1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Configurat la sfârşitul secolului al XIX-lea în societăţile industriale intrate într-un proces rapid de dezvoltare, statul  bunăstării a cunoscut în secolul al XX-lea două forme majore de existenţă : statul capitalist (bazat pe economia de piaţă) şi statul socialist. Cu câteva excepţii minore (Cuba şi Coreea de Nord),  statul socialist al bunăstării a dispărut istoric.

(A).  Statul bunăstării fundat pe economia de piaţă are ca bază a bunăstării individuale veniturile primare obţinute în mod liber din surse salariale, din profit şi din proprietate.

Prin sistemul fiscal (politica fiscală) statul extrage din veniturile primare un anumit procent pe care îl va folosi pentru finanţarea activităţilor sale de susţinere directă sau indirectă a bunăstării colective. Statul realizează o redistribuţie a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurări sociale (pensii, asigurări de boală, de accident etc.), sprijin social universal (familiile cu copii, educaţie , sănătate), asistenţă socială - sprijin social focalizat în raport cu testarea mijloacelor. Statul bunăstării arată ca o reţea complexă de protecţie socială, cu funcţia de a asigura un nivel de dezvoltare colectivă acceptabil. În principal, putem distinge din mai multe straturi ale protecţiei sociale (apud E.Zamfir, 1995, 44-45) :

  1. Bunuri şi servicii oferite gratuit colectivităţii : educaţie, sănătate etc. Acest nivel produce o anumită echilibrare a bunăstării în anumite privinţe. Educaţia devine un bun la care are acces întreaga comunitate, indiferent de resursele individuale disponibile, asigurându-se în acest fel o anumită egalitate a şanselor.
  2. Sistemul de asigurări sociale oferă un nivel de trai satisfăcător celor care, din diferite motive, şi-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă şi deci de obţinere de venituri. Pensiile de bătrâneţe, de urmaş, de boală oferă un nivel de bunăstare satisfăcător unui segment foarte important al populaţiei.
  3. Sprijinul universal acordat unor categorii de oameni cu nevoi speciale : familii cu copii, handicapaţi etc.
  4. Asistenţa socială fundată pe testarea mijloacelor financiare - reţeaua de securitate socială, cum este denumită adesea – oferă ultimul nivel de protecţie. „În măsura în care mai există persoane care nu primesc suficient suport din nivelurile superioare de protecţie socială, scăpând prin “ochiurile” acestora, vor primi un sprijin ultim prin această reţea de asistenţă socială, pe baza determinării nevoilor individuale şi a resurselor de care ele dispun” (ibidem).

Elena Zamfir atrage atenţia asupra faptului că diferenţele care există între configuraţiile statului bunăstării din diferite ţari bazate pe economia de piaţă nu sunt diferenţe de structură. Ele provin, mai degrabă din ponderea diferitelor elemente ale sistemului.

(B) Statul bunăstării fundat pe economia socialistă  nu este sinonim, aşa cum ar părea la prima vedere, cu economia de tip socialist.            Termenul de stat socialist al bunăstării poate să ne inducă în eroare. În unele ţări occidentale s-a dezvoltat, sub influenţa unei ideologii socialiste, un amplu stat al bunăstării, fundat pe economia de piaţă, cu unele componente de tip socialist. Suedia este exemplul cel mai evident. Ceea ce este însă specific statului din fostele ţări socialiste este faptul că, pe lângă opţiunea sa socialistă în ceea ce priveşte bunăstarea colectivă, el este întemeiat pe o economie de tip socialist.

         Elementele caracteristice ale statului bunăstării în fostele ţări socialiste pot fi schematizate astfel (apud. E. Zamfir, 1995, 45-47) :

