1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Premisa pentru buna îndeplinire a etapelor specifice oricărei activităţi economice, respectiv pregătirea, demararea şi susţinerea acesteia o formează banii, fondurile băneşti, capitalurile.

Într-un sens larg, conceptul de capital cuprinde ansamblul bunurilor posedate de un individ sau de o societate. În această accepţiune, capitalul se identifică cu avuţia individului sau societăţii. În calitate de factor de producţie (alături de natură, muncă, informaţie etc.), capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice destinate schimbului. Capitalul este factorul de producţie de natură materială, derivat din procesele de producţie anterioare. „Capitalul este rezultatul unei munci anterioare, el este muncă acumulată…bunurile capitale sunt reintroduse în procesul producţiei şi sunt ceea ce sunt, tocmai cu condiţia de a participa din nou la munca oamenilor, de a provoca, de a o uşura, cel puţin. Această participare îngăduie bunurilor capabile să se regenereze, să fie construite şi sporite, să producă un venit. Într-adevăr, producţia absoarbe şi refabrică neîncetat capitalul”[1] . El cuprinde deci acele bunuri create în timp şi utilizate la iniţierea unui proces de producţie, la lărgirea producţiei sau reluarea acesteia la aceeaşi scară.

După Marx, în definiţia capitalului care era acceptată de marea majoritate a oamenilor de-a lungul secolului XIX-lea şi la începutul secolului XX, tot capitalul este acumulat prin exproprierea salariatului. „Proprietatea este hoţie, proclama un clasic socialist timpuriu”[2].

Originea definiţiei moderne a noţiunii de capital se află în opera economistului francez A. J. Turgot, care arată că prin capital nu se înţelege doar bani, ci mai mult – participant la producerea de valoare şi profit.

În Dicţionarul Enciclopedic, ediţia 1993, se dă capitalurilor următoarea definiţie: „ansamblul valorilor materiale rezultate din activitatea umană şi totalitatea valorilor financiare deţinute de o firmă, utilizabile în scopul obţinerii unui venit”. În Dicţionarul Explicativ (1998), capitalul exprimă avuţia sub formă de bani, de mărfuri, de bunuri materiale în genere; bani, sumă de bani (investiţi într-o afacere).

Manualul de Economie Politică, ediţia 1995, defineşte capitalurile astfel: „capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice”. Tot acolo, capitalurile se denumesc şi „capitaluri reale”.

Un alt autor[3] defineşte capitalul ca fiind „acel factor de producţie care constă în ansamblul bunurilor produse şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii, destinate vânzării, cu avantaj economic, profit”. Capitalului i se atribuie, în acelaşi loc, următoarele caracteristici: este un rezultat al proceselor economice anterioare; constă în bunuri intermediare, din bunurile mijloacelor de producţie; în sferă se includ doar banii activi.

Capitalul mai poate fi definit ca un ansamblu de resurse economice eterogene şi reproductibile care, prin utilizare indirectă, permit obţinerea unui venit. Această definiţie economică este subordonată tot diverselor noţiuni de capital utilizate în limbajul curent: capital

Capitalul tehnic este ansamblul de bunuri materiale, care sunt utilizate în derularea producţiei şi creşterea productivităţii muncii umane (clădiri, maşini, instalaţii, utilaje etc.).

Capitalul juridic este ansamblul de drepturi de dispoziţii asupra anumitor valori, care procură titularilor lor venituri. Drepturile ce compun capitalul juridic pot să fie drepturi de proprietate exercitate printr-un titlu individual într-o societate comercială raportate la profiturile acesteia, sau drepturi de creanţă provenind dintr-un împrumut şi raportate la o dobândă.

Capitalul contabil este ansamblul de valori monetare care-şi asigură constanţa prin practica amortismentului.

Noţiunile de capital juridic şi de capital contabil nu pun în relief natura capitalului, dar arată în schimb relaţia cu titularii de drepturi. În toate sistemele economice există capital tehnic, dar capital juridic nu se găseşte decât în economiile unde există proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.

