1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Riscul de ţară depinde foarte mult de nivelul datoriei externe, respectiv de totalitatea obligaţiilor de plată pe care le are la un moment dat o ţară faţă de alte ţări, ca urmare a operaţiunilor externe curente şi de capital, comerciale şi necomerciale, a activităţilor de comerţ exterior, turism şi servicii internaţionale, cooperare, societăţi mixte, credite pe dobânzi, disponibilităţi de valută etc. În general, povara datoriei externe reprezint ă costul dobânzilor pentru această datorie. . Ceea ce trebuie subliniat este faptul că dobânda plătită pentru datoria externă este un transfer, care nu reprezintă o reducere netă a capacităţii economiei de a furniza bunuri şi servicii.

Destinaţia unui împrumut este, în primul rând, de a permite un nivel al importurilor mai mare decât ar fi altfel posibil (deşi uneori poate fi destinat creşterii rezervelor sau, efectiv, de a permite un nivel mai scăzut al exporturilor).

Este clară importanţa, pentru rambursarea acestor împrumuturi şi pentru dezvoltarea economică, de a stabili dacă importurile suplimentare obţinute pe această cale sunt sau nu folosite în scop productiv.

O utilizare ineficientă a fondurilor împrumutate este cu atât mai probabilă cu cât este mai mare nivelul corupţiei şi cu cât sunt mai puţin eficiente pieţele interne de capital şi/sau planificatorii guvernamentali.

Teoretic, procesul dezvoltării pe baza creditelor externe generează în timp resurse pentru rambursarea datoriilor şi, la un moment dat, ţara devine creditor net. Acest model poate fi observat, spre exemplu, în SUA care, după ce a fost un debitor net în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a devenit creditor în secolul XX. Dar acesta este un proces foarte îndelungat şi, cel puţin din punct de vedere istoric, pe parcursul lui, creditorii au înregistrat de multe ori pierderi.

În orice caz, aceasta evidenţiază raţiunea acordării de împrumuturi substanţiale ţărilor în curs de dezvoltare şi scoate în evidenţă ideea că de la o ţară nu trebuie neapărat să se aştepte ca ea să-şi reducă continuu datoria, ci să fie capabilă să plătească dobânzile.

Unele cercetări, deş i utilizând modele simple, sugerează că, pentru ca datoria să poată fi susţinută pe termen lung, rata de creştere economică a unei ţări trebuie să fie mai ridicată decât rata reală a dobânzii la creditele externe. Acest aspect dă posibilitatea unor aprecieri intuitive, dar este dificil de integrat în analiza riscului de ţară, acest aspect fiind posibil doar abordând o perspectivă pe termen foarte lung.

Există suficiente dovezi că împrumuturile contractate de diferite grupuri dintr-o ţară, fie din sectorul privat, fie din cel de stat, pot determina, în viitor, un cost mai mare pentru ţară decât pentru fiecare din aceste grupuri. Aceasta înseamnă că, urmând o strategie de împrumuturi necoordonată şi, în special, guvernul încurajând împrumuturile din străinătate prin menţinerea unor rate interne ale dobânzilor ridicate la nivel global, ţara va acumula rapid o datorie excesivă.

Împrumuturile externe permit unei ţări să investească şi să consume peste posibilităţile sale curente interne şi, de fapt, să finanţeze formarea capitalului nu numai prin mobilizarea economisirilor interne ci şi prin folosirea economisirilor ţărilor cu capital în surplus. Împrumuturile externe pot conduce către o creştere economică mai rapidă, permiţând finanţarea unui volum de investiţii mai substanţial şi antrenarea mobilizării resurselor de care dispune ţara respectivă, conferindu-le totuşi o utilizare într-o manieră mai rezervată, mai prudentă, dar şi mai eficientă. Aceste împrumuturi pot servi, de asemenea, la finanţarea deficitelor temporare ale balanţei de plăţi şi pot oferi autorităţilor soluţia evitării luării de măsuri “draconice” care ar putea compromite programul de dezvoltare a ţării. Ele nu contribuie la creşterea economică în condiţiile în care sunt utilizate pentru finanţarea activităţilor neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital. De fapt, în acest caz, împrumuturile respective ar putea chiar agrava presiunile ce se exercită asupra operaţiunilor bugetare de administrare publică şi asupra balanţei de plăţi. În plus, chiar dacă deficitul balanţei de plăţi este generat de factori permanenţi, finanţarea îndelungată a acestuia prin împrumut extern poate întârzia ajustările necesare şi poate agrava problemele fundamentale ale balanţei de plăţi. Devine evident faptul că, o utilizare ineficientă a intrărilor de capital străin provoacă în final o criză a datoriei.

Dacă o ţară se împrumută din străinătate, ea trebuie să introducă managementul datoriei drept o preocupare majoră a politicii economice. Îndatorarea externă excesivă şi neadecvată va genera nivele ridicate ale serviciului datoriei care vor influenţa în mod negativ politica economică viitoare, şi, implicit, creşterea economică. Gestiunea datoriei externe are repercursiuni în numeroase domenii ale politicii economice. În plus, politica valutară şi comercială, la fel ca şi politicile monetare şi bugetare, influenţează direct volumul împrumuturilor externe ce se impun a fi contractate. Este foarte important ca factorii implicaţi în gestionarea datoriei să ştie care va fi evoluţia aşteptată a situaţiei macroeconomice, iar factorii decizionali din politica economică să aibă o idee foarte clară asupra volumului noului necesar de împrumut şi a sumei totale de plăţi în cadrul serviciului datoriei. Existenţa unui bun sistem de comunicaţii între cei responsabili cu gestionarea datoriei, factorii răspunzători de gestiunea rezervelor, planificatorii şi responsabilii politicii monetare şi bugetare este esenţială pentru obţinerea unei gestiuni macroeconomice sănătoase.

La nivel guvernamental, finanţarea externă trebuie privită în cadrul mai amplu al ansamblului de decizii de politică macroeconomică. Dificultăţile majore generate de datoria externă pot fi evitate cu succes atunci când politicile economice sunt astfel alese, încât variabilele economice cheie – în  special rata dobânzii şi cursul de schimb al monedei naţionale – să exprime costuri reale pentru autorităţile decizionale, iar guvernele îşi însoţesc programele de investiţii publice cu măsuri eficiente de captare a resurselor bugetare şi de mobilizare a economiilor interne.

Obiectivul managementului datoriei externe trebuie să-l constituie obţinerea de beneficii maxime din finanţarea externă, fără ca aceasta să afecteze echilibrul macroeconomic al balanţei de plăţi.

Loading...