1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În general, cauzele care au dus la evoluţia şi structurarea prestaţiilor băneşti din sistemul securităţii sociale.

  1. A) Dezvoltarea, evoluţiile politicii sociale în ansamblul său în România au avut ca ax central, conceptul ocupării depline. Din motive ideologice, şomajul n-a fost considerat o problemă socială.

            O creştere spectaculoasă a înregistrat rata de ocupare a femeii în ramurile neagricole. Într-o anumită măsură, această atragere a femeii în producţie a fost şi rezultatul promovării drepturilor egale între bărbaţi şi femei cu privire la accesul şi ocuparea unui loc de muncă, al impulsurilor date de nivelul de trai foarte scăzut în perioada postbelică, fiind insuficient un salariu ca mijloc de existenţă.

            De asemenea, accesibilitatea largă la învăţătură a condus la atragerea masivă a femeii în producţie. Femeile au reprezentat aproximativ 45% din totalul forţei de muncă. Una din consecinţe a fost scăderea semnificativă, în ultimele decenii, a natalităţii, fenomen care a atras după sine anumite măsuri, atât de natură administrativă, cât şi de natură economică, vizând sporirea numărului de copii.

            O caracteristică a ocupării a fost permanentizarea locurilor de muncă şi, într-un anumit sens, siguranţa acestuia. Nu era o problemă majoră ocuparea unui loc de muncă, de aceea obişnuinţa de a căuta un loc de muncă a lipsit aproape complet. Absolvenţii învăţământului secundar (prefesionalizat) şi ai învăţământului superior aveau asigurată repartizarea unui loc de muncă, evident planificată centralizat. De aici, şi rigiditatea pieţei forţei de muncă, şomajul produs de procesul de restructurare. În aceste condiţii, legătura dintre performanţa economică şi salariu n-a constituit o preocupare a factorilor de decizie.

            După 1990, ocuparea forţei de muncă a fost unul din domeniile cele mai puternic afectate. Modificările au fost de amploare, ridicând numeroase probleme politicii sociale, atât din perspectiva ocupării, a pieţei muncii, cât şi din aceea a protecţiei sociale – asigurarea în caz de şomaj. Problema şomajului afectează în primul rând tineretul. Aceasta este principala problemă a ocupării, din care derivă o multitudine de alte tensiuni sociale în legătură cu locuinţele, formarea şi disoluţia familiilor, fenomenul infracţional, etc. Cea de-a doua problemă este şomajul în rândul femeilor. În fine, legat de necesitatea protecţiei sociale a şomerilor, în 1991 s-a adoptat o lege referitoare la acest subiect, care a suferit unele modificări ulterioare. Ajutorul de şomaj a apărut ca o componentă nouă a sistemului securităţii sociale. A fost creat un fond independent, extrabugetar, privind asigurarea de şomaj, finanţat din contribuţii ale întreprinderilor şi salariaţilor, fond din care se plătesc: ajutorul de şomaj, alocaţia de sprijin, cheltuielile cu pregătirea profesională a şomerilor, etc.

