Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 255
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1.Resursele economice

Resursele reprezintă potenţialul material, natural, financiar şi uman de care dispune o ţară, o societate la un moment dat şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.

Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele economice (sau productive): ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi în prestarea de servicii. Indiferent de felurile lor şi de modificarea continuă a acestora, resursele pot fi analizate atât ca stocuri, cât şi ca fluxuri (ca existent la un moment dat şi ca proces de atragere şi utilizare economică a lor într-o perioadă de timp). Legătura permanentă dintre cele două stări ale resurselor se realizează prin însuşi procesul economic, proces în care ele apar atât ca intrări în producţie, cât şi ca ieşiri din aceasta. Producţia însăşi este apreciată prin soldul resurselor în perioada de referinţă.

După importanţa lor resursele pot fi:

Cea mai generală clasificare a resurselor economice constă în delimitarea lor în :

  Privite în cadrul unei ţări, resursele stoc se prezintă ca avuţie naţională = totalitatea resurselor de care dispune un popor (un stat, o naţiune) la un moment dat. Ea caracterizează starea economică a unei ţări, puterea ei economică şi, în ultimă instanţă, gradul bunăstării poporului acesteia.

Fiind un indicator sintetic de apreciere a stării tehnico-economice şi culturale a unei ţări, avuţia naţională este o realitate vie (prin componenta sa umană, dar şi prin permanentele ei modificări sub incidenţa acţiunii umane).

Potenţialul economic al unei ţări constă din ansamblul elementelor avuţiei naţionale intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic.

Omenirea a progresat pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic. Raritatea resurselor şi bunurilor privită calitativ şi cantitativ reprezintă o caracteristică generală a economiei.

Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane. Deci, resursele sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile.

 

2 Factorii de producţie

Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de producţie.

Iniţial, au existat doi factori. Aceştia au fost denumiţi factori primari (originari): munca şi natura. Apoi a apărut factorul derivat tradiţional – capitalul.

În timp, au avut loc multiplicarea şi diversificarea factorilor de producţie. Astăzi, este greu de spus câţi factori de producţie există în societate. Oricum, indiferent cum sunt grupaţi şi apreciaţi, factorii de producţie contemporani (tradiţionali şi noi) trebuie să fie abordaţi şi analizaţi în mod concret-istoric şi în dinamică, sub aspectul lor cantitativ, structural şi calitativ.

2.1. Munca – factor determinant  în producţie

Munca este un factor primar; originar, de producţie. Adesea se afirmă că o asemenea apreciere este valabilă doar pentru munca simplă, cea complexă fiind un factor derivat, respectiv un veritabil capital uman.

Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor immediate şi de perspectivă.[1]

Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; ea este aceea care produce factorii derivaţi de producţie, ea antrenează ceilalţi factori, îi combină şi îi utilizează eficient.

Premisa generală a factorului de muncă este populaţia, ca o condiţie indispensabilă a existenţei societăţii însăşi, şi al cărei rol economic se concretizează în aceea că este suport al factorului primordial de producţie, că reprezintă destinatarul şi consumatorul virtual al rezultatelor oricărei activităţi economice.

Potenţialul de muncă al unei naţiuni se delimitează şi se concretizează pe baza unei scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzătoare.

Dimensiunile, structurile generale şi dinamica populaţiei unei ţări depind de procesele demo­grafice esenţiale, generale (natalitate şi mortalitate), ca şi de soldul migraţiei internaţionale, ca rezultat al raportului dintre emigrări şi imigrări. Mărimea absolută a populaţiei adulte (conform Constituţiei României: 16-55 de ani, în cazul persoanelor de sex feminin şi 16-60 de ani în cel al bărbaţilor), ca şi ponderea ei în totalul populaţiei depind de mai mulţi factori demografici, sociali, educaţionali, politici cum sunt:[2]

Dimensiunea populaţiei active este influenţată de o serie de factori sociali, economici, de asistenţă sanitară care, direct sau indirect, stau la baza mărimii şi dinamicii celor inapţi de muncă.

