Economie

1. Scurt istoric

După prezentarea fenomenului inflaţionist la nivel mondial, putem face o prezentare a tendinţelor mondiale adaptate la specificul evoluţiei economiei româneşti, ţinând seama şi de principalele evenimente din istoria României care au avut influenţe directe asupra puterii de cumpărare a banilor. Periodizarea evoluţiei fenomenului inflaţionist are în vedere momentul creării sistemului monetar din România, cele două conflagraţii mondiale, perioada economiei centralizate şi evenimentele din decembrie 1989.

Până la reforma monetară din 1867, în Ţările Române au existat o mare varietate de monede, care pot fi analizate prin delimitarea a cinci etape[1] din punct de vedere a circulaţiei monetare.

Prima etapă este reprezentată de perioada premergătoare apariţiei monedelor propriu-zise când pe teritoriul Daciei se foloseau aşa-zisele obiecte-monede, formate din inele, unelte şi alte lucruri din metal preţios.

A doua etapă o constituie intrarea pe teritoriul Daciei a monedelor popoarelor cu care dacii au avut relaţii de