1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Structura financiară a întreprinderii reprezintă o compoziţie complexă şi coordonată a diverselor surse de finanţare la care managementul financiar recurge pentru a acoperi necesarul de finanţat. Capitalul se clasifică, după criteriul provenienţei, în capital propriu şi capital împrumutat.

Capitalul propriu provine, în primul rând, de la acţionari, în urma subscrierii iniţiale sau/şi a celor ulterioare, care conduc la creşterea capitalului social. În al doilea rând, capitalul propriu are ca sursă permanentă de formare profitul net destinat dezvoltării, precum şi rezervele constituite în mărime reglementată de legislaţie, subvenţii nerambursabile alocate din bugetul statului.[1]

Capitalul împrumutat are menirea să acopere nevoile curente şi de lungă durată care depăşesc posibilităţile proprii de acoperire. Aceasta are surse diverse de provenienţă, cele mai importante fiind: credite bancare; credite comerciale, obţinute de la partenerii de afaceri sub formă de materii prime, materiale şi alte bunuri economice; împrumutul obligatar; creditul leasing etc.

Structura financiară poate fi definită, în acest fel, ca raportul dintre capitalul propriu şi capitalul împrumutat, care, în ansamblu, formează capitalul financiar al întreprinderii. Or, structura financiară a întreprinderii reprezintă componentele valorice (băneşti) ale surselor de finanţare a activităţii, exprimate în procente.

În acelaşi timp, suma capitalurilor obţinute din diverse surse trebuie să corespundă necesităţilor întreprinderii. Realizarea volumului programat de bunuri şi servicii impune ca întreprinderea să-şi constituie capitalurile astfel, încât să dispună de mijloace materiale şi băneşti suficiente pentru desfăşurarea normală a activităşii economice, ceea ce implică, la rândul său, dimensionarea lor cât mai exactă.

Alegerea surselor de finanţare a activităţii ocupă locul central în activitatea managerială a întreprinderii, deoarece capitalul atât cel propriu cât şi cel împrumutat comportă costuri, care se reflectă, în mod direct, asupra rezultatului financiar al întreprinderii, diminuându-l. Raportul dintre capitalul propriu şi cel împrumutat determină, în mare măsură, nivelul rentabilităţii obţinute de întreprindere, fiindcă aceste surse au costuri diferite, fiind diferită şi ordinea în care se face remunerarea capitalurilor utilizate (creditorii au prioritate faţă de acţionari). În această situaţie, este vorba despre necesitatea formării unei structuri financiare optime.

Structura financiară optimă reflectă acea compoziţie a capitalurilor care permite întreprinderilor realizarea, cu maximum de rezultate, a obiectivelor de realizare de bunuri şi servicii în conformitate cu cerinţele pieţei şi maximizarea valorii de piaţă.[2]

Deşi operaţiunea de optimizare a structurii financiare este dificil de realizat în practică, teoria financiară se străduie, totuşi să ofere soluţii, pentru ca acest obiectiv să aibă şanse reale de reuşită. Dimensionarea unei structuri financiare optime se realizează cu dificultate datorită posibilităţilor scăzute de stabilire corectă a unor costuri: ale capitalului propriu, ale falimentului sau ale agenţiei. De asemenea, nu toate întreprinderile au acces nelimitat la pieţele de capitaluri, aşa încât nu poate fi utilizată de fiecare dată întreaga varietate de surse.

Abordarea problematicii privind crearea unei structuri financiare optime a condus la crearea câtorva teorii financiare, cele mai importante fiind: concepţia lichiditate – exigibilitate, creştere – risc, creştere – rentabilitate, rentabilitate – risc şi creştere – autonomie financiară.

Concepţia lichiditate – exigibilitate. Conform acestei teorii, când un bancher examinează cererea de împrumut a unei întreprinderi, se perocupă de studierea capacităţii de rambursare a acesteia. Posibilitatea de rambursare a datoriilor depinde de eficienţa utilizării activelor sale, de capacitatea de transformare cât mai rapidă în lichidităţi a acestora. Condiţia de bază înaintată întreprinderilor este ca lichidităţile să fie cel puţin egale, dacă nu superioare exigibilităţilor. Această exigenţă se traduce prin necesitatea unui fond de rulment pozitiv,  care este văzut ca un scut de protecţie, ce permite întreprinderii să-şi onoreze angajamentele faţă de clienţi.

Lichiditatea este examinată în raport cu regula echilibrului financiar minim, care impune ca fondul de rulment să fie pozitiv. Raţionamentele acestei reguli sunt:

  • Solvabilitatea pe termen scurt este asigurată, dacă activele curente sunt mai mari decât ≤datoriile curente;
  • Marja de securitate (active curente – datorii curente) îi permite întreprinderii să facă faţă unei eventuale deteriorări a rotaţiei activelor;
  • Fondul de rulment pozitiv este o prefigurare a unei trezorării abundente, în măsura în care permite resorbirea întârzierilor în încasarea creanţelor pe termen scurt.

Această concepţie se bazează pe câteva reguli:

    1. Regula îndatorării maxime, conform căreia datoriile pe termen mijlociu şi lung trebuie să respecte două limite:
  1. datorii pe termen mediu şi lung / capital propriu ≤ 1 şi
  2. datorii pe termen mediu şi lung / capital permanent ≤ ½
    1. Regula finanţării maxime, potrivit căreia îndatorarea trebuie să reprezinte cel mult 50-70% din totalul capitalurilor întreprinderii;
    2. Regula echilibrului financiar minim, conform căreia diferenţa dintre fondul de rulment şi lichiditate să fie pozitivă.

Concepţia creştere – risc. Această concepţie are consecinţe importante în ceea ce priveşte rolul întreprinderii: se depăşeşte cadrul juridic ce reglementează existenţa ei şi începe a fi percepută ca o entitate economico-financiară în relaţiile cu mediul economic în care activează, prin intermediul diferitelor funcţiuni pe care le asigură. Concepţia funcţională îşi găseşte originea în teoria ciclică. Un ciclu este definit ca o secvenţă de operaţiuni, având o anumită regularitate şi corespunzând unei funcţiuni a întreprinderii.

Această concepţie este axată pe evitarea riscului de insolvabilitate şi ia în considerare condiţiile de finanţare ale creşterii.

Apreciată, ca punct de plecare, prin ecuaţia:

Variaţia trezoreriei = variaţia fondului de rulment – variaţia nevoii de fond de rulment,

eficienţa constituirii şi utilizării capitalurilor pentru exploatare sporeşte atunci când întreprinderea poate să-şi finanţeze creşterea fără să-şi degradeze trezoreria netă, măsurată prin diferenţa între lichidităţi şi credite de trezorerie.

Concepţia creştere-rentabilitate a fost fundamentată de Geoffroy şi Murad şi s-a concretizat într-o sumă de norme, cu ajutorul cărora s-a construit un tablou multianual a fluxurilor financiare. În această concepţie, procesul de constituire şi utilizare a capitalurilor întreprinderii este considerat eficient de autor, atunci când se realizează tripla egalitate:

C = Re = Rf , unde

C reprezintă creşterea

Re - rata rentabilităţii economice

Rf  - rata rentabilităţii financiare

Regula reinvestirii sistematice a profitului este cheia de bază a teoriei creştere-rentabilitate. În viziunea autorului, eficientizarea procesului de constituire şi utilizare a capitalului întreprinderii, exprimată prin egalitatea ratei rentabilităţii economice cu cea a rentabilităţii financiare, poate fi realizată prin reinvestirea totală a profitului. G. de Murad susţine că o activitate eficientă, odată începută, oferă în continuare aceeaşi rată a rentabilităţii, iar masa profitului este cu atât mai mare, cu cât capitalul angajat este mai mare.

În această abordare, creşterea capitalului întreprinderii se face doar prin acumulări. Pornind de la egalitatea dintre rata rentabilităţii economice şi cea financiară, G. de Murad apreciază că structura financiară optimă se obţine doar prin utilizarea capitalului propriu, excluzându-se folosirea capitalului împrumutat. În felul acesta, autorul consideră costul capitalului împrumutat a priori mai mare decât costul capitalului propriu. Certitudinea cu care se susţine obţinerea unei rentabilităţi ridicate conduce la concluzia că în mediul economic al întreprinderii nu există riscuri. În raport cu această concepţie, cea mai mare eficienţă în utilizarea capitalului este realizată în procesele reale ale întreprinderii, în timp ce operaţiunile de împrumut sunt considerate întotdeauna cu o rentabilitate mai scăzută.

Concepţia rentabilitate-risc este centrată asupra acţionarilor, echilibrul financiar este atins atunci când randamentul portofoliilor activelor acoperă costul capitalurilor. Astfel, rentabilitatea activelor trebuie să satisfacă rentabilitatea dorită de împrumutătorii capitalurilor, ţinând cont de riscurile curente. De la început, ea face trimiteri la rentabilităţile sperate, atunci când nu putem calcula decât rentabilităţi constatate. În plus, acestea nu pot fi determinate decât plecând de la valoarea contabilă a capitalurilor investite, deşi corect ar fi de la valoarea de piaţă a acestora.

Teoria consideră, ca obiectiv al managementului financiar, maximizarea bogăţiei acţionarilor, care nu este, totuşi, unicul obiectiv de care să se ţină cont în complexitatea motivaţiilor aflate la originea deciziilor financiare.

Concepţia creştere-autonomie financiară a fost fundamentată de specialiştii Centralei bilanţurilor din Banca Franţei în anul 1987.

Concepţia este concentrată asupra capacităţii întreprinderii de a-ţi finanţa propria activitate fără a recurge la împrumuturi. Fluxurile de surse extenre pun în pericol rata de creştere economică a întreprinderii şi capacitatea de autofinanţare viitoare.

Concepţiile financiare contemporane asupra întreprinderilor sunt, într-o anumită măsură, dependente de cele manifestate la nivel macroeconomic. Ele tratează într-o manieră proprie impactul intervenţiei autorităţii publice în viaţa întreprinderii şi propun soluţii de adaptare a comportamentului acesteia, precum şi de limitare a consecinţelor ivite.

Concepţiile „creştere-rentabilitate”, „creştere-autonomie financiară” propun soluţii şi analizează echilibrul financiar al întreprinderii în condiţiile limitării fluxurilor de fonduri din exterior, întreprinderea trebuind să-şi asigure resursele necesare din propria activitate, limitând, în felul acesta, relaţiile cu puterea publică doar la nivelele impuse de îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Alte concepţii, precum cea „lichiditate-exigibilitate” sau cele privind „creştere-risc”, „rentabilitate-risc” analizează situaţiile în care întreprinderea trebuie să-şi modeleze comportamentul în funcţie de impulsurile percepute din  exterior. În acest sens, structura sa financiară influenţează rentabilitatea întreprinderii prin intermediul costului capitalului şi compararea acestuia cu sarcina fiscală. Acestea sunt concepţii realiste, care analizează activitatea întreprinderii în mediul în care se află, cu situaţiile diverse în care trebuie să funcţioneze.

Înfăptuirea obiectivului de maximizare a profitului, obligă managerii să selecteze acele surse care au costul cel mai mic, ţinând cont şi de necesităţile de finanţare ale întreprinderii. Rolul managerilor este de a determina o combinaţie optimă a resurselor variate de care dispun, astfel încât să-şi minimizeze costul mediu ponderat al capitalului şi să maximizeze valoarea investiţiilor acţionarilor în întreprindere.

 

[1] Botnari, N. Finanţele Întreprinderii , ASEM, „Editerra Prim”, Chişinău 2008, pg.  21

[2] Botnari, N. Finanţele Întreprinderii , ASEM, „Editerra Prim”, Chişinău 2008, pg.  22

Loading...