Procesul decizional, în negocierile comerciale desfăşurate la nivel internaţional, urmează o structură foarte bine definită, bazată într-o anumită măsură pe „metoda comunitară” de luare a deciziilor. În analiza acestui proces trebuie să acordăm o atenţie sporită faptului conform căruia, fiecare stat membru încearcă să exercite controlul asupra politicii comerciale a UE, în acest sens, cu cât problemele atinse prin această politică sunt mai sensibile, cu atât statele membre încearcă să-şi maximizeze controlul.
Analizând posibilitatea fiecărui stat membru de a-şi exercita controlul asupra modului în care este formulată şi condusă politica comercială a Uniunii Europene, se poate desprinde ideea conform căreia această capacitate a statelor membre este invers proporţională cu capacitatea UE, în ansamblul său, de a acţiona decisiv şi activ în cadrul sistemului comercial internaţional.
Articolul 133[1] din Tratatul CE clarifică problema competenţei CE în negocierea de acorduri comerciale bilaterale, plurilaterale sau multilaterale. Alineatele (3) – (7) din acest articol oferă procedurile decizionale necesare atunci când Comunitatea doreşte să încheie asemenea acorduri şi să angajeze negocieri în acest sens. Astfel, articolul 133 al Tratatului de la Roma prevede ca procesul decizional să se desfăşoare pe baza următoarelor trei etape distincte:
- În prima etapă, în prim plan se află Comisia Europeană (în cadrul acesteia, rolul cel mai important avându-l DG Comerţ) care elaborează o propunere transmisă ulterior Consiliului de Miniştri pentru obţinerea unui mandat de negociere.
- În a doua etapă, pe baza propunerii formulate de Comisie, Consiliul de Miniştri acordă „mandatul” de negociere, autorizând Comisia să lanseze negocierile; trebuie precizat, însă, faptul conform căruia eliberarea mandatului în cauză este opţională şi nu obligatorie, în acest sens, Consiliul având posibilitatea, însă nu şi obligaţia de a emite directive de negociere pe care Comisia trebuie să le respecte în negocierile deschise cu terţe ţări.
Formularea mandatului este precedată de o serie de activităţi pregătitoare, activităţi ce cad în sarcina grupurilor de lucru ale Consiliului. Colaborarea strânsă dintre Comisie şi Consiliul de Miniştri continuă chiar şi după lansarea negocierilor, în cadrul acestora, Comisia fiind obligată să consulte în mod regulat un comitet specific înfiinţat de Consiliu, mai bine cunoscut sub numele de „Comitet al articolului 133”[2]. La activităţile acestuia participă înalţi reprezentanţi ai ministerelor comerţului din statele membre ale Uniunii Europene, el având rolul de a furniza Comisiei, de-a lungul procesului de negociere, liniile directoare privind desfăşurarea negocierilor, dar şi de a controla acţiunile întreprinse de aceasta.
- Cea de-a treia etapă constă în adoptarea unui acord comercial, în acest sens existând mai multe reglementări: în domeniile în care există o competenţă comunitară exclusivă, pentru adoptarea acordului respectiv este necesar votul cu majoritate calificată[3] al Consiliului de Miniştri.
- În cazul acordurilor mixte care vizează domenii acoperite de competenţa partajată a CE şi a statelor membre este necesar votul unanim al acestuia[4].
Un caz aparte îl reprezintă aplicarea unor măsuri comerciale autonome, precum măsurile de salvgardare sau procedurile antidumping, în adoptarea cărora cel mai important rol îl joacă Comisia Europeană.
Parlamentul European are un rol relativ limitat în formularea politicii comerciale a Uniunii Europene, el fiind informat cu privire la desfăşurarea negocierilor acordurilor internaţionale. Parlamentul joacă un rol important doar în cazul adoptării unor acorduri de asociere cu ţări terţe – caz în care este necesar avizul său[5] – , sau când sunt negociate acorduri cu implicaţii bugetare sau instituţionale.
Prin „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa” se încearcă compensarea lipsei de responsabilităţi a Parlamentului European în formularea politicii comerciale comune, propunându-se ca acesta să emită un aviz conform pentru toate acordurile comerciale încheiate de Uniune, nu numai pentru acordurile de asociere.
Aşadar, în procesul decizional al UE din domeniul negocierilor comerciale externe, componenta esenţială este oferită de interacţiunea din cadrul triunghiului format din Comisia Europeană, Consiliu şi Comitetul 133 (conform figurii de mai sus), aceştia fiind principalii actori în formularea politicii comerciale comune.
[1] Articol ce face parte din titlul IX al Tratatului CE, respectiv titlul care abordează politica comercială comună a Comunităţii Europene. Titlul IX este constituit din patru articole, dintre care articolul 133 este cel mai important din perspectiva relaţiilor comerciale externe stabilite de Comunitate.
[2] Rolul acestui Comitet este cu atât mai important în situaţiile în care Consiliul nu adoptă niciun mandat. El se reuneşte lunar la nivelul titularilor săi, şi săptămânal la nivelul adjuncţilor. În afara acestuia, au mai fost înfiinţate şi următoarele Comitete 133 specializate: produse siderurgice, textile şi servicii.
[3] În acest sens, în UE cu 25 de membri, sunt necesare 231 de voturi din cele 321 disponibile pentru adoptarea acordului, cu condiţia ca cel puţin 62% din populaţia UE să fie reprezentată prin votul respectiv. Acordul nu va putea fi adoptat în cazul constituirii unei minorităţi de blocare, pentru formarea căreia sunt necesare 90 de voturi.
[4] Alineatul (5) din articolul 133 al Tratatului CE prevede adoptarea votului unanim în cazul în care acordurile internaţionale cu privire la aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală şi comerţului cu sevicii reprezintă legislaţia iniţială asupra acestor probleme în CE. Alineatul (6) din articolul 133 defineşte un număr de servicii care aparţin competenţei partajate dintre Comunitate şi statele sale membre, printre aceste servicii regăsindu-se comerţul cu servicii culturale şi audiovizuale; cel cu servicii sociale; comerţul cu servicii educaţionale şi cel cu servicii referitoare la sănătatea umană.
[5] În conformitate cu Tratatul CE, articolul 310.