Economie

„(…) construcţia Europei este una dintre marile întreprinderi politice şi culturale născute din cultura democratică şi este fundamental ca acest proiect să aibă succes. Din păcate în multe ţări europene a luat amploare scepticismul, inclusiv o anumită ostilitate faţă de ideea de Europa. Este bine că există ţări ca România care dau în Europa o speranţă şi abordează cu optimism ideea de integrare în marea comunitate a ţărilor europene.”[1]

România a fost printre primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a iniţiat, încă din anii ′ 70, demersuri pe lângă Comunitatea Europeană în vederea dezvoltării de relaţii comerciale. În 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) al Comunităţii, un acord asupra produselor industriale fiind semnat în 1980. Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare.

În perioada 19 – 20 mai 1992, a avut loc prima rundă de negocieri oficiale pentru încheierea unui acord de asociere a României la Uniunea Europeană. După alte cinci runde de negocieri (18 – 19 iunie 1992; 16 – 17 iulie 1992; 14 – 15 septembrie 1992; 12 – 13 octombrie 1992; 3 – 4 noiembrie 1992) a fost finalizat „Acordul de Asociere” şi „Acordul Interimar de aplicare anticipată a prevederilor privind aspectele economice şi comerciale prevăzute în Acordul de Asociere”. Ambele acorduri au fost parafate la Bruxelles, la 17 noiembrie 1992, urmând ca la 1 februarie 1993, România să semneze „Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altã parte”, cunoscut sub numele de „Acordul European” sau „Acordul de Asociere”, ce a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/6 aprilie 1993. Acordul a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Anul V, nr. 73/12 aprilie 1993. Acest acord constituia  baza legală a relaţiilor dintre  România  şi Uniunea Europeană, fiind menit să asigure crearea unei zone de liber schimb între România şi statele membre, prin el recunoscându-se obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene şi faptul că ţara noastră va primi asistenţă financiară şi tehnică din partea UE.

Acordul European a intrat în vigoare doi ani mai târziu, în februarie 1995, prevederile comerciale ale acestuia fiind puse în aplicare încă din mai 1993 prin intermediul unui „Acord Interimar”.

În esenţă, Acordul se referea la o serie de măsuri ce trebuiau implementate în România, pe parcursul a 10 ani (termen redus ulterior la 9 ani) de reducere progresivă, chiar desfiinţare, a taxelor vamale la anumite produse din şi spre UE. Acordul de Asociere prezenta o importanţă majoră în sensul restructurării economiei ţării noastre. Prin intermediul său se instituia o competiţie între protecţionism şi piaţa liberă, forţând economia să se adapteze la mecanismele pieţei, să devină competitivă în raport cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. Capitolele Acordului atingeau probleme precum: libera circulaţie a mărfurilor industriale, agricole şi piscicole; circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire a companiilor şi furnizarea de servicii între Comunitate şi România; efectuarea plăţilor şi concurenţa; cooperarea economică; cooperarea financiară şi cooperarea culturală.[2]

În 1993 la Copenhaga, statele membre au decis că statele asociate din Europa Centrală şi de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice şi politice necesare.

La data de 7 octombrie 1993, România a fost primită ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei, organism considerat a fi antecamera Uniunii Europene. Prin aderare la organizaţia de la Strasbourg, România îşi exprima ataşamentul faţă de valorile şi principiile democratice promovate de aceasta, întreprinzând măsuri concrete pentru implementarea lor şi ,în acelaşi timp, îndeplinind criteriul politic de aderare la Uniunea Europeană stabilit la Copenhaga.

Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a constituit un eveniment important în apropierea şi pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, el reprezentând premisa adoptării Strategiei de pre-aderare şi elaborării Strategiei naţionale de pregătire a aderării, cunoscută şi sub numele de Strategia de la Snagov, ce a fost adoptată de către Guvern pe 16 iunie 1995.

România a depus cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană, la Paris, pe 22 iunie 1995, împreună cu Declaraţia de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea îşi exprimau dorinţa de a susţine ideea de integrare europeană[3]. Data de 22 iunie 1995 reprezintă un moment istoric în evoluţia post-decembristă a României, moment de maximă conştientizare a rupturii definitive de trecutul est-european şi de angajare ireversibilă pe drumul integrării europene.

În iulie 1997, în urma adoptării Agendei 2000[4], Comisia şi-a publicat „Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană”. În martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an Comisia Europeană publică primul „Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană”. În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu).

Deşi iniţial se convenise ca integrarea să aibă loc simultan, pentru toate statele candidate (Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), întrucât, numărul ţărilor aspirante la aderare a crescut de la 6 la 12, s-a renunţat la acest principiu, recurgându-se la împărţirea candidaţilor în două „valuri”, denumite şi „regate”: valul I format din cele 6 ţări din grupul de la Luxemburg (Cipru, Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia şi Ungaria) şi valul II compus din celelalte 6 ţări ce făceau parte din grupul de la Helsinki (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia).

