Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 249
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Deoarece politica comercială este o component importantă a politicii economice a unei ţări şi vizează toate relaţiile economice pe care acesta le are cu celelalte ţări, este important ca în cadrul fiecărei măsuri să fie luate în considerare intereselor celorlalte state cu care au schimburi comerciale, respectând totodată reglementările şi politicile internationale.

Reglementările de natură politică trebuie să vizeze toate operaţiunile de comerţ care au loc cu exteriorul fie că sunt de cooperare economică sau tehnică dar urmărindu-şi şi propriile interese naţionale.

Politica comercială, prin funcţiile sale importante în economia naţională şi international dă naştere unor obiective importante pe care trebuie să le aibă în vedere şi acestea sunt:

Pe lângă obiectivele pe care le urmăreşte, politica unui stat trebuia să ia în considerare şi obiceiurile care se practică în cadrul relaţiilor economice dintre ţări care sunt în general caracterizate de o adaptabilitate puternică şi de o stabilitate.

Aceasta fiind elementul cheie, prin el asigurându-se relaţii economice pe termen lung, şi sunt necesare pentru a se satisface obictivele stabilite pe termen lung şi care duc la existenţa unui climat sigur între ţări. Prin adaptabilitate se asigură o dimensiune larga ce prmite soluţionarea tuturor problemelor apărute făra ca să fie necesară intervenţia organelor de competenţă.

În perioada dintre cele doua războaie interdependenţele conomice s-au adâncit puternic motiv pentru care a fost necesară o modalitate de reglemetare a relaţiilor între state, pentru ca acestea să aibă o o relaţie de durată

Din acest motiv au fost încheiate diferite acorduri şi tratate comerciale pentru a indentifica principalele reguli ale folosirii diferitelor instrumente de politică comercială în relaţiile dintre ţări. în aceeaşi idee s-a realizat Acordul General pentru Tarife şi Comerţ , în engleză General Agreement on Tariffs and Trade (GATT) care a devenit mai târziu World Trade Organization (WTO), adică Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).

În to tacet timp însă ţările au pus la punct diferite instrumente de politică comercială şi prin multe dintre acestea au încălcat din principiile şi regulile pe care le-au stlit prin anumite acorduri deoarece doreau să regionalizeze schimburile economice prin inmulţirea grupurilor economice cu scopuri integraţioniste. În aceste condiţii au fost create de-a lungul anilor trei tipuri mari de politici economice şi anume autarhia, liberul schimb şi protecţionismul.

  1. Autarhial
  2. Protectionismul
  3. Liberalizarea comertului

1 Autarhia

Autarhia este caracterizată printr-o izolare a economiei naţionale de economia celorlalte ţări din lume, fiind orientată înspre interiorul ţării, având o tendinţă de a dezvolta numite sectoare şi ramuri ale economiei naţional indiferent de preţ, de a institui diferite măsuri drastice pentru a opri importul. Aceasta se caracterizează prin ignorarea unor avantaje oferite de relaţiile externe motiv pentru care ţara nu face comerţ cu alte state sau face la un nivel foarte scăzut.

În momentul în care ţara este într-o stare de autarhie, conform principiului care prezintă avanataje comparative costurile trebuie ridicate pentru a obliga ţările şă producă chiar şi dacă conctiţiile sunt ineficiente, să producă bunuri asupra cărora nu au avanataje comarative. În această situaţie statele ajung la o reducere a schimburilor cât mai mult posibil ceea ce duce la izolarea tehnologică, tehnică, ştiinţifică, culturală faţă de ce se întamplă la nivel mondial iar în cele din urmă statul chiar dacă este imperfect duce ţara la prosperitate.

Cel mai frecvent tip de stat care recurge la astfel de izolare este statul condus de dictatură, stat ce va fi afectat până în cele mai mici subramuri ale economiei, puterea statului scăzând pe plan mondial.