  1. B) Politica fundamentată pe ocuparea deplină a forţei de muncă a constituit unul din principalii suporţi ai politicii sociale. Este vorba de faptul că statutul ocupaţional a constituit baza dezvoltării sistemului securităţii sociale. Din acest sistem fac parte:
  • Sistemul pensiilor. Nivelul pensiei este funcţie de câştigul mediu din perioada dinaintea pensionării şi vechimea în muncă. Aceasta a făcut ca, în ultima perioadă, marcată de o puternică inflaţie, raportul între pensii şi salarii să se deterioreze. Dacă în perioada de până în 1990 pensia reprezenta pentru cea mai mare parte a pensionarilor o resursă sigură pentru existenţă, începând cu 1991, pensiile , ca şi salariile, au suferit o puternică eroziune datorită inflaţiei, astfel că cea mai mare parte a pensionarilor se află în faţa unei insecurităţi ameninţătoare.
  • Alocaţiile familiale. Din această categorie alocaţia pentru copii este cea mai importantă prestaţie. În acest sens, începând cu octombrie 1993 a intrat în vigoare o lege care prevedea că alocaţia de stat pentru copii este universală; au dreptul la alocaţie toţi copiii în vârstă de până la 16 ani sau 18 ani dacă urmează o formă de învăţământ prevăzută de lege sau sunt handicapaţi. Nivelul de alocaţie de stat pentru copii este funcţie de venit şi rangul copilului. În prezent, aceasta este fixată la o sumă plătită lunar, indiferent de venit şi rangul copilului. În legătură cu aceasta se consideră că, în condiţiile unei perioade de criză şi austeritate bugetară, ar fi fost mai economicoasă şi eficientă din punct de vedere social, acordarea de alocaţii potrivit unui criteriu de selectivitate, în funcţie de nivelul veniturilor pe o persoană din familie. În condiţiile adoptării unui criteriu de selectivitate, alocaţia pentru copii ar putea îndeplini o funcţie de susţinere a veniturilor familiilor cu copii.
  • Asistenţa socială. Aceasta a ocupat un loc minor în politica socială din România. Sărăcia n-a fost recunoscută ca fenomen real, motiv pentru care cheltuielile cu asistenţa socială au deţinut o pondere nesemnificativă. Accesul la prestaţii de asistenţă socială a fost până în 1989 extrem de limitat, iar nivelul prestaţiilor, foarte scăzut. După 1989 a existat un val de cereri pentru prestaţii de asistenţă socială motivate de nevoia mare de protecţie a unor categorii de populaţie defavorizate. Legislaţia adoptată în această perioadă a stabilit o serie de drepturi, în special de natură financiară, şi gratuităţi pentru unele servicii. Mai semnificative sunt cele sub forma serviciilor instituţionalizate: leagăne, şcoli speciale, centre de plasament, cămine-spital pentru copii, centre-primire minori, cămine-spital pentru adulţi, cămine pentru pensionari, cămine pentru bolnavi cronici, etc. În ceea ce priveşte prestaţiile în bani în cadrul asistenţei sociale, acestea vizează ajutorul social care reprezintă dreptul familiilor cu venituri reduse de a beneficia de un ajutor social ce constă în diferenţa între sumele stabilite de lege şi venitul net lunar al familiei. O altă problemă este legată de criteriul de delimitare a sferei prestaţiilor de asistenţă socială. De regulă, în grupa “asistenţă socială” ar trebui incluse prestaţiile sociale care îndeplinesc concomitent 2 criterii: a) sunt acordate persoanelor sărace pe baza unui criteriu de verificare a venitului, sau persoanelor aflate în situaţii speciale (copii şi vârstnici fără susţinători, bolnavi cronici, handicapaţi, etc.); b) finanţarea se face de la bugetul public (central sau local). În consecinţă, în această grupă sunt incluse: prestaţiile pentru săraci, pentru cei ameninţaţi de sărăcie sau care se află în situaţii speciale. Alături de problematica resurselor, care rămâne fundamentală, una din condiţiile indispensabile pentru promovarea unor măsuri de asistenţă socială este aceea de adoptare a unui instrument operaţional, şi anume: un minim de trai oficial şi a unui sistem de verificare a veniturilor. Fără un astfel de instrument, măsurile din acest domeniu fie generează un anumit tip de risipă de resurse, fie nu-şi ating scopul, fie apar ambele efecte.         
  1. C) O semnificaţie aparte a avut-o faptul că sistemele de protecţie prin venituri din muncă şi din sistemul securităţii sociale au fost însoţite de o politică de susţinere a preţurilor de consum prin subvenţii. Acest sistem a condus la un imobilism al preţurilor, la o reflectare distorsionată a fenomenelor reale din economie în sfera socială, în nivelul de trai al populaţiei. 

            Liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor au avut repercursiuni dramatice asupra puterii de cumpărare a veniturilor şi economiilor populaţiei. Aceasta arată o concertare slabă a politicilor în domeniul preţurilor şi al veniturilor populaţiei. Dovadă este că rezultatul nesatisfăcător al indexării salariilor şi prestaţiilor de securitate socială generează multe tensiuni.

            Eliminarea completă a subvenţiilor la bunurile şi serviciile de consum a fost probabil o reacţie de respingere a tot ceea ce ar fi părut o continuare a unor metode utilizate de vechiul regim. Sloganul că orice lucru are un preţ care trebuie plătit de utilizator nu este practicat în formă pură nici în economiile de piaţă dezvoltate. Există exemple bine cunoscute legate de subvenţionarea agriculturii, a transportului public şi locuinţelor. Odată făcută această liberalizare, se ridică problema regândirii sistemului de susţinere a veniturilor prin sistemul securităţii sociale, a unei reforme în acest domeniu.