Prin decizia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de deschidere a negocierilor de aderare cu România, urmată de lansarea oficială, la 15 februarie 2000, a procesului de negociere a aderării României la Uniunea Europeană are loc trecerea către o nouă etapă de consolidare a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Deschiderea negocierilor a fost condiţionată de atingerea unui nivel minim necesar de adoptare şi punere în aplicarea acquis-ului comunitar, coroborat cu prezentarea unor documente de poziţie care să ateste această stare, şi care prezintă programe viitoare, credibile, de îndeplinire a cerinţelor de aderare.

În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentar european în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că „Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei”. Recomandările destinate autorităţilor române făceau referinţă la: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor poliţiei.

Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti, deoarece în acesta se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu România. „Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor menţionate în raport şi raportarea acestora către Parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei şi Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această ţară către un stat de drept. (...) Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru o monitorizare mai bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei europene deja adoptate de România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne”, se arăta în amendament.

După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă  s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României, iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al Uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celălalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. Comisarul european pentru extindere, Günter Verheugen, a exprimat de multe ori în vizitele sale dorinţa Uniunii de a vedea România cât mai repede ca membru cu drepturi depline al acesteia.

Sprijinul statelor membre ale Uniunii în ceea ce priveşte semnarea Tratatului de aderare cât mai curând posibil în 2005 şi aderarea efectivă în ianuarie 2007 fusese confirmat încă din cadrul Consiliilor Europene de la Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003) şi Bruxelles (decembrie 2003), afirmaţiile lui Günter Verheugen venind să întărească acest lucru.

România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului de iarnă al Uniunii Europene de la Bruxelles, din 17 decembrie 2004, ocazie cu care a fost confirmat încă o dată calendarul de aderare al ţării noastre. În acelaşi timp, României i s-a recomandat continuarea  reformelor şi implementarea angajamentelor asumate în negocieri referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne, politica în domeniul concurenţei şi politica de mediu. Este specificat, de asemenea, faptul că Uniunea Europeană va continua să monitorizeze pregătirile de aderare, aceasta considerând că România va fi capabilă să-şi asume obligaţiile de membru începând cu 1 ianuarie 2007.

În prezent starea negocierilor dintre România şi Uniunea Europeană se prezintă astfel:

Nr.	Capitol	închis	deschis
1	Libera circulaţie a mărfurilor	X	-
2	Libera circulaţie a persoanelor	X	-
3	Libera circulaţie a serviciilor	X	-
4	Libera circulaţie a capitalului	X	-
5	Dreptul societăţilor comerciale	X	-
6	Politica în domeniul concurenţei	X	-
7	Agricultura	X	-
8	Pescuitul	X	-
9	Politica în domeniul transporturilor	X	-
10	Impozitare	X	-
11	Uniunea Economică şi Monetară	X	-
12	Statistică	X	-
13	Politici sociale	X	-
14	Energie	X	-
15	Politici industriale	X	-
16	Întreprinderi mici şi mijlocii	X	-
17	Ştiinţă şi cercetare	X	-
18	Educaţie, formare profesională şi tineret	X	-
19	Telecomunicaţiile şi tehnologia informaţiilor	X	-
20	Cultură şi politica în domeniul audiovizualului	X	-
21	Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale	X	-
22	Protecţia mediului înconjurător	X	-
23	Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii	X	-
24	Justiţia şi afacerile interne	X	-
25	Uniunea vamală	X	-
26	Relaţii externe	X	-
27	Politica externă şi de securitate comună	X	-
28	Control financiar	X	-
29	Prevederi financiare şi bugetare	X	-
30	Instituţii	X	-
31	Diverse	X	-
-	Total	31	0

La 13 aprilie 2005, România a primit avizul conform al Parlamentului European, care a adoptat rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană; rezultatul votului din Parlament constând din: 497 voturi pentru, 93 împotrivă şi 71 de abţineri.

            Urmare a votului din Parlamentul European, Tratatul de aderare, comun pentru România şi Bulgaria, a fost semnat pe 25 aprilie 2005 – în aceeaşi zi cu votul din Consiliul Uniunii – în cadrul unei ceremonii oficiale ce s-a desfăşurat la Abaţia Neumünster din Luxemburg (în ţara care deţinea preşedinţia Uniunii), urmând ca cele două ţări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008, în urma aplicării clauzei de salvgardare – în cazul ţării noastre respectiva clauză este foarte strictă, reprezentând o situaţie fără precedent pentru o ţară candidată[5]. Odată semnat, este necesar ca Tratatul de aderare să fie ratificat în cadrul Parlamentului European, de toate statele membre ale Uniunii Europene, de Bulgaria şi de România. Ratificarea poate avea loc – în funcţie de legislaţia internă – în Parlament sau prin referendum. Potrivit Constituţiei modificate în 2004, ratificarea aderării României va avea loc în Parlament.