Italia fascistă a lui Mussolini pretindea să fie o autarhie, în special după Invazia Abisiniei din 1935 şi embargourile care au urmat. Comerţul cu Germania însă a continuat.

Statele Unite ale Americii, după Revoluţia Americană, a trecut printr-o scurtă perioadă de autarhie aproape totală (1808), când se afla la conducere preşedintele Jefferson care a declarat un embargo auto- impus pe transportul maritim internaţional pentru a se proteja de puterea economică şi militară a Marii Britanii. Embargoul a durat din decembrie 1807 până în martie 1809.

România anilor '80, sub Ceauşescu, a adoptat o politică autarhică si avea ca scop: plata integrală a datoriei externe, creşterea numărului de produse confecţionate în România şi reducerea dependenţei de importuri.

Japonia a fost parţial o autarhie în timpul epocii cunoscută sub numele de "perioada Edo", înainte de deschiderea sa spre vest în 1850, ca parte a politicii sale de sakoku.( nici un străin nu putea intra şi nici orice japonez nu putea să părăsească ţara primind pedeapsa cu moartea) Comerţul cu China şi Coreea a fost moderat, iar comerţul cu toate celelalte ţări a fost limitat la un singur port de pe insulă Dejima.

Uniunea Sovietică în timpul domniei lui Stalin a propus o doctrină etichetată "Socialismul într-o ţară" . Deşi nu a fost neapărat o formă absolut de autarhie, conţinea elemente care sprijinea o politică izolaţionistă, cum ar fi: cererile ruse de superioritate în diverse domenii ştiinţifice.

Spania, sub dictatura lui Francisco Franco, a fost o autarhie din 1939 până Franco a permis comerţul exterior în 1959, care coincide cu începutul "miracolului spaniol" (creşterea economică din 1959 - 1973).

India a avut o politică de aproape autarhie care a început de la instituirea sa ca stat independent, 1950-1991.

China a fost si ea aproape de o autarhie din 1950 si pana in 1978, ca urmare a politicilor stabilite de către Mao Zedong.

Birmania a urmat o politică de autarhie cunoscută sub numele de Calea birmană spre socialism sub dictatura lui Ne Win, care a condus ţara intre anii 1962-1988.

Albania a devenit aproape o autarhie în 1976, când liderul Partidului Comunist, Enver Hoxha, a instituit o politică a ceea ce el a numit "încrederea în sine". Comerţul exterior a crescut, după moartea lui Hoxha în 1985, deşi a rămas sever restricţionat până în 1991.

2 Protectionismul

„Protecţionismul este tipul de politică comercială cvasigeneral practicat care se caracterizează prin măsuri de protecţie ale produselor indigene prin restricţionarea accesului produselor străine pe piaţa. Trebuie spus că măsurile protecţioniste filtrează efectele nedorite pe care economia si piaţa mondială le pot avea asupra unei economii naţionale. Cu toate acestea, în condiţiile noi expansiuni a comerţului mondial protecţionismul apare prin metode camuflate, si anume: suprataxe, taxe statistice, taxe portuare, impozite pe cifra de afaceri, depuneri prealabile în valută, diferite contingentări şi interdicţii, limitări "voluntare" ale exportului, etc."8 9

Indiferent de forma de manifestare a acestei politici protecţioniste, trebuie precizat faptul că aplicarea ei întotdeauna va îngreuna mişcarea mărfurilor şi serviciilor, va modifica condiţiile normale de schimb, având ca principală consecinţă faptul că, pe aceste pieţe preţul nu se mai formează liber.

În economia mondială contemporană nu se pune problema dacă există sau nu politică protecţionistă, ci care sunt problemele care pot apărea legate de:

Sensul si întinderea protecţiei - în cadrul extinderii relaţiilor economice externe asistăm la o protecţie cu întindere diferită, atât la nivel de ramuri ale economiei naţionale (se remarcă în ultimii ani atenuarea protecţionismului vamal în industrie si menţinerea la cote înalte a protecţionismului agricol), cât şi la nivel de ţări sau grup de ţări.