           

Reforma politicii sociale.

Procesul de reformă în domeniul social are câteva restricţii, şi anume:

  • restricţii de ordin economic, dată fiind scăderea puternică în ultimii ani a rezultatelor economice şi, respectiv, a resurselor politicii sociale;
  • restricţii de natură politică, voinţa politică fiind absolut necesară pentru reforma în domeniul social, ca şi în economie;
  • există dileme de ordin social şi comportamental. În legătură cu acest aspect, s-a dovedit că oamenii, în mod firesc, doresc să-şi conserve drepturile sociale câştigate. Conflictul de interese este astfel o restricţie în remodelarea politicilor sociale.
  •             A)Politica socială pe termen lung – principii:

            1)Tranzacţia între echitate şi eficienţă.  

            Pentru România, angajată în construcţia economiei de piaţă, aceşti termeni trebuie să capete o altă configuraţie decât până în prezent. Aceasta înseamnă ca, ideal, pe termen lung, prin politica socială să se tindă spre un set de obiective care să se asigure concomitent:

  • egalitatea şanselor tuturor cetăţenilor, de a se integra în cerinţele pieţii, de a face faţă riscurilor ei. Ea se realizează prin urmărirea satisfacerii la un nivel adecvat a nevoilor umane recunoscute ca fiind fundamentale: instruire, sănătate, locuinţă, etc. Realizarea unui astfel de obiectiv permite individului să fie bine pregătit pentru piaţă, să se autoprotejeze şi să facă faţă exigenţelor şi riscurilor pieţei.
  • compatibilitatea instrumentelor politicii sociale (cu caracter preponderent economic) cu principiile de funcţionare eficientă a pieţei.

            Articularea principiului teoretic mai sus menţionat cu acţiunile practice vizează, pe de o parte, întreaga problematică de formare şi utilizare a capitalului uman şi, pe de altă parte, pe cea a bunăstării individuale.

  • Raportul dintre partenerii sociali.

            Toţi membrii societăţii şi agenţii economici trebuie să participe la realizarea politicii sociale. În acest cadru este importantă stabilirea sarcinilor, a responsabilităţilor ce revin indivizilor, întreprinderilor (instituţiilor) şi statului, ca şi a limitelor intervenţiei statului.

            Structurarea acestor responsabilităţi trebuie realizată pe 3 paliere:

  1. cel al responsabilităţii fiecărui individ pentru propria sa existenţă (autoprotecţia). De aici derivă importanţa pe care o are ocuparea unui loc de muncă şi asigurarea de câştiguri din această sursă.
  2. cel al parteneriatului între cetăţeni, întreprinderi (instituţii) şi stat: opţiunea şi responsabilitatea privind gradul de participare sunt ale individului şi, pentru unele riscuri, ale întreprinderii (cazul sistemelor de asigurare), iar responsabilitatea pentru crearea cadrului favorabil funcţionării şi gestionării resurselor revine statului.
  3. cel al responsabilităţii statului în legătură cu crearea posibilităţilor de acces al tuturor cetăţenilor la servicii de învăţământ, sănătate, locuinţă, etc., precum şi cu alte măsuri de garantare a asigurării, pentru toţi cetăţenii, a unui nivel de trai decent.

            3) Cea de-a treia grupă de principii ar putea consta în:

  1. a) noi deschideri pentru iniţiative particulare şi ajutor voluntar, ce
  • se pot concretiza în permisivitatea iniţiativelor private în servicii
  • sociale, în special în extinderea serviciilor de asistenţă socială

b)punerea în valoare a tradiţiilor de întrajutorare familială, de tip

    paternalist – trăsătură caracteristică poporului român.

            4) Ultima grupă de principii se referă la descentralizarea serviciilor şi bugetelor, la lărgirea autonomiei locale în întreţinerea, finanţarea şi administrarea serviciilor sociale.

  1. B) Ajustări în politica socială pe termen lung şi scurt:

            Punctul de plecare în ajustările politicii sociale pe termen mediu şi scurt îl constituie starea actuală din societatea românească.

            Principalele preocupări, pe termen mediu şi scurt, ar trebui să fie următoarele:

  • menţinerea standardului actual;
  • ajustarea în continuare a politicilor sociale în funcţiune.
Loading...