Dacă, din această categorie de populaţie, se scad persoanele care, pe baza unor decizii de familie, au hotărât să rămână casnice, ca şi elevii, studenţii şi militarii în termen, se obţine populaţia activă disponibilă, respectiv potenţialul de muncă al unei ţări.

Corelând reducerea duratei muncii cu sporirea consumului, se poate formula o singură concluzie: a sporit notabil rodnicia muncii. Se poate evidenţiază:

Transformarea muncii în factor de producţie a presupus existenţa producţiei de mărfuri. În plus, o astfel de devenire a muncii însemna şi o seamă de modificări în plan instituţional. În fond, munca a devenit factor de producţie atunci când, pe baza proprietăţii particulare, s-a trecut de la munca în sistem de sclavaj şi de dependenţă feudală la munca meşteşugarului liber şi a fermierului având parcela sa de pământ. Apoi, ea s-a dezvoltat ca atare în contextul proprietăţii private şi privat-asociative când s-a transformat, deci, în muncă salariată.

2.2. Natura – factor originar de producţie

Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii fac apel pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social-economice.[3]

Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropriat-o, este pământul, care, din punct de vedere economic, include şi apa. Toate activităţile umane sunt legate într-un fel sau altul, direct sau indirect, de pământ. Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin câteva trăsături spe­cifice:[4]

  1. b) Pământul este un element durabil şi teoretic indestructibil. Ca factor de producţie originar, el nu trebuie confundat cu terenul agricol (capital imobiliar) şi nici cu amenajările făcute şi încorporate în pământ (capital acumulat).

Problemele privitoare la factorul natural se regăsesc prin definiţie în teoria despre sectorul primar al economiei. Ele se concretizează în sumedenia de influenţe exercitate de mediul fizic (geo­grafic, topografic, climatic, hidrografic, pedologic, geologic etc.)

Pământul este însă numai un punct de plecare în conceperea activităţii economice. Unii specia­lişti fac distincţie între resursele naturale ale subsolului şi pământul ca fond funciar (terenuri agricole, păşuni, vii, livezi, păduri, luciul apelor interioare).

Funcţiile specifice ale pământului – fond funciar pot fi redate astfel:[5]

Importanţa deosebită a fondului funciar decurge din următoarele:[6]

Abundenţa şi penuria de resurse naturale au avut şi au efecte multiple şi contradictorii asupra oamenilor şi popoarelor: abundenţa a favorizat hotărâtor avântul industriei; penuria a împins unele ţări spre acaparări teritoriale, spre războaie. Puterea economică a unei ţări este în prezent direct legată de o agricultură prosperă şi de resurse minerale strategice.

2.3. Capitalul – factor derivat de producţie.

Termenul de capital a fost introdus în limbajul de specialitate încă din secolele XI-XII. Iniţial, acestui termen I s-au atribuit sensurile de: fond, stoc de mărfuri, cheag pentru o afacere, bani aducători de venituri (dobânzi). În secolele XIII-XVI, această noţiune a dobândit o largă circulaţie în documentele vremii, termenul îmbogăţindu-şi înţelesurile şi mai mult. În ultimele două-trei secole, conţinutul şi sfera capitalului au fost supuse unei ample şi continue dezbateri. Adesea, lupta de idei în jurul acestui concept a luat mai ales o turnură politico-ideologică şi mai puţin una metodologico-ştiinţifică. Să mai reţinem şi faptul că termenul respectiv a stat la baza unui tip de proprietate şi a unei societăţi (capitalist, capitalism).

Ca urmare a procesului de aprofundare şi de extindere a termenului, în prezent există o mare varietate de termeni parţiali, în compunerea cărora figurează şi cea de capital: capital avansat, capital bănesc, capital comercial, capital circulant, capital investiţional etc. Mai mult, diferiţi participanţi specializaţi preferă să folosească anumiţi termeni în detrimentul altora. Astfel, aparatul tehnico-ingineresc foloseşte cu prioritate termenii de capital tehnic şi de capital fizic; patronii manageri preferă să dialogheze între ei folosindu-se de noţiunea de capital investiţional, cea de capital productiv; salariaţii, la rândul lor, fac apel mai ales la capitalul bănesc, capitalul nominal, în legătură cu care ei îşi formulează revendicările.