Ca o concluzie la cele afirmate mai sus, capitalul este acea valoare care produce o altă valoare, de obicei mai mare, astfel încât să asigure şi un profit pentru deţinătorul său.

Capitalurile firmei participă la procesele economice ale acesteia, susţinându-le şi transformându-se – integral sau treptat – în produse şi/sau servicii, de calitatea managementului utilizării lor depinzând, nemijlocit, rentabilitatea firmei, lichiditatea, solvabilitatea, bonitatea acesteia, şansele ei de succes în concurenţă, existenţa, dezvoltarea şi afirmarea ei.

 

Principalele forme de manifestare ale capitalului

Capitalul, în calitatea sa de factor de producţie, face să devină imperios necesară cunoaşterea modului de formare a capitalurilor, alocarea lor în cadrul proceselor economice, modul lor de utilizare şi finalitatea utilizării lor. Pentru cunoaşterea acestora, este important să prezentăm principalele tipuri de capitaluri, date de clasificarea lor după criterii mupltiple, în funcţie de scopul urmărit.

Deşi capitalurile se clasifică după o multitudine de criterii, în lucrarea dată va fi inclusă clasificarea propusă de către autorul Camelia Oprean, care analizează în special două tipologii ale capitalului, ca factor de producţie, din perspectiva teoriei economice.

După natura capitalului, acesta se împarte în capital real şi capital financiar.

  • Capitalul real este capitalul care are o valoare destul de mare, de sine stătătoare şi concretizată în mijloace de producţie (maşini, unelte complexe, utilaje etc.), fabrici, uzine, mine etc., denumite şi active reale, şi care funcţionează în cadrul unei activităţi economice. Capitalul real este suportul vital al dezvoltării tuturor ramurilor economiei naţionale şi o componentă de bază a avuţiei oricărui agent economic. În combinare cu ceilalţi factori de producţie, captalul real contribuie la sporirea bogăţiei prin creşterea producţiei, îmbunătăţirea calităţii acesteia, devenind astfel substanţa materială care permite obţinerea atât a bunurilor de producţie, cât şi a celor de consum.
  • Capitalul financiar are forma activelor financiare (numerar, depozite bancare, acţiuni, obligaţiuni, alte titluri comerciale). Ele exprimă dreptul de proprietate  asupra activelor reale existente la un moment dat.

O expresie a echilibrului economic este ca la nivel macroeconomic să existe o egalitate în expresie alorică a activelor reale cu cele financiare, aceasta permiţând existenţa unei concordanţe între fluxurile materiale şi cele financiare dintr-o economie. În realitate, capitalul financiar poate căpăta o existenţă şi o funcţionare autonomă, devenind capital speculativ, ceea ce conduce la grave perturbări ale echilibrului economico-financiar.

După modul specific în care participă la procesele economice, se consumă şi se înlocuiesc, capitalurile se pot clasifica în două categorii, şi anume: capitaluri fixe şi capitaluri circulante.

Lucrarea cu titlu „Tratat de management financiar-bancar” (I. Bogdan – coordonator) dă o definiţie atât pentru capitalul fix, cât şi pentru cel circulant, mai completă, mai aproape de realitate decât cele regăsite în alte lucrări de specialitate, şi se formulează astfel:

  • Capitalul fix este acea parte a capitalurilor firmei, formată din bunuri de folosinţă îndelungată create în procesele economice anterioare cu scopul de a produce cu ajutorul lor alte bunuri, materiale şi valori, elementele care formează capitalul fix participând la mai multe cicluri economice, fără să-şi schimbe forma fizică, se depreciază şi îşi transmit treptat valoarea asupra produselor şi serviciilor la fabricarea cărora au participat, se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare, atunci când s-au uzat fizic sau moral, pot funcţiona independent şi au o valoare mai mare decât cea stabilită prin actele normative pentru obiectele de inventar.”
  • „Capitalul circulant este acea parte a capitalului firmei formată din bunuri materiale şi valori de utilizare curentă, care s-au creat în ciclurile economice anterioare cu scopul de a se produce cu ajutorul lor alte bunuri materiale şi valori, elementele capitalului circulant participând la un singur ciclu economic, schimbându-şi forma fizică şi consumându-se integral, formând costurile şi înlocuindu-se la reluarea fiecărui nou ciclu economic. Din capitalul circulant fac parte şi obiectele de inventar, SDV-urile şi echipamentul de protecţie, ale căror comportamente şi circuite nu se identifică cu un ciclu economic, valoarea lor recuperându-se după o metodologie specifică aprobată.”

