Flagelul inflaţionist are rădăcini adânci în timp.
Ca fenomen economic, inflaţia se manifestă încă din antichitate, cu toate că nu a fost cunoscută sub această denumire. Unul dintre cele mai vechi documente cu privire la creşterea preţurilor,datează încă din timpul lui Alexandru cel Mare, cuceritorul Persiei (anul 300 î.C.).
Apoi fenomenul este semnalat într-o formă nuanţată în diferite perioade istorice ale Imperiului Otoman.
Sunt semnificative în acest sens şi datele provenite din timpul Împăratului Diocleţian, când Imperiul Roman de Apus a traversat o gravă criză economică şi politică, când mărirea preţurilor mărfurilor a fost considerabilă.
A urmat o perioadă de 1000 de ani, în care datele despre evoluţia preţurilor sunt aproape inexistente; dar nu pentru că nu a existat inflaţie. Dimpotrivă, se poate spune că o stare subfebrilă a circulaţiei monetare şi a preţurilor a fost prezentă întotdeauna[1], dar au lipsit instrumente adecvate de analiză, concepte de bază pentru a o caracteriza, precum şi un sistem statistic adecvat de culegere a datelor. Dovada o constituie faptul că nu mai târziu de secolul trecut, o serie de de dicţionare remarcabile ale timpului nici nu o menţionează.[2]
Cu toate acestea, nu se poate trage concluzia că termenul s-a remarcat mai târziu în vocabularul economic, pentru că în Anglia evoluţia preţurilor şi salariului real era urmărită încă din 1250.
Din 1250 au fost cunoscute perioade destul de lungi de stabilitate monetară 1275-1525.
Apoi, pot fi individualizate unele etape care pot fi caracterizate ca fiind proprii unui proces numit astăzi deflaţionist (1650-1750). În interiorul acestor etape, nu se poate spune că inflaţia a lipsit, din contră au fost momente inflaţioniste mai pronunţate, ca de pildă cel corespunzător afluxului masiv de metale preţioase ca urmare a descoperirii Americii.
După un alt secol de relativă stabilitate monetară (1650-1750), preţurile au început să crească în toate ţările Europene şi mai ales în Anglia, ca urmare a expansiunii creditului, mai exact a ofertei de credit, datorită dezvoltării fără precedent a reţelei bancare engleze.
O altă fază a inflaţiei, dacă putem spune aşa, a fost inaugurată de Revoluţia Franceză începând cu anul 1789 prin emisiunea de hârtie-monedă ( aşa-numitele “assignats” ).
Pentru început s-a recurs la o emisiune de 400 milioane de livres (denumirea veche a francului francez), ea a crescut la 1,2 miliarde livres în 1790, pentru a ajunge la 45,5 miliarde livres în 1796, care erau fără acoperire. În perioada care a urmat, situaţia s-a agravat foarte mult în Franţa, datorită războaielor napoleoniene.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut o oarecare stabilitate, îndeosebi în ţările mai importante din Vestul Europei. Deflaţia se explică prin reducerea costurilor produse de progresul tehnic (descoperirea maşinii cu abur şi folosirea ei pe scară industrială a revoluţionat din temelii întregul sistem al producţiei). Nu acelaşi lucru se poate spune despre o serie de state noi (din America Latină în particular) şi despre SUA, care au cunoscut un puternic puseu inflaţionist ca urmare a războaielor de recesiune (1861-1865), când au fost emise bilete de bancă neconvertibile, cunoscute sub denumirea de “green banks”.
Starea generală de stabilitate monetară relativă specifică secolului al XIX-lea, mai ales pentru Europa Occidentală, a creat o oarecare euforie în rândul economiştilor. Mulţi au fost înclinaţi să creadă că s-au găsit remedii pentru acest fenomen monetar, pe care nu aveau încă motive să-l definească drept inflaţie. Alţi economişti au fost convinşi că piaţa caracterizată prin libera concurenţă are capacitatea de a se autoregla.
Dar primul război mondial a învăţat oamenii să se teamă de inflaţie. După 1914, s-a dovedit acest fapt. După primul război mondial, Rusia a cunoscut inflaţie cu deosebire în perioada aşa-numitului “Comunism de Război”, care a durat în perioada cuprinsă între anii 1917-1920.
Germania a înregistrat între 1919-1923 cea mai spectaculoasă inflaţie din istorie, fenomen cu atât mai impresionant cu cât s-a produs în timp de pace, într-o ţară industrială., cu o infrastructură relativ dezvoltată (de exemplu expedierea unei scrisori simple în interiorul ţării costa nu mai puţin de 100 miliarde de mărci[3], o pâine care, în anul 1913 costa 0,63 de mărci, în noiembrie 1923 costa 201 miliarde de mărci).
Această stare de lucruri a debusolat populaţia, tradiţional obişnuită cu ordinea şi munca bazată pe o oarecare stabilitate monetară. În scurt timp însă, crearea Rentenbank şi Rentenmark, au realizat un “miracol”, în circulaţia monetară.
Austria şi alte ţări din Estul şi Centrul Europei au cunoscut o anumită inflaţie.
Franţa, în 1926, a înregistrat unul din cele mai importante seisme monetare, care au anticipat marea criză a anilor 1929-1933.
Pe acest fundal, postulatele teoriei clasice şi neoclasice nu mai puteau răspunde noilor probleme care au apărut. Argumentele aduse de ilustrul profesor englez John M. Keynes în legătură cu adevăratele cauze ale blocării mecanismului economic au deschis noi orizonturi interpretative fenomenului inflaţionist, şomajului şi întregului ansamblu de disproporţii macroeconomice.
[1] O analiză sintetică a fenomenului inflaţionist în ultimii 2500 de ani o face Anna J. Schawrtz în lucrarea Secular price change in historical perspective, apărută în Journal of Money Credit and Banking 5 (1), 1973, p.243-269.
[2] Se au în vedere dicţionarele: Coquelin et Guillaumin, apărut în 1852; Leon Say apărut în 1894; Alfred Neymark 1898 ş.a.
[3] Encyclopedia Britanica, William Benton Publisher, 1968, p. 241.