Nivelul protecţiei - reflectă măsura în care sunt apăraţi agenţii economici naţionali; această protecţie trebuie să fie doar atât de mare încât bunurile autohtone să suporte concurenţa bunurilor străine. Se pune întrebarea până unde poate merge nivelul protecţiei? Astfel, întotdeauna nivelul taxei vamale va depinde:

Pentru ca protecţia să aibă întotdeauna efectul scontat trebuie ca întinderea protecţiei să fie invers proporţională cu nivelul ei.

Durata protecţiei - este de dorit să fie cât mai scurtă. Prelungirea acestei durate este indicată numai dacă întinderea şi nivelul protecţiei este redus. Prelungirea nejustificată poate determina reacţii negative în economia naţională datorită faptului că, firmele autohtone nu vor fi interesate în creşterea competitivităţii produselor lor ştiindu-se la adăpost de concurenţa străină. Este de dorit ca protecţia să nu fie un sistem permanent, ci unul trecător (până firmele ajung la un nivel de competitivitatea externă).

A stabili durata protecţiei este un lucru dificil deoarece, ea este influenţată d e o serie de factori. Pe plan extern s-a constatat că protecţia vamală este mai lungă pentru produsele agricole faţă de cele industriale, explicaţia găsindu-se în aceea că posibilităţile de adaptare ale agriculturii la cerinţele pieţei sunt mai mici decât ale celorlalte ramuri economice. Trebuie precizat faptul că necesitatea acestei protecţii este tot mai mică pe măsură ce firma devine competitivă pe plan extern.

Orientarea protecţiei - se face pe baza unor criterii ce alcătuiesc sistemul economiei mondiale: resursele umane şi materiale de care dispune ţara, măsura în care cel protejat ajută la satisfacerea nevoilor interne (cel puţin potenţial), măsura în care activitatea protejată satisface nevoile vitale ale naţiunii.

Pe baza celor arătate anterior trebuie spus că, numai suma acestor criterii ne oferă o imagine apropiată de ceea ce trebuie să fie o protecţie reală şi eficientă a produsului naţional si a economiei în ansamblu. Orice problemă legată de protecţia economiei naţionale pleacă de la noţiunile de productivitate si producţie. Susţinătorii acestei noi teorii a protecţionismului susţin necesitatea dezvoltării ramurilor care au o productivitate mare.

3 Liberalismul economic

Clasicii englezi au pus accent pe teoretizarea liberalizării comerţului exterior, susţinând interesele naţiunii, în timp ce clasicii francezi au fost pentru liberalizarea cadrului economic intern, paralel cu un protecţionism extern moderat. Criza liberalismului clasic de la sfârsitul secolului XVIII - prima jumătate a secolului XIX va face trecerea către protecţionism ca reacţie naţională.

Liberul schimb se caracterizează prin reglementări care încurajează fluxurile comerciale si de cooperare, legăturile statului respectiv cu alte ţări se intensifică, acestea având ca si consecinţă cresterea producţiei, mărirea si diversificarea ofertei interne. Acest tip de politică are la bază teoria lui David Ricardo a avantajelor comparative ce pot fi obţinute în condiţiile absenţei restricţiilor din calea schimburilor comerciale.

Practicarea liberului schimb în perioada interbelică (concretizat prin absenţa barierelor tarifare si netarifare, admiţându-se măsuri protecţioniste doar în domeniile ce vizau securitatea naţională) a avut ca si consecinţă menţinerea si agravarea decalajelor economice dintre state. În perioada postbelică, practica internaţională a demonstrat că, acest comerţ liber continuă să fie o excepţie, realizându-se mai mult la nivel zonal sau regional.

Controversele apărute între susţinătorii protecţionismului, pe de o parte si a liberului schimb, pe de altă parte sunt în actualitate si astăzi. În aceste condiţii, poziţia adoptată de statele lumii este în favoarea trecerii treptate la o liberalizare reală a comerţului internaţional, liberalizare care să ia în calcul interesele tuturor ţărilor, inclusiv a celor în curs de dezvoltare.

Dintre avantajele care decurg din practicarea politicii liberului schimb amintim: cresterea producţiei prin lărgirea pieţelor, o mai bună satisfacere a nevoilor de consum intern, cresterea competitivităţii produselor indigene, sporirea stabilităţii economice, modificarea producţiei si consumului, o mai bună folosire a forţei de muncă, evoluţia preţurilor prin cerere si ofertă etc. Cu toate avantajele pe care le generează liberul schimb pentru participanţii la circuitul economic, acesta poate fi însoţit si de unele pericole pentru agenţii economici tineri si slabi, pentru ramurile economice nou intrate pe piaţă, pentru cazurile de specializare unilaterală, etc.

Plecând de la cele arătate anterior, trebuie precizat faptul că astăzi apare tot mai persistent întrebarea: comerţ liber sau protecţionism? Opinia generală este că această problemă nu poate fi transată printr-o opţiune categorică pentru una sau cealaltă din cele două tipuri fundamentale de politică comercială. Cu toate că, acest comerţ liber permite o mai eficientă utilizare a resurselor la nivel mondial, că ţările lumii pot depăsi prin comerţul internaţional limitele impuse de propria capacitate de producţie, există în prezent o mare doză de opunere faţă de politicile de liber schimb.

Naţiunile simt astăzi, poate mai intens ca în trecut, nevoia de a se proteja de concurenţa internaţională; întotdeauna va exista o intervenţie mai mare sau mai mică a statului pentru apărarea intereselor naţionale în contextul regional sau mondial. Asistăm în prezent nu la o diminuare, ci la o escaladare a protecţionismului, ca urmare a intensificării intervenţiei statelor în acest domeniu. Atunci când se încearcă găsirea răspunsului la întrebarea "comerţ liber sau protecţionism?" trebuie dezbătute mai multe probleme, dintre care amintim câteva.

Prima dintre acestea se referă la impactul pe care măsurile de politică comercială luate de un stat îl produc asupra economiei statului respectiv, si implicit asupra cetăţenilor. Se poate discuta aici despre modul în care politica comercială influenţează distribuirea venitului naţional între diferitele grupuri socio-profesionale.

Cu toate că sunt promovate în numele interesului naţional, în realitate măsurile care restricţionează comerţul liber sunt susţinute de anumite grupuri care beneficiază de pe urma lor. Conflictele de interese din cadrul naţiunilor sunt, de regulă, mai importante în determinarea politicii comerciale decât conflictele de interese dintre naţiuni. P. Krugman susţine că " în realitate, naţiunile îsi stabilesc politica comercială de asa manieră încât conflictul intern de interese este mai bine reflectat decât interesul naţional vizavi de străinătate, iar politica comercială internaţională conţine în ea o anumită doză de tocmeală"3.

O altă problemă este aceea că, uneori măsurile protecţioniste favorizează interesele anumitor sectoare sau ramuri economice, în defavoarea consumatorilor naţionali. De exemplu, industria automobilului din România a fost permanent protejată de concurenţa străină, dar această protecţie s-a exercitat în defavoarea consumatorului român (care trebuia să plătească pe un autoturism de fabricaţie autohtonă un preţ care nu reflecta calitatea lui, iar pentru unul străin suporta o serie de taxe vamale ridicate).

 

[1] Bugnar, Nicoleta - Tranzacţii internaţionale, Editura Universităţii din Oradea, 2010 , p. 24

' Bugnar, Nicoleta - Tranzacţii internaţionale, Editura Universităţii din Oradea, 2010 , p. 21