Când abordăm criteriul provenienţei capitalului, ne referim în primul rând la conceptul de capital social, care reprezintă contribuţia asociaţilor la constituirea capitalului economic prin aportul în numerar sau prin aportul în natură. Structura capitalului social defineşte partea fiecărui asociat la capitalul întreprinderii. Ea determină condiţiile exercitării puterii şi a repartizării rezultatelor.

Din momentul creării societăţii, capitalul social este reprezentat de valoarea activului social constituit. În timpul vieţii întreprinderii, el este o valoare de referinţă, din moment de activul social n se recomandă de a fi diminuat decât în situaţii speciale. În cursul duratei de viaţă a societăţii, capitalul social poate fi sporit fie prin efectuarea de noi aporturi, fie prin încorporarea de rezerve şi/sau de beneficii. Însă modificarea capitalului social este considerată ca o modificare statutară a societăţii, operaţie impusă de o serie de formalităţi juridice specifice.

Diferenţierea între capitalul social şi capitalurile proprii este valabilă atât în plan juridic, contabil, cât şi financiar. În primul rând, capitalul social este o componentă a capitalurilor proprii. În al doilea rând, totalul lui este independent de rezultatele societăţii, în timp ce cel al capitalurilor proprii fluctuează în funcţie de beneficii sau pierderi.

Astfel, după criteriul provinienţei distingem: capitaluri proprii, capitaluri de împrumut  şi capitaluri atrase.

  • Capitaluri proprii reprezintă un tip de capitaluri extrem de preţios la nivel de firmă. Practic, capitalurile proprii reprezintă bogăţia asociaţilor; iar – în cazul cesiunii sau lichidării – totalul acestora reprezintă bogăţia distribuibilă asociaţilor sau bogăţia disponibilă după stingerea obligaţiilor faţă de toţi creditorii societăţii.

Conform viziunii patrimoniale, mărimea capitalurilor proprii înscrise în bilanţ trebuie să reflecte diferenţa între valoarea ansamblului elementelor de activ ale întreprinderii şi totalul elementelor de pasiv externe. Din acest punct de vedere, capitalurile proprii corespund surplusului de valoare al elementelor de activ ale întreprinderii în raport cu pasivul său exigibil.

Conform viziunii funcţionale, capitalurile proprii sunt resurse financiare care participă împreună cu capitalurile împrumutate la finanţarea întreprinderii. De asemenea, capitalurile proprii constituie o protecţie pentru creditorii întreprinderii şi corespund funcţiei de garanţie pentru creditori.

Ca resurse financiare, capitalurile proprii au un rol determinant în definirea capacităţii de finanţare a întreprinderii şi, în consecinţă, în formarea activului social, deoarece contribuie la finanţarea întreprinderii şi asigură preluarea riscului ce caracterizează activitatea economică a acesteia. În măsura în care riscul este inevitabil, fondurile proprii sunt un element determinant pentru formarea activului fiecărei societăţi comerciale.

Capitalurile proprii sunt capitaluri neexigibile. În consecinţă, ele nu sunt amortizabile, iar durata de punere la dispoziţia întreprinderii este nedeterminată. Investitorii în fonduri proprii au drepturi extrapatrimoniale sau drepturi nebăneşti. Acestea din urmă sunt date de dreptul de vot în adunările generale, reprezentate prin funcţia de control ce este stipulată prin statutul asociaţilor şi contractul de societate.

  • Capitalurile împrumutate. Insuficienţa temporară, iar la unii agenţi economici permanent, a capitalului propriu şi asimilat conduce la luarea deciziei de angajare a capitalurilor de împrumut, fie sub forma creditelor bancare, fie sub forma împrumuturilor de la alte firme sau persoane fizice.

Capitalurile împrumutate se particularizează faţă de capitalurile proprii prin următoarele trăsături:

    1. nu aparţin agentului economic utilizator;
    2. pentru folosirea lor, împrumutatul plăteşte împrumutătorului o taxă sub formă de dobândă;
    3. angajarea împrumuturilor este garantată de împrumutat cu o parte din patrimoniul său ce poate fi valorificată pentru rambursarea împrumutului.

Din punctul de vedere al termenelor de acordare sau utilizare, capitalurile împrumutate pot fi grupate în trei categorii:

  1. împrumuturi pe termen lung;
  2. împrumuturi pe termen mediu;
  • împrumuturi pe termen scurt.

Creditele pe termen lung sunt foarte variate în ceea ce priveşte natura şi obiectivul lor.

În funcţie de provenienţa creditelor sau statutul celor care le acordă, împrumuturile pe termen lung pot fi grupate în următoarele categorii:

  1. împrumuturi obligatare – acoperă nevoile de capital pe calea emiterii de obligaţiuni;
  2. împrumuturi de la organisme publice specializate determinate de accesul mai greu pe piaţa financiară sau de faptul că sumele de care are nevoie întreprinderea nu justifică recurgerea directă la această piaţă;
  3. împrumuturi de la stat;
  4. împrumuturi de la bănci.

Creditele pe termen mediu au rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de procurarea unor elemente de imobilizări, întreprinderile fiind interesate de corelarea termenului de rambursare a împrumuturilor cu durata amortizării unor elemente de imobilizări (active fixe).

Capitalurile împrumutate pe termen scurt permit întreprinderilor să-şi finanţeze operaţiunile de exploatare, operaţiuni legate de ciclul de exploatare, adică de activele circulante.

În structura acestor credite găsim: credite de furnizori, diferite creanţe şi credite bancare.

Din punct de vedere al gestiunii financiare, capitalurile împrumutate se pot grupa şi după destinaţie, astfel sunt capitaluri de împrumut ce au rol de a finanţa activele fixe, şi capitaluri de împrumut ce au rolul de a finanţa activele circulante.

Capitalurile împrumutate se identifică şi cu datoriile legate de aportul la capital în cadrul întreprinderilor în participaţie sau asociative, datoriile privind concesiunile şi locaţiile de gestiune, alte datorii şi împrumuturi, precum şi dobânzile aferente. Sursele de această natură, care contribuie la autoreglarea rapidă a capacităţii de plată a unităţilor economice, au importanţa lor, în sensul că nu creează obligaţii suplimentare, în afara rambursării lor şi a dobânzilor aferente.

Dacă este să vorbim de aceste două tipuri de capitaluri menţionate mai sus, sunt situaţii frecvente îm care capitalurile proprii sunt mai scumpe decât cele împrumutate. Aceasta, întrucât deţinătorii de capitaluri îşi plasează fondurile în cadrul firmei numai dacă dividendul oferit este mai mare decât dobânda oferită de bancă sau remuneraţia ce i se oferă la alte forme de plasament, or, tocmai această diferenţă duce la un cost al capitalurilor mai mare. Această situaţie a generat sintagma cum că „este mai profitabil să lucrezi cu banii altora”.

  • Capitaluri atrase. Apariţia capitalurilor atrase poate fi privită atât sub aspect economic, cît şi sub aspect fiscal.

Relaţiile economice înlesnesc, atât în sfera circuitelor economice (procesul de aprovizionare în special), cât şi în sfera repartiţiei veniturilor, rămânerea la dispoziţia agentului economic a unor resurse băneşti ce, în fapt şi de drept, aparţin terţelor persoane fizice sau juridice din momentul producerii actului contractual. În această categorie de resurse se cuprind:

  1. obligaţiile de plată faţă de furnizori, cuprinse între momentul preluării activelor circulante şi decontarea efectivă a acestora;
  2. obligaţiile de plată ce decurg din consumul de energie din afară (curent electric, agent termic, gaze naturale), întrucât decontările şi regularizările se fac la intervale de timp mai mici sau mai mari, în funcţie de convenţiile încheiate;
  3. obligaţia plăţii dobânzilor pentru împrumuturi;
  4. obligaţiile faţă de salariaţi, deoarece acestora li se datorează zilnic echivalentul muncii prestate, însă decontarea efectivă se stinge, de regulă, în segmentul de timp din prima jumătate a lunii următoare.

