Economie

Împrumuturile contractate de rezidenţii unei ţări pot fi clasificate în funcţie de tipul de creditori care le acordă.

• Împrumuturile acordate de creditorii oficiali pot fi :

1. Împrumuturi bilaterale(de la guverne străine) între bănci centrale şi organisme publice autonome. Împrumuturile bilaterale pot fi la rândul lor împărţite în :
2. concesionale – împrumuturi acordate de către ţările dezvoltate, ţărilor în curs de dezvoltare, furnizate de către agenţii de stat, locale sau centrale, sau de către agenţiile lor executive, fiecare împrumut întrunind următoarele caracteristici :

• are ca obiectiv principal promovarea dezvoltării şi bunăstării economice a ţărilor în curs de dezvoltare;
• are caracter concesional şi are un grad de concesionalitate^* de cel puţin 25%.

1. neconcesionale – împrumuturi oficiale ale ţărilor dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale. Ele include :

• tranzacţii oficiale bilaterale cu grad de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deşi au un grad mai ridicat de concesionalitate au ca scop principal facilitarea exporturilor;
• credite de la un exportator privat dintr-o ţară dezvoltată garantat de către o instituţie publică.

^*Gradul de concesionalitate reprezintă măsura în care condiţiile unui credit extern se abat de la condiţiile standard ale pieţelor internaţionale de capital în favoarea debitorului.

Formula după care se calculează gradul de concesionalitate al unui împrumut este următoarea :

Gradul de concesionalitate(%)=[(VN-VA)/VN]*100, unde

VN= valoarea nominală a împrumutului

VA= valoarea actualizată a împrumutului

VA=suma(R_t+I_t)*(1+i)^-n, unde

I= rata dobânzii pentru împrumut

R= ratele scadente

n= numărul de plăţi de efectuat

i= 10%, reprezentând rata de actualizare, aşa cum a fost convenită de OECD.

1. Împrumuturi multilaterale – împrumuturile organismelor internaţionale. Este vorba despre creditele oferite de Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare şi alte organisme internaţionale şi interguvernamentale. Şi acestea pot fi împărţite la rândul lor în concesionale şi neconcesionale în funcţie de aceeaşi factori ca şi în cazul împrumuturilor bilaterale.

Între instituţiile care acordă asistenţă financiară se află şi Fondul Monetar Internaţional. Obiectivele ajutorului financiar acordat de către acesta sunt echilibrarea macroeconomică şi ajustarea structurală. El joacă de asemnea un rol vital în renegocierea datoriilor între ţările debitoare şi creditorii publici sau privaţi şi ajută ţările debitoare în îmbunătăţirea noilor tehnici de finanţare.

Rezervele FMI pot fi utilizate în principal prin :

• Trageri asupra Fondului. Tragerea este o operaţiune prin care o ţară membră cumpără de la FMI monede ale altor ţări membre, plătind cu propria monedă. Tragerile se pot face fie direct, fie în cadrul unui aranjament stand-by pentru sprijinirea balanţei de plăţi care permite ca suma aprobată să fie trasă în tranşe, pe măsura îndeplinirii criteriilor de performanţă de către economia creditată.
• Finanţarea compensatorie a fluctuaţiilor încasărilor din export sau a plăţilor pentru import are ca scop sprijinirea ţărilor membre, care au înregistrat dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi, ca urmare a fluctuaţiilor încasărilor din exporturi sau a plăţilor pentru importuri. Această finanţare se adaugă, de obicei, la cea efectuată prin stand-by.
• Finanţarea stocurilor tampon de materii prime se realizaeză prin acordarea de credite ce pot totaliza sume până la 50% din cota de participare a ţării membre creditate la capitalul FMI. Stocurile constituite au drept scop realizarea unui echilibru între cererea şi oferta de materii prime, obţinând astfel o relativă stabilitate a preţurilor şi a încasărilor din exporturile de produse de bază.
• Facilitatea extinsă de ajustare structurală se referă la posibilitatea de a acorda asistenţă unei ţări membre(în general, unei ţări cu economie slab dezvoltată), pentru a face faţă deficitului balanţei de plăţi pe o perioadă mai îndelungată.
• Facilitatea de transformare sistemică reprezintă ultima creaţie în domeniu a FMI, fiind destinată sprijinirii ajustării structurale şi transformării sistemice a economiilor de comandă în economii de piaţă libere.

Informaţiile specifice referitoare la asistenţa concesională trebuie furnizată de către Ministerul Finanţelor şi Banca Centrală către unitatea de administrare a datoriei externe.

Este necesară acordarea unei atenţii deosebite atât informaţiilor despre utilizarea acestor credite, cât şi celor referitoare la serviciul datoriei aferent, pentru ca acestea să fie identice în procesul de monitorizare a datoriei externe şi în compilarea balanţei de plăţi sau în evaluarea programelor de investiţii în sectorul public.

Împrumuturile acordate de creditorii privaţi pot fi clasificate după cum urmează:

1. Creditele de export finanţează achiziţionări individuale de mărfuri sau servicii. La rândul lor, acestea pot fi împărţite în :

• Credite furnizor – reprezintă credite bancare acordate exportatorului, atunci când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operaţiunea presupune două relaţii distincte de creditare : un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen de la livrare; un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export.

Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze, să-şi întregească fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituţie specializată în finanţarea exporturilor din ţara lor.

• Credite cumpărător – reprezintă o finanţare directă acordată importatorului de către o bancă din ţara exportatorului pentru a-i pemite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenţie de credit între importator(sau banca sa) şi banca exportatorului.

Exporturile pe credit efectuate de operatorii economici din ţările dezvoltate reprezintă un supliment util la asistenţa concesională. Ratele dobânzilor sunt uneori parţial subvenţionate de guvernele ţărilor creditoare sau de organismele internaţionale implicate în acordarea acestui tip de credite. Un aspect important îl reprezintă faptul că guvernele ţărilor exportatoare dispun de agenţii de garantare  şi asigurare care protejează creditorii propriu-zişi împotriva riscurilor politice şi economice din ţara beneficiară. Astfel, creditele de export sunt deseori uşor accesibile, pe când împrumuturile de pe pieţele de capital sunt, uneori, imposibil de contractat. Ministerul de Finanţe trebuie să monitorizeze accesul la aceste credite astfel încât să se evite situaţii de supracreditare, care atrag imposibilitatea achitării la timp a serviciului datoriei aferente sau restricţionează sever accesul viitor la această sursă de finanţare.

1. Credite acordate de către bănci :
2. Liniile de finanţare(de credit) reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client, pe baza căreia ultimul poate obţine credite succesive într-o anumită perioadă, până la o sumă convenită. Clientul plăteşte suma stabilită numai pentru creditele efectiv utilizate, iar pentru sumele nefolosite din plafon, eventual plăteşte comision de neutilizare. În comerţul internaţional, prin linie de finanţare se înţelege plafonul recunoscut unei bănci sau companii de către o bancă străină, în scopul finanţării unor livrări la import de maşini, utilaje sau echipamente complexe.

Contractarea creditului în cadrul unei linii de finanţare are loc în momentul în care furnizorul străin livrează marfa spre ţara importatorului. Convenţiile bancare privind liniile de finanţare precizează de la început condiţiile de finanţare a livrărilor(rata dobânzii, perioada de rambursare, perioada de graţie, comisioanele bancare şi scadenţarul plăţilor aferente serviciului creditului). De asemenea, ele stabilesc valoarea minimă a contractelor care pot face obiectul finanţării, condiţiile de plată(de obicei, prin credit se acoperă 80-85% din valoarea contractului), precum şi perioada în care contractele pot fi prezentate spre finanţare. În ţările creditoare, o mare parte din creditele acordate în exterior, în cadrul liniilor de finanţare, sunt asigurate de agenţii specializate sub control guvernamental sau chiar subvenţionate de stat.

1. Creditul “revolving” se acordă la contractele de valori mari cu livrări succesive. El permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rată flotantă a dobânzii, care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobândă care este revizuită periodic, în general la 3 luni, pentru a se ţine seama de rata dobânzii pe temen scurt.
2. Cofinanţarea este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanţarea de noi proiecte de anvergură şi de necesitatea asigurării unei garanţii superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de împrumturi ţărilor membre.
3. Împrumuturi contractate de pe pieţele de capital

• Creditul sindicalizat reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică, numită consorţiu, unui beneficiar dintr-o ţară terţă. Consorţiul este format dintr-o bancă principală şi câteva bănci participante din ţări diferite, care se obligă să asocieze un număr de bănci terţe la acordarea creditului. Această formă de creditare a cunoscut o creştere deosebită în a doua jumătate a deceniului al optulea, prin lansarea de împrumuturi importante pe piaţa eurodevizelor în favoarea unor beneficiari terţi, de regulă, a unor guverne sau agenţii guvernamentale.
• Finanţarea pe piaţa euroobligaţiunilor.

Obligaţiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului lor asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă. Pe de altă parte, ele reprezintă o investiţie, care dă dreptul deţinătorului lor să obţină un venit ce reprezintă o dobândă pentru împrumtul acordat emitentului. Acesta, acordându-se prin detaşarea unei părţi din corpul obligaţiunii se numeşte cupon. În funcţie de mărimea şi modul se stabilire a cuponului acordat se disting mai multe tipuri de obligaţiuni.

O primă categorie sunt obligaţiunile care poartă un cupon ce se calculează ca un procent fix sau variabil, la valoarea nominală. Aici se încadrează obligaţiunile standard cu cupon prestabilit(fixed rate notes), în care investitorul primeşte anual un cupon stabilit procentual la valoarea nominală. Spre deosebire de acestă modalitate de stabilire a cuponului, la obligaţiunile cu dobândă variabilă(floating rate notes), cuponul este recalculat periodic, din şase în şase luni, cu o marjă fixă peste dobânda de pe piaţa interbancară londoneză la depozitele în eurodolari pe şase luni; se are însă în vedere faptul că acest cupon nu poate coborî sub un plafon minim prestabilit.

Un alt tip de obligaţiuni îl constituie obligaţiunile cu cupon zero(zero cupon bonds) care se caracterizează prin faptul că investitorul primeşte echivalentul dobânzii reprezentat de diferenţa între preţul de emisiune şi valoarea nominală la care sunt răscumpărate la scadenţă . obligaţiunile cu cupon zero sunt atractive pentru investitori când se aşteaptă declinul ratei dobânzii.

Un alt tip de obligaţiuni îl constituie aşa-numitele obligaţiuni precare(junk bonds). Spre deosebire de celelalte tipuri anunţate anterior, acestea au un cupon mare, implicând şi un grad mare de risc, deoarece sunt emise de firme care nu se bucură de o mare credibilitate pe piaţa financiară sau de firme noi.

O caracteristică a obligaţiunilor o constituie scadenţa la care sunt răscumpărate de către emitent.Pentru obligaţiunea standard(straight eurobond) scadenţa este fixă(o perioadă prestabilită) şi înscrisă pe obligaţiune. Există însă emisiuni de obligaţiuni cu scadenţa extensibilă sau retractibilă. Aceasta din urmă poate asigura o scadenţă finală lungă, dar poate fi răscumpărată, la opţiunea deţinătorului, după o perioadă mult mai scurtă.

Ca şi în cazul acţiunilor, pentru obligaţiuni există posibilitatea negocierii lor pe piaţa secundară la o valoare de piaţă, preţul variind în funcţie de cererea şi oferta pentru titulul respectiv, valoare care diferă de cea nominală.

D.Alte tipuri de credite private

• Factoring-ul este o tehnică de finanţare pe termen scurt a operaţiunilor de export, îndeosebi pentru bunuri de larg consum. Are la bază un contract comercial prin care o parte, numită factor, se obligă ca, în schimbul unui comision, să preia toate creanţele sub formă de facturi rezultate din vânzarea de mărfuri, pe care cealaltă parte, exportatorul, se obligă să i le trimită, inclusiv riscul de neîncasare a creanţelor. Factorul se substituie exportatorului în toate drepturile şi obligaţiile ce rezultă din rolul său de creditor. Exportatorul răspunde, în continuare, pentru livrările necorespunzătoare cu contractul şi pentru corectitudinea titlurilor de creanţe(facturile), suportă riscul valutar, menţinându-şi responsabilitatea pentru operaţiile din afara graniţei, apărute ca urmare a depăşirii plafonului de către client, cât şi pentru alţi clienţi decât cei prevăzuţi în contractul de factoring, pentru care factorul a acceptat încasarea facturilor.
• Leasing-ul s-a afirmat în ultimile decenii – îndeosebi în SUA şi ţările Europei Occidentale – ca metodă de finanţare pe termen mediu şi lung şi prin aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esenţă, leasing-ul este o formă de închiriere realizată de societăţi financiare specializate(societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către firme(beneficiare) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.

Leasing-ul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, şi societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în calitate de cumpărător şi un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ beneficiar.