  • Sursa cea mai importantă a bunăstării individuale o constituie veniturile primare. Există însă deosebiri faţă de statul bunăstării fundat pe economia de piaţă : sursa salarială a fost generalizată, veniturile din profit au fost complet eliminate iar veniturile din proprietate  au devenit marginale. În România, ca şi în cazul altor ţări socialiste, a existat  obligativitatea muncii pentru toate persoanele apte. Primeau pensie de invaliditate în mod universal doar cei care nu erau apţi de muncă. Politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii. Limitarea inegalităţilor era realizată direct prin  politica salarială şi mai puţin prin redistribuire.
  • Generalizarea sistemul de asigurări sociale. Ţările socialiste au dezvoltat un sistem de asigurări sociale foarte amplu. Politica folosirii complete a forţei de muncă a exclus total nevoia ajutorului de şomaj. Totodată, prin faptul că marea majoritate a populaţiei era salariată, se asigura, quasi-universal, o pensie, excepţie făcând doar femeile care întreaga lor viaţă au fost casnice. Dar datorită nivelului scăzut al salariilor, la care s-au adăugat şi raţiuni ideologice, a existat o puternică presiune asupra femeilor de a se angaja în muncă, beneficiind şi ele în consecinţă într-o largă măsură de dreptul la pensie.
  • Redistribuirea veniturilor după nevoi este o componentă esenţială a programului socialist al bunăstării. Se realiza prin alocaţii generoase pentru copii, acestea echilibrând veniturile familiilor cu copii în raport cu ale celor fără copii. În plus, în România a existat o alocaţie pe viaţă pentru mamele cu 3 sau mai mulţi copii.
  • Sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă. Statul se  funda pe resursele sale financiare pe impozite directe (pe veniturile salariale) şi indirecte (pe consum - impozitul pe circulaţia mărfurilor). În plus, statul beneficia şi de profitul activităţii economice, în calitate de proprietar al întregii economii. În România, impozitul individual pe salariu a fost înlocuit cu impozitul pe fondul general de salariu, dispărând în acest fel, diferenţa dintre salariul brut şi cel net.
  • Educaţie şi asistenţă medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau şi alte gratuităţi şi forma de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.

         În concluzie, „sistemul statului bunăstării, în varianta sa din ţările socialiste nu diferă structural de cel din ţările cu economie de piaţă ; existau însă, o serie de particularităţi în mod special, trebuie menţionată preferinţa pentru  forme universale de protecţie socială datorată, în mare măsură, faptului că veniturile erau ţinute scăzute, realizarea egalităţii trebuind să fie obţinută nu numai prin politica salarială, dar şi prin sistemul de redistribuţie. O societate mai egală poate fi realizată prin corectarea inegalităţilor generate de veniturile primare prin sistemul de redistribuţie. A existat mereu o preferinţă  ridicată pentru sporirea părţii bunăstării colective  obţinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale. Aceasta se realiza inclusiv prin sistemul de subvenţii pentru bunurile de bază şi de impozitare superioară a bunurilor de lux. Ceea ce este specific societăţilor moderne este , subliniază Elena Zamfir, etatizarea protecţiei sociale. “Statul şi-a asumat funcţii tot mai extinse în asigurarea protecţiei sociale”. (E.Zamfir, ed.cit., 49). În societatea contemporană, s-au produs o serie de modificări importante, subsumate toate procesului de modernizare şi care sunt responsabile de acest nou fenomen social. În consecinţă, bunăstarea devine un obiectiv prioritar al politicii sociale în secolul  al XX-lea. Dintr-o activitate informală, nestructurată, dirijată mai degrabă de organizaţii nestatale (biserică sau organizaţii de caritate), securitatea socială devine un sistem statal. E.Zamfir (1995, 52) subliniază principalele direcţii de schimbare a sistemului de securitate socială :

  1. Etatizarea suportului social. Statul este, în principal, instanţa care oferă sprijin

celor în nevoie.

  1. Ajutorul este acordat nu prin bunăvoinţa unei persoane sau instituţii, ci ca un

drept reglementat de lege.

  1. Ajutorul este lărgit prin includerea unui complex sistem de asigurări.
  2. Asigurările sociale şi ajutorul social sunt acordate din fonduri de stat care, în

general, sunt colectate obligatoriu, pe diferite căi, de la populaţie.

  1. Nu sunt excluse nici iniţiativele private şi comunitare. În fapt, în ultimii ani s-au dezvoltat rapid o serie de organizaţii neguvernamentale de asistenţă socială. Acest lucru s-a întâmplat în mod special în Statele Unite, probabil ca o compensare a rolului mai scăzut al statului în asistenţa socială. Bunăstarea rămâne însă fundamental un atribut al statului, obiectivul central al politicilor sociale.
Loading...