Relaţiile de natură fiscală generează formarea surselor atrase, îndeosebi prin efectul legislaţiei care stabileşte diferite termene de plată pe feluri de venituri ce alimentează bugetul public. Capitalurile atrase sau pasivele stabile (cum sunt denumite în terminologia curentă) reprezintă fonduri minime permanente ce aparţin altor persoane fizice sau juridice aflate la dispoziţia agentului economic pe care acesta le foloseşte în mod „gratuit” (fără a plăti dobândă) ca şi când ar fi propriile sale fonduri.

Conform criteriului privind conţinutul acestora, capitalurile se împart în trei categorii: capital economic; capital permanent; capitalul de lucru (fondul de rulment).

  • Capitalul economic reprezintă totalitatea activului bilanţului contabil al firmei, fiind format din bunuri şi valori, respectiv a pasivului bilanţului firmei, format din drepturi de proprietate şi din obligaţii.
  • Capitalul permanent este format din capitalul propriu împreună cu împrumuturile pe termen mediu şi cele pe termen lung.
  • Capitalul de lucru (fondul de rulment – FR) reprezintă capitalul permanent, din care se scad imobilizările (activele corporale şi necorporale, la valoarea lor netă). Capitalul de lucru, în condiţii normale, trebuie să acopere necesarul de fond de rulment (NFR), care, în general, se calculează prin suma dintre stocurile de active circulante şi creanţe, din care se scad datoriile.

Unii autori împart capitalul după rolul şi forma acestuia în capital productiv şi capital lucrativ.

  • „Capitaluri productive sunt acelea care prin natura lor nu pot dervi decât la producerea de bogăţii noi şi n-au fost făcute decât pentru aceasta”. (Charles Gide, „Principii de economie politică”, p.24[4] ). Aici se includ instrumentele, maşinile, utilajele etc. capitalul productiv este o noţiune mai puţin conturată şi ar putea fi considerat astfel capitalul necesar derulării ciclului de exploatare. Capitalul productiv se întâlneşte sub două forme:
    1. capital real, numit şi capital tangibil, format din bunuri materiale;
    2. capital uman, numit şi capital intelectual sau intangibil. În acest context, capitalul nu trebuie să fie ceva palpabil. În situaţia în care firma consumă bani şi timp pentru a dezvolta anumite abilităţi ale angajaţilor sau a le oferi şansa pregătirii şi dezvoltării profesionale, aceasta efectuează o investiţie în capitalul uman, în propriul său capital uman care va continua să existe şi să îi aducă beneficii viitoare.
  • Capitalurile lucrative sunt bogăţii care prin destinaţia pe care le-o dă proprietarul, vânzându-le sau împrumutându-le, pot aduce un venit. De exemplu, o casă este un bun de consum, dacă este utlizată ca locuinţă personală şi poate fi capital, dacă este închiriată şi aduce venit proprietarului ei (venitul îl reprezintă chiria).

După modul de participare a proprietarilor la formarea capitalurilor, există: capital subscris, capital vărsat capital nevărsat.

  • Capitalul subscris reprezintă însumarea valorii acţiunilor pentru care fiecare deţinător de capital a subscris atunci când a avut loc oferta (licitația).
  • Capitalul vărsat este valoarea acţiunilor subscrise, transformate în lichiditate, prin depunderea numerarului echivalent la casierie sau în contul firmei.
  • Capitalul nevărsat reprezintă partea de acţiuni subscrise al căror preţ nu a fost vărsat în contul firmei.

 

[1] Fernand Braudel, citat de Iordache, S., Lazăr, C. (coordonatori), Curs de economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 174

[2] Drucker, Peter F., Societatea postsocialistă, Ed. Image, 1999, pg. 65

[3] Dobrotă, N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 107

[4] Sandu, G., Formarea capitalurilor firmelor private, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 25

Loading...