În domeniul ştiinţei economice, termenul de integrare a fost folosit prima dată în corelaţie cu organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală, în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii şi pe una orizontală, referitoare la înţelegerile între competitori. În sensul de combinare a unor economii naţionale distincte, termenul are un istoric relativ scurt în literatura de specialitate. Astfel, Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul integrare, dar sub formă de integrare industrială, adică un mix de sectoare industriale. O nouă ediţie a aceleiaşi enciclopedii, publicată în 1968, are patru poziţii definitorii pentru conceptul de integrare internaţională: trei dintre ele (integrare regională, integrare globală şi integrare funcţională) sunt elaborate de cercetări în domeniul ştiinţelor politice, doar a patra are în vedere uniunile economice, fiind concepută de un economist[1].
În limbajul oficial al oamenilor politici, termenul de integrare economică apare de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat în perioada de pregătire a Planului Marshall, între oficiali ai administraţiei americane. Astfel, în Anexa A a unui raport al unui comitet special de Coordonare a Strategiei Navale a S.U.A. (Washington, 21 aprilie 1947) se folosea termenul de integrare economică în două paragrafe diferite, cu accepţiuni diferite. În paragraful 30 al acestui document se poate citi despre „nevoia de integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile critice”, iar în paragraful 31 se poate citi despre speranţa de „reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv şi comercial mondial şi regional sănătos”[2].
Realităţile proceselor integraţioniste au oferit numeroase întrebări şi redefiniri conceptuale ale termenului integrare economică. Există însă un larg consens în rândul analiştilor asupra a cel puţin trei aspecte: primul, că integrarea economică se referă în special la diviziunea muncii şi specializarea intra şi internaţională; al doilea, că integrarea presupune libertatea şi mobilitatea circulaţiei bunurilor, serviciilor sau factorilor de producţie sau a tuturor; şi al treilea, că este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial diferenţiat sau discriminatoriu în ce priveşte originea sau destinaţia bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie[3]. Se poate vorbi despre integrarea naţională (intranaţională sau interprovincială), de integrarea regională (plurinaţională) sau de integrarea globală (multilaterală, universală). De asemenea, putem conveni să considerăm că anumite aranjamente privind coordonarea sau uniformizarea managerială a unor sectoare economice din două sau mai multe economii ca fiind integrare sectorială, adică o formă particulară de integrare economică generală. Economistul Bela Balassa propunea să se distingă între integrarea comercială, integrarea factorilor de producţie, integrarea politică şi integrarea totală.
Literatura de specialitate este mai bogată, referitor la noţiuni cum ar fi : pieţe comune sau integrate pe produse, pieţe ale capitalurilor sau forţei de muncă. Conceptul de integrare a pieţelor a fost lansat de Imre Vajda, care a folosit acest concept în paralel cu cel de integrare a producţiei şi dezvoltării. Termenul are utilitatea lui, dar trebuie înţeles că implicaţiile economice ale integrării pieţelor sunt foarte diferite dacă doar anumite pieţe (a produselor industriale, agricole, serviciilor, etc.) sunt integrate sau dacă se scontează integrarea tuturor pieţelor. Completa integrare a pieţelor implică o mobilitate adecvată a tot ce se oferă şi se cere pe acele pieţe şi liberalizarea circulaţiei pe motiv de nediscriminare. Nivelul de integrare poate fi exprimat prin analiza unor indicatori sau a evoluţiei unor fluxuri economice, dar gradul de relevanţă a rezultatelor poate fi înşelător. Astfel, anumite progrese în procesul de integrare economică interstatală pot fi exprimate prin creşterea volumului schimburilor comerciale reciproce. Cu privire la acest indiciu, trebuie să evidenţiem două aspecte. În primul rând, nu orice creştere a comerţului reciproc cu bunuri exprimă un grad mai înalt de integrare, pentru că evaluarea costurilor de oportunitate ale producţiei şi schimburilor comerciale poate a fost ignorată. În al doilea rând, este posibil ca în cazul anumitor ţări, care au o complementaritate economică redusă, adâncirea integrării să nu se traducă în sporirea schimburilor comerciale reciproce (este cazul grupărilor regionale din America Centrală şi Africa, ajunse la stadiul de pieţe comune, deşi comerţul reciproc este foarte modest).
Procesul de integrare implică mutaţii legislative şi transformări instituţionale. De aceea literatura de specialitate reţine şi concepte de integrare politică (a politicilor macroeconomice generale şi sectoriale) şi de integrare instituţională[4].
Primul val de regionalizare al comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’60 în Europa, prin crearea Comunităţilor Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America de Sud şi Centrală, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu, având ambiţii mari şi forţă relativ redusă de a deveni viabil. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a realiza efectele sinergice menite a dinamiza schimburilor intrazonale, a reacţiona la incapacitatea sistemului comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor[5].
Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care S.U.A. a devenit principalul actor. Procesul de integrare europeană a simţit nevoia adâncirii sectoriale şi lărgirii geografice, s-a confruntat tot mai mult cu înţelegerea pragului de integrare de către decidenţii politici, a dificultăţii procesului şi a efectelor pozitive şi negative generate. În această perioadă C.E.E., care cunoscuse o lărgire deosebită prin cuprinderea altor şase ţări cu nivele apropiate de dezvoltare, a lansat în execuţie Cartea Albă şi Actul Unic European, menite a pune bazele pieţei unice interne, privită fie ca o soluţie la marile probleme comerciale ale zonei, fie ca o fortăreaţă închisă pentru ţările terţe. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, S.U.A. a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american. Procesul de creare a N.A.F.T.A. cu Mexicul şi Canada a devenit o realitate incontestabilă cu foarte mare forţă de influenţare la scară globală. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN, care îşi propun să devină pieţe comune, prima mai devreme, cealaltă într-o perioadă mai lungă. Şi în partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Co-
mună a Sudului (MERCOSUR) ca o uniune vamală şi chiar mai mult, într-o regiune în care există şi alte grupări regionale[6].
Organizaţiile economice regionale prezintă unele avantaje, dar au şi unele limite. Există două curente principale de gândire cu privire la relaţia între angajamentele comerciale regionale la confluenţă cu conduita multilaterală. Toţi cei care au susţinut valenţele multilateralismului au căzut de acord asupra a trei elemente de referinţă.
În primul rând s-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ prin instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi în raport cu terţii. În afara tratamentelor tarifare diferenţiate, în legătură cu blocurile comerciale regionale apar ca elemente de discriminare regulile de origine diferenţiate sau reglementate privind conţinutul minim local sau regional. Aceşti analişti evidenţiază efectele de deturnare de comerţ, chiar şi atunci când ele sunt compensate de cele de creare de comerţ, arătând că primele sunt mult mai persistente în timp. Chiar şi în plan semantic, aceşti analişti numesc astfel de arhitecturi comerciale aranjamente comerciale preferenţiale şi nu aranjamente comerciale de liber schimb.
Un alt element de rezistenţă în fundamentarea acestei şcoli de gândire economică poate fi numit deturnarea atenţiei. Se argumentează că prin proliferarea grupărilor integraţioniste, în baza semnalelor iniţiale de avantaje competitive, statele îşi pot diminua interesul pentru sistemul comercial multilateral, sporind aderanţa la ideea de regionalizare, ceea ce poate determina încetinirea dinamicii multilateralismului şi chiar subminarea valenţelor acestuia.
Un al treilea pilon al rezistenţei în comentariile cu privire la provocările regionalismului se conturează în ceea ce putem numi impactul geopolitic. Se poate demonstra uşor, cu date şi fapte concrete, că în anumite zone aranjamentele comerciale regionale au contribuit la atenuarea disensiunilor politice şi militare între naţiuni. Un exemplu relevant îl constituie sistemul imperial de preferinţe britanice (Commonwealth), care a menţinut unitatea într-o diversitate centrifugă de referinţe.
Faţă de argumentele acestor analişti se pot evidenţia şi contraargumentele unei alte şcoli de gândire economică, de data aceasta partizană a grupărilor integraţioniste. Adepţii acestei şcoli susţin ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează, prin aceasta, conduita comercială multilaterală cel puţin prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ şi, pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie, atât la dinamica internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării globale.
În al doilea rând, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Iniţiativele integraţioniste pot mobiliza autorităţile decizionale, cercurile academice şi grupurile de interese în direcţia îmbrăţişării valenţelor liberalizării comerciale şi pot consolida premisele unor acţiuni similare la nivel multilateral. Efectul de învăţare făcând liberalizare la nivel regional se poate extrapola în reuniunile internaţionale.
În al treilea rând, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la Uniunea Europeană.
De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Pentru a fi valide în raport cu conduita comercială multilaterală, aceste blocuri comerciale regionale trebuie să îndeplinească cel puţin trei condiţii:
- să se refere la un volum substanţial al schimburilor comerciale între ţările participante;
- să nu genereze noi bariere tarifare sau netarifare sau forme discriminatorii de aplicare a celor existente în raport cu terţii;
- să producă un coeficient ridicat de liberalizare comercială intragrupare într-un termen rezonabil, de regulă 10 ani.
GATT şi OMC şi-au probat ineficacitatea în ceea ce priveşte abilitatea în monitorizarea implementării acestor criterii, dar este indubitabil faptul că cele mai mari grupări integraţioniste (U.E. şi NAFTA) le îndeplinesc integral sau în mare măsură. Putem deci aprecia că grupările, pe care le vom analiza în capitolele următoare, justifică ideea de compatibilitate cu normele de conduită ale sistemului comercial internaţional[7].
[1] Dumitru Miron, Integrarea Economică Regională. De la prototip la producţia de serie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 9.
[6] Ibidem, p. 18.
[7] Ibidem, pp. 35-37.