Pentru Moldova anul de start al tranziţiei la economia de piaţă se consideră 1991, când a fost declarată independenţa politică a republicii şi au demarat primele reforme economice. Drept baza s-a utilizat “Concepţia trecerii la economia de piaţă”, adoptată anterior de către Parlament, iar apoi şi programul respectiv. În 1993 în comun acord cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială a fost elaborat primul program de stabilizare. În opinia specialiştilor organismelor internaţionale sus numite tranziţia spre economia de piaţă trebuie să se desfăşoare în următoarele direcţii:
- Stabilizarea macroeconomică şi controlul ei;
- Liberalizarea preţurilor şi reforma pieţei;
- Dezvoltarea sectorului privat, privatizarea şi restructurarea întreprinderilor;
- Redefinirea rolului statului.
Prima etapă cuprinde stabilizarea macroeconomică (externă şi internă), care implică întărirea politicilor monetare şi fiscale, precum şi redresarea dezechilibrelor create anterior.
A doua direcţie include introducerea pieţelor competitive şi reforma preţurilor.
A treia direcţie ţine de reforma întreprinderilor şi restructurarea activităţilor subordonate ei. În primul rând e necesară definirea drepturilor de proprietate şi implementarea unui control riguros asupra managementului. Restructurarea întreprinderii vizează şi anumite acţiuni în scopul îmbunătăţirii eficienţei activităţii sale.
A patra direcţie impune măsuri de reorientare a rolului statului în economie.
Deşi condiţiile sunt diferite de la o ţară la alta, există o “matrice” a tranziţiei care trebuie abordată sistemic, anumite transformări presupunând sau generalizând alte reforme obligatorii. A fost din ce în ce mai evident, că elementele transformării sistemice se corelează, iar ele trebuie efectuate cât mai repede, pentru a evita sau a diminua tensiunile sociale.
O etapizare a măsurilor de reformă pe parcursul unui deceniu, care pare să fie completă, a fost făcută de Alan Gelb şi Cheryl Gray (1991).
Principala greşeală, după părerea specialiştilor, e că la noi în republică nu a fost definită ordinea realizării acestor reforme. În această privinţă trebuie amintită opinia vestitului economist J.Kornay, care încă la sfârşitul anilor 80 a elaborat un program economic de tranziţie la economia de piaţă pentru Ungaria (dar valabil şi pentru alte ţări aflate în tranziţie).[1] În opinia lui Kornay, stabilizarea macroeconomică, liberalizarea politică şi privatizarea trebuie să fie desfăşurate concomitent din motivul interdependenţei puternice între ele. Totodată, e necesar de asigurat dezvoltarea paralelă a sectorului de stat şi a sectorului privat. Rolul statului, în opinia autorului, constă în controlul activităţii managerilor întreprinderilor de stat.
O altă schemă de eşalonare a reformelor economice a fost propusă de economistul englez Dornbusch Rudiger,[2] desfăşurându-se figurativ pe şapte zile, după cum urmează:
- ziua 1 - stabilirea unui model economic;
- ziua 2-a - crearea instituţiilor corespunzătoare;
- ziua a 3-a-realizarea echilibrului macroeconomic;
- ziua a 4-a - privatizarea;
- ziua a 5-a - introducerea liberalizării comerţului şi realizarea convertibilităţii;
- ziua a 6-a - integrarea în economia mondială prin comerţ, şi nu prin ajutoare economice, financiare;
- ziua a 7-a - înviorarea finanţelor pe plan intern.[3]
Conform acestei scheme, liberalizarea activităţii economice poate avea loc numai după parcurgerea primelor 4 etape.
Transformările efectuate în Moldova nu se impun printr-un caracter profund, aceste etape nu au fost respectate, multe lucruri realizate având un caracter fragmentar, ceea ce nu a permis să înregistrăm performanţe convingătoare.
O parte componentă a reformelor economice este macrostabilizarea economică. în concepţia economistului Dornbusch Rudiger, macrostabilizarea economică trebuie realizată înainte de privatizare şi de liberalizare. Acest moment e argumentat de faptul că economiile ţărilor ce fac parte din economia centralizată se află în dezechilibru economic, care are diferite dimensiuni[4]. Eliberarea forţelor pieţei şi anularea controlului din parte statului asupra activităţii economice determină şi mai mult creşterea acestui dezechilibru. Respectiv, macrostabilizarea presupune, în primul rând, stabilizarea financiară. În anul 1993 în republică a început activitatea practică de stabilizare financiară a programului finanţat de FMI, care era o parte componentă a complexului de reforme. Scopul principal al acestui program consta în reducerea considerabilă a inflaţiei, în primul rând, prin introducerea monedei naţionale. În afară de aceasta, se prevedea anularea acordării creditelor preferenţiale, stabilirea ratei dobânzilor conform principiilor de piaţă, repartizarea unei părţi a creditelor mari prin intermediul licitaţiei[5]. Însă, nu a existat şi nu există nici acum o părere unanimă privitor la nivelul optim al inflaţiei. Stoparea inflaţiei putea deveni problematică din cauza nefinalizării reformei preţurilor, a refluxului mare de capital străin, din motiv că acestea condiţionează sporirea masei monetare şi majorarea preţurilor.
Un compartiment important al stabilizării financiare este politica bugetară. În acest context o atenţie deosebită a fost acordată subvenţiilor şi deficitului bugetar. Practica stabilirii diferitor subvenţii pentru diferite categorii ale populaţiei a continuat mai mulţi ani, dar lipsa resurselor necesare a impus revizuirea acestora. Totodată, în pofida măsurilor întreprinse de Guvern pentru optimizarea cheltuielilor de stat, deficitul bugetar continua să rămână înalt, fiind finanţat din contul resurselor externe şi prin intermediul plasării hârtiilor de valoare de stat pe piaţa internă.
Întrucât transformările sunt însoţite de speranţe imediate de “mai bine”, obiectivele pe termen lung sunt descurajate de rezultatele negative pe termen scurt, iar “pragmatismul” administrativ al specialiştilor din economia planificată descurajează iniţiativa transformărilor radicale în viziunea construcţiei sistemice. Deoarece rezultatele “palpabile” nu apar imediat, iar reformele sunt complexe, ele presupun noi mecanisme şi instituţii, cadru legislativ fundamental schimbat, adaptare la practica şi experienţa internaţională. Oricum, obiectivul acestor transformări îl constituie ridicarea nivelului de trai în condiţiile unei creşteri economice durabile[6].
[1] Kornay J. The road to a free Economy. Shifting from a socialist system. The Exemple of Hungary. New York, 1990
[2] Blanchard, Olivier. Reform in Eastern Europe / O. Blanchard, R. Dornbusch. – London : The MIT press, 1991.
[3] Ioviţu, Mariana. Tranziţia la economia de piaţă. Bucureşti, Editura Economică, 1999.
[4] Blanchard, Olivier. Reform in Eastern Europe / O. Blanchard, R. Dornbusch. – London : The MIT press, 1991
[5] Guţu, I. Republica Moldova : economia în tranziţie. Chişinău, Editura Litera, 1998, pag. 55
[6] Negriţoiu, M. Salt înainte: dezvoltarea şi investiţiile străine directe. Bucureşti, Editura Expert, 1996