Capitalul este acel factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor produse şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii, destinate vânzării cu avantaj economic, cu profit.

Spre deosebire de factorii primari de producţie, capitalul se caracterizează deci prin:[7]

Capitalul factor de producţie are în condiţiile actuale o structură tehnică şi materială foarte eterogenă. Împărţirea care prezintă interes deosebit, în acest context, este cea care contrapune capitalul fix celui circulant. De fapt, criteriile care stau la baza împărţirii capitalului tehnic în fix şi circulant sunt: modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de bunuri; felul în care ele se consumă în activităţile economice; modalităţile de înlocuire a acestora în momentul când sunt consumate sau uzate.

Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci când este consumat integral sau când este uzat moral.

Capitalul fix se distinge prin caracterul limitat al destinaţiilor sale alternative. Rigiditatea în utilizarea lui este cu atât mai mare cu cât echipamentele şi utilajele sunt mai specializate.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănească la formarea costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare, o dată cu reluarea unui nou ciclu.

Elementele capitalului circulant (materiile prime; combustibilii, energia, apa tehnologică) sunt susceptibile la mai multe utilizări alternative, cu atât mai multe cu cât ele se află mai aproape de stadiul materiei brute naturale.

Pe măsura dezvoltării economiei, elementele capitalului fix sunt supuse unor modificări multiple în baza proceselor: formarea de noi capitaluri, înnoirea şi modernizarea celor existente, deprecierea sau uzura capitalului fix, scoaterea din funcţiune a acestuia.

Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuării de investiţii; acestea sunt formate din totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie (intrări de capital fix). Astfel de investiţii au rol de motor al creşterii economice, ele având drept sursă o parte a beneficiului (profitului) obţinut de producători şi fondul de amortizare constituit.

Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale, datorate uzurii fizice şi celei morale.

Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.

În afara deprecierii capitalului fix, datorate uzurii fizice, acesta este supus şi uzurii morale. Cauza generală a acestei uzuri este progresul tehnic care, de regulă, este însoţit de creşterea productivităţii şi randamentului noilor elemente de capital fix. Deci, se poate spune că uzura morală nu poate fi evitată. În puterea întreprinderilor stă însă capacitatea de a reduce efectele negative, pierderile datorate acestei uzuri.

Uzura morală constă în pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în proiectul de fabricaţie, adică înainte de a se fi amortizat complet.

Prevenirea unora dintre pierderile sub formă de uzură morală se realizează prin practicarea unor cote anuale de amortizare, care să includă efectele uzurii fizice, ca şi pe cele ale uzurii morale a capitalului fix. Ca urmare, s-a ajuns la constituirea unor fonduri de amortizare care depăşesc necesarul de sume pentru reparaţii şi înlocuiri, ceea ce înseamnă că se constituie fondul de înlocuire cu câtva timp înainte de uzura fizică a capitalului fix.

Cei doi indicatori reflectă starea capitalului fix din punctul de vedere al expresiei lui băneşti. Pentru determinarea gradului de depreciere tehnică, a capacităţii funcţionale a capitalului fix, se folosesc o serie de metode analitice de evaluare a uzurii echi­pamentelor. În fond, orice politică de retehnologizare a unei întreprinderi, a aparatului tehnic de producţie nu poate fi concepută fără evaluări riguroase ale gradului de înzestrare tehnică, fără comparaţii internaţionale în acest domeniu.

 

[1] N. Dobrotă – Op. cit.

[2] N. Dobrotă – Op. cit.

[3] N. Dobrotă – Op. cit.

[4] N. Dobrotă – Op. cit.

[5] N. Dobrotă – Op. cit.

[6] N. Dobrotă – Op. cit.

[7] N. Dobrotă – Op. cit.