Formal, pentru a putea intra in zona euro, ţările candidate trebuie dupa intrarea în Uniunea Europeană să îndeplinească criteriile de conevergenţă stabiliate ia Maastricht. Deşi criteriile de la Maastricht sunt criterii de convergentă nominală, instituţile comunitare si-au exprimat în repetate rânduri hotărârea fermă de a nu accepta în zona euro ţări care nu au realizat un grad suficient de ridicat de convergenţă reală.
Criteriile de covergenţă. pe care trebuie sa le respecte fiecare ţară membră a Uniunii Economice şi Monetare, sunt următoarele:
- rata inflaţiei să nu de păşească media celor mai bune trei economii în domeniul inflaţiei;
- deficitul bugetar sa fie maxim 3% din PIB;
- datoria publică să nu depăşeascsă 60% din PIB
- rata anuală a dobânzii ia creditele pe termen lung să fie cu maximum 2 puncte procentuale mai mare decât media celor trei state care au realizat cele mai bune performanţe în domeniul inflaţiei;
- legislaţia naţională să fie compatibilă cu funcţionarea SEBC;
- participarea anterioară la ERM II timp de minimum doi ani fară tensiuni
Limitele îndatorării publice sunt apreciate pornind de la cunoaşterea gradului de îndatorare şi verificând respectarea corelaţiilor dintre rata de creştere a datoriei publice şi rata de creştere a produsului intern brut. În acest sens, se consideră că ritmul de creştere a datoriei publice trebui sa fie interior sau cel mult egal ritmului de creştere a produsului intern brut. Impactul îndatorării publice depinde în mare măsură de condiţiile în care se creează datoria, respectiv destinaţiile date sumelor împrumutate de autorităţile locale.
Datoria publică este al doilea criteriu în funcţie de care se evaluează poziţia financiară a guvernului în perspective intrării în UEM.
În privinţa datoriei publice, sustenabilitatea poziţiei guvernului implică:
- datorie publică de maximum 60% din PTB;
- datorie publică superioară limitei de 60% dar care a înregistrat o tendinţă susţinută de reducere şi se apropie de valoarea limită într-un ritm destul de rapid.
Pentru că datoria publică este o resursă care generează de multe ori costuri semnificative, în special pentru generaţiile viitoare este necesar să se plafoneze accesul la aceasta, pentru a tempera impulsul de a face rost de această resursă pornind de la ideea că cei din viitor trebuie să se îngrijoreze pentru plata costurilor aferente acesteia. De aceea s-a impus noţiunea de plafon de îndatorare publică, reprezentând un reper dincolo de care statul nu se mai poate îndatora.
Plafonul de îndatorare publică se stabileşte anual pe cele două componente:
- plafonul de îndatorare publică internă
- plafonul de îndatorare publică externă
Ca valoare, acesta a evoluat în timp astfel:
- 2003- 34.643,8 mld lei vechi
- 2004- 33.406,0 mld lei vechi
- 2005- 110.000 mld lei vechi
Plafonul de îndatorare publică externă se stabileşte ca sumă maximă a împrumuturilor externe pe care le poate contracta şi/sau garanta statul pe o perioada de un an. Ca valoare acesta a evoluat în timp astfel:
- în 2003 avea valoarea de 3.400 mil USD;
- în 2004 avea valoarea de 3500 mil EURO;
- in 2005 a ramas neschimbat
Este important de ştiut că suma neutilizată în cadrul unuia dintre cele doua plafoane poate fi utilizată pentru majorarea celuilalt.