            Până în momentul de faţă, 19 state membre ale Uniunii Europene au ratificat Tratatul de aderare al României şi Bulgariei la UE, printre acestea aflându-se: Slovacia, Ungaria, Slovenia, Republica Cipru, Grecia, Estonia, Republica Cehă, Spania, Italia, Malta, Letonia, Marea Britanie, Portugalia, Lituania, Polonia, Suedia, Austria, Olanda şi Finlanda.

La 25 octombrie 2005, Comisia Europeană a publicat primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România, raport prin care sunt confirmate progresele importante realizate în pregătirea internă, şi măsurile ce urmează să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007.  Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni stat membru, cât şi criteriul unei economii de piaţă funcţionale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul Uniunii Europene”. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislaţiei interne la legislaţia Uniunii Europene şi va fi capabilă să-şi îndeplinească obligaţiile de stat membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii (lupta împotriva corupţiei, implementarea acquis-ului comunitar, asigurarea securităţii viitoarelor graniţe ale Uniunii Europene, politica concurenţei – o atenţie deosebită acordându-se problemei ajutoarelor de stat –, protecţia mediului) şi se va concentra pe consolidarea capacităţii administrative în ansamblul ei.

După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare, obţinând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituţiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenţei reprezentaţilor români la nivelul instituţiilor europene şi al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ permite României să îşi exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influenţa aceste decizii şi promovându-şi intereselor naţionale.

România participă ca observator activ în următoarele instituţii ale Uniunii Europene:

• Parlamentul European,
• Consiliul European,
• Consiliul Uniunii Europene,
• Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi – COREPER I şi II,
• Grupurile de lucru ale Consiliului,
• Comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei Europene,
• Comitetului Regiunilor şi Consiliului Economic şi Social.

După aderare, România va trece de la statutul de observator activ la cel de membru cu drepturi depline. România va deveni a şaptea cea mai mare ţară din Uniunea Europeană, din punct de vedere al populaţiei. Ţara va fi reprezentată de 35 de deputaţi în Parlamentul European, dar numărul acestora va scădea, printr-o reorganizare a locurilor din Parlament, stipulată în Tratatul de la Nisa. Limba română va deveni una dintre limbile oficiale ale Uniunii, urmând ca fiecare cetăţean al Uniunii să se poată adresa instituţiilor în această limbă.

În ceea ce priveşte opinia publică, în general, în România, ea este favorabilă integrării europene. Potrivit Eurobarometrului 64, desfăşurat în toamna anului 2005, încrederea românilor în Uniunea Europeană, deşi este încă cea mai mare între statele membre sau în curs de aderare, devine tot mai apropiată de cea a altor state membre: 64% faţă de 62% în Portugalia şi Grecia.[6]

Totuşi, deşi încrederea românilor în Uniunea Europeană şi în şansele pe care aceasta ni le oferă înregistrează cote satisfăcătoare, ar trebui să fim suspicioşi cu privire la pregătirea economică şi instituţională de care va beneficia România în momentul accederii în structurile europene[7]. Se consideră că România va fi mai puţin pregătită, în 2007, să facă faţă schimbărilor inevitabile cu care se va confrunta în momentul aderării sale, decât era Polonia cu un an înainte de a adera, în acest sens, faptul că România a primit acceptul pentru îndeplinirea criteriului economic, referitor la o economie de piaţă funcţională, abia anul trecut, cu doi ani înaintea aderării, în timp ce Polonia îl primise cu şapte ani înaintea aderării sale, constituie un element suficient de relevant.

 

[1] Mario Vargas Llosa, 21 septembrie 2005, Bucureşti.

[2] Prisăcaru, Ghiorghi; Georgescu, Şerban – „Istoria şi politicile Uniunii Europene”, Note de curs, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005.

[3] Melanie H. Ram, Ph.D. –  “Sub-regional Cooperation and European Integration: Romania’s Delicate Balance”.

[4] Document dat publicităţii de Comisia Europeană la 16 iulie 1997, el reprezentând, în esenţă, o strategie pentru consolidarea creşterii, a capacităţii concurenţiale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii către estul Europei.

[5] Conform articolul publicat în „Curierul Naţional”, pe 31 martie 2005 şi redactat de Cristina Popescu.

[6] Eurobarometrul de opinie 64.2 din toamna anului 2005 – “Declinul încrederii în UE şi al Euro-optimismului. România 2004 – 2005.”

[7]Conform studiului intitulat ”Romania vs Poland – a Narrowing Gap”, elaborat de ABN – AMRO România şi publicat în “Romanian Business Digest”, IBP Publishing & Conferences, martie 2006.