratuite sau cu preţuri accesibile.

În afara bugetului finanţarea acestor cheltuieli se mai realizează şi din veniturile

proprii ale instituţiilor respective.

O altă sursă de finanţare o reprezintă donaţiile şi sponsorizările.

În România din punct de vedere al tehnicii de finanţare s-a trecut   din 1996 la acordarea alocaţiilor de la buget pentru acţiuni de cultură, culte, activităţi sportive şi de tineret sub forma unor sume  globale destinate  atât cheltuielilor  curente cât şi pentru cheltuieli de capital.

Finanţarea  globală reflectă creşterea  autonomiei şi responsabilităţii  instituţiilor

finanţate  faţă  de  fondurile  primite  şi faţă  de realizarea  acţiunilor  specifice.  Soldurile anuale ale execuţiei acestor  bugete pot fi reportate în anul următor cu excepţia alocaţiilor bugetare destinate anumitor programe stabilite prin contract şi nerealizate.

1.1.1    Cheltuieli  Publice  Pentru  Sănătate

Pentru fiecare individ cât şi pentru întreaga colectivitate, sănătatea reprezintă un factor important care asigură desfăşurarea vieţii şi a activităţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu doar o absenţă a bolii şi a infirmităţii.

Cheltuielile pentru sănătate au o tendinţă de creştere datorită acţiunii unor factori,

cum sunt:

  1. 1. amplificarea  nevoilor  de  ocrotire  a  sănătăţii  ca  efect  a  creşterii  numărului populaţiei şi a modificării structurii sale;
  2. 2. accentuarea factorilor de risc;
  3. 3. creşterea costului prestaţiilor medicale.

În ţările dezvoltate cheltuielile pentru sănătate reprezintă între 5,5% şi 10,5% din

PIB iar în ţările în curs de dezvoltare sub 1% din PIB, în unele cazuri.

În ţările dezvoltate există două categorii de cheltuieli pentru sănătate din punct de vedere al celui care le suportă şi anume:

- cheltuieli publice pentru sănătate

- cheltuieli private pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, de evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară.

Există şi în domeniul sănătăţii instituţii medicale de stat şi particulare. Sectorul privat în domeniul sănătăţii ca şi numărul medicilor care lucrează în cadrul lui este însă restrâns.

Resursele  financiare pentru ocrotirea sănătăţii servesc atât pentru realizarea de investiţii cât şi mai ales pentru întreţinerea curentă şi funcţionarea normală a instituţiilor sanitare.

Cheltuielile  publice  pentru  sănătate  cuprind,  de  regulă,  în  ţările  dezvoltate

cheltuieli pentru instituţii sanitare, cercetări medicale, administraţia în domeniul sănătăţii şi acoperirea totală sau parţială a cheltuielilor indivizilor cu îngrijirea sănătăţii.

În  afara  acestora  există  şi  cheltuieli  efectuate  prin  intermediul  unor  instituţii speciale (casele de asigurări de sănătate) care se bazează pe cotizaţiile  plătite de salariaţi, angajatori şi alte persoane.

În lume sunt cunoscute 2 sisteme principale de finanţare a sănătăţii şi anume:

  1. 1. sistemul german (1883- înfiinţat de Bismarck)
  2. 2. sistemul englez (lord Beveridge).

Sistemul german   se bazează pe cotizaţii obligatorii suportate în părţi egale de salariaţi şi de angajator. Aceste cotizaţii sunt mobilizate de instituţii speciale sau case de asigurări. Pacienţii nu plătesc nimic pentru consultaţii sau tratamente deoarece casele de asigurări au contracte cu prestatorii şi ele suportă cheltuielile respective. În acest sistem există o separare între sistemul ambulatoriu şi cel spitalicesc.

Sistemul  ambulatoriu  este  în întregime  privat,  medicii negociind  cu casele de

asigurări finanţarea şi mărimea onorariilor pentru consultaţii.

Sistemul spitalicesc  are un pronunţat caracter public şi personalul  medical din spitale este salariat de către stat.

Raportul dintre finanţarea publică şi finanţarea prin cotizaţii este de 25% finanţare bugetară (publică) şi 75% finanţare prin cotizaţii.

Sistemul  englez    oferă  îngrijiri  medicale  gratuite  pentru  toţi  indivizii.  Statul

finanţează integral ocrotirea sănătăţii prin aşanumitul sistem naţional de sănătate.

Resursele provin din impozite, pacienţii nu plătesc nimic dar au obligaţia de a se înscrie la un medic, acesta primind remuneraţia de la sistemul naţional de sănătate pe bază de contract.

Finanţarea este în acest sistem 85% bugetară, restul din alte fonduri.

Bugetul sănătăţii este administrat de către Ministerul Sănătăţii. În SUA asigurarea sănătăţii  este  realizată  prin  asigurări  de  sănătate.  Aceste  sume  nu  sunt  considerate prelevări obligatorii ca şi cotizaţiile sociale.

Sistemul de sănătate american face inechitabil accesul tuturor indivizilor la acest serviciu  datorită  mai  ales  costului  ridicat  al  îngrijirilor  medicale.  Statul  american finanţează doar 2 programe în domeniul sănătăţii din bugetul public şi anume:

  1. 1. pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani
  2. 2. pentru persoanele cu venituri sub pragul sărăciei.

Rezultă deci că sursele de finanţare a acţiunilor în sănătate sunt diverse şi anume:

- fonduri alocate din bugetul statului

- cotizaţii de asigurări de sănătate suportate obligatoriu de salariaţi şi angajatori

- resurse ale populaţiei

- ajutorul extern.

În România resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii au provenit până în

1998 în cea mai mare proporţie de la bugetul de stat. Reforma în ocrotirea sănătăţii a

introdus un nou sistem începând cu 1998 şi anume asigurările sociale de sănătate.

Aceste asigurări au caracter obligatoriu, funcţionează descentralizat şi resursele băneşti necesare funcţionării sistemului de sănătate sunt constituite în principal din contribuţii ale asiguraţilor şi contribuţii ale angajatorilor.

În prezent în România sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:

  1. 1. Fondurile de asigurări sociale de sănătate care reprezintă în prezent principal sursă de finanţare a sănătăţii şi se ridică la 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste  fonduri  se  constituie  la  nivelul  Casei  Naţionale  de  Asigurări  de  Sănătate  şi Caselor de Asigurărilor de Sănătate Judeţene.
  2. 2. Bugetul de stat  finanţează cheltuielile curente ale unităţilor sanitare integral

sau parţial. Sunt finanţate integral de la bugetul de stat: instituţii şi centre de sănătate publică,  centrele  de  medicină  preventivă,  institutele  de  ştiinţe  medicale,  spitale  de psihiatrie, sanatoriile şi preventoriile TBC, unităţile ministerului apărării naţionale, ministerului de interne, SRI-ul.

  1. 3. Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat pe seama unor  taxe  percepute  asupra  activităţii  dăunătoare  sănătăţii  prelevate  de  la  persoane juridice care realizează  încasări  din acţiuni publicitare  la produse de tutun şi băuturi alcoolice (10% din aceste încasări) şi de la persoanele juridice care încasează venituri din vânzarea produselor din tutun şi băuturi alcoolice (1% din valoarea acestor încasări).
  2. 4. Cheltuielile populaţiei pentru sănătate  sunt acele cheltuieli pentru servicii

medicale sau medicamente altele decât cele care intră în asigurările sociale de sănătate.

  1. 5. Resursele externe  constau din credite de la Banca Mondială.
Loading...