Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 242
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În general, cauzele care au dus la evoluţia şi structurarea prestaţiilor băneşti din sistemul securităţii sociale.

  1. A) Dezvoltarea, evoluţiile politicii sociale în ansamblul său în România au avut ca ax central, conceptul ocupării depline. Din motive ideologice, şomajul n-a fost considerat o problemă socială.

            O creştere spectaculoasă a înregistrat rata de ocupare a femeii în ramurile neagricole. Într-o anumită măsură, această atragere a femeii în producţie a fost şi rezultatul promovării drepturilor egale între bărbaţi şi femei cu privire la accesul şi ocuparea unui loc de muncă, al impulsurilor date de nivelul de trai foarte scăzut în perioada postbelică, fiind insuficient un salariu ca mijloc de existenţă.

            De asemenea, accesibilitatea largă la învăţătură a condus la atragerea masivă a femeii în producţie. Femeile au reprezentat aproximativ 45% din totalul forţei de muncă. Una din consecinţe a fost scăderea semnificativă, în ultimele decenii, a natalităţii, fenomen care a atras după sine anumite măsuri, atât de natură administrativă, cât şi de natură economică, vizând sporirea numărului de copii.

            O caracteristică a ocupării a fost permanentizarea locurilor de muncă şi, într-un anumit sens, siguranţa acestuia. Nu era o problemă majoră ocuparea unui loc de muncă, de aceea obişnuinţa de a căuta un loc de muncă a lipsit aproape complet. Absolvenţii învăţământului secundar (prefesionalizat) şi ai învăţământului superior aveau asigurată repartizarea unui loc de muncă, evident planificată centralizat. De aici, şi rigiditatea pieţei forţei de muncă, şomajul produs de procesul de restructurare. În aceste condiţii, legătura dintre performanţa economică şi salariu n-a constituit o preocupare a factorilor de decizie.

            După 1990, ocuparea forţei de muncă a fost unul din domeniile cele mai puternic afectate. Modificările au fost de amploare, ridicând numeroase probleme politicii sociale, atât din perspectiva ocupării, a pieţei muncii, cât şi din aceea a protecţiei sociale – asigurarea în caz de şomaj. Problema şomajului afectează în primul rând tineretul. Aceasta este principala problemă a ocupării, din care derivă o multitudine de alte tensiuni sociale în legătură cu locuinţele, formarea şi disoluţia familiilor, fenomenul infracţional, etc. Cea de-a doua problemă este şomajul în rândul femeilor. În fine, legat de necesitatea protecţiei sociale a şomerilor, în 1991 s-a adoptat o lege referitoare la acest subiect, care a suferit unele modificări ulterioare. Ajutorul de şomaj a apărut ca o componentă nouă a sistemului securităţii sociale. A fost creat un fond independent, extrabugetar, privind asigurarea de şomaj, finanţat din contribuţii ale întreprinderilor şi salariaţilor, fond din care se plătesc: ajutorul de şomaj, alocaţia de sprijin, cheltuielile cu pregătirea profesională a şomerilor, etc.

  1. B) Politica fundamentată pe ocuparea deplină a forţei de muncă a constituit unul din principalii suporţi ai politicii sociale. Este vorba de faptul că statutul ocupaţional a constituit baza dezvoltării sistemului securităţii sociale. Din acest sistem fac parte:
  1. C) O semnificaţie aparte a avut-o faptul că sistemele de protecţie prin venituri din muncă şi din sistemul securităţii sociale au fost însoţite de o politică de susţinere a preţurilor de consum prin subvenţii. Acest sistem a condus la un imobilism al preţurilor, la o reflectare distorsionată a fenomenelor reale din economie în sfera socială, în nivelul de trai al populaţiei. 

            Liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor au avut repercursiuni dramatice asupra puterii de cumpărare a veniturilor şi economiilor populaţiei. Aceasta arată o concertare slabă a politicilor în domeniul preţurilor şi al veniturilor populaţiei. Dovadă este că rezultatul nesatisfăcător al indexării salariilor şi prestaţiilor de securitate socială generează multe tensiuni.

            Eliminarea completă a subvenţiilor la bunurile şi serviciile de consum a fost probabil o reacţie de respingere a tot ceea ce ar fi părut o continuare a unor metode utilizate de vechiul regim. Sloganul că orice lucru are un preţ care trebuie plătit de utilizator nu este practicat în formă pură nici în economiile de piaţă dezvoltate. Există exemple bine cunoscute legate de subvenţionarea agriculturii, a transportului public şi locuinţelor. Odată făcută această liberalizare, se ridică problema regândirii sistemului de susţinere a veniturilor prin sistemul securităţii sociale, a unei reforme în acest domeniu.

           

Reforma politicii sociale.

Procesul de reformă în domeniul social are câteva restricţii, şi anume:

            1)Tranzacţia între echitate şi eficienţă.  

            Pentru România, angajată în construcţia economiei de piaţă, aceşti termeni trebuie să capete o altă configuraţie decât până în prezent. Aceasta înseamnă ca, ideal, pe termen lung, prin politica socială să se tindă spre un set de obiective care să se asigure concomitent:

            Articularea principiului teoretic mai sus menţionat cu acţiunile practice vizează, pe de o parte, întreaga problematică de formare şi utilizare a capitalului uman şi, pe de altă parte, pe cea a bunăstării individuale.

            Toţi membrii societăţii şi agenţii economici trebuie să participe la realizarea politicii sociale. În acest cadru este importantă stabilirea sarcinilor, a responsabilităţilor ce revin indivizilor, întreprinderilor (instituţiilor) şi statului, ca şi a limitelor intervenţiei statului.

            Structurarea acestor responsabilităţi trebuie realizată pe 3 paliere:

  1. cel al responsabilităţii fiecărui individ pentru propria sa existenţă (autoprotecţia). De aici derivă importanţa pe care o are ocuparea unui loc de muncă şi asigurarea de câştiguri din această sursă.
  2. cel al parteneriatului între cetăţeni, întreprinderi (instituţii) şi stat: opţiunea şi responsabilitatea privind gradul de participare sunt ale individului şi, pentru unele riscuri, ale întreprinderii (cazul sistemelor de asigurare), iar responsabilitatea pentru crearea cadrului favorabil funcţionării şi gestionării resurselor revine statului.
  3. cel al responsabilităţii statului în legătură cu crearea posibilităţilor de acces al tuturor cetăţenilor la servicii de învăţământ, sănătate, locuinţă, etc., precum şi cu alte măsuri de garantare a asigurării, pentru toţi cetăţenii, a unui nivel de trai decent.

            3) Cea de-a treia grupă de principii ar putea consta în:

  1. a) noi deschideri pentru iniţiative particulare şi ajutor voluntar, ce

b)punerea în valoare a tradiţiilor de întrajutorare familială, de tip

    paternalist – trăsătură caracteristică poporului român.

            4) Ultima grupă de principii se referă la descentralizarea serviciilor şi bugetelor, la lărgirea autonomiei locale în întreţinerea, finanţarea şi administrarea serviciilor sociale.

  1. B) Ajustări în politica socială pe termen lung şi scurt:

            Punctul de plecare în ajustările politicii sociale pe termen mediu şi scurt îl constituie starea actuală din societatea românească.

            Principalele preocupări, pe termen mediu şi scurt, ar trebui să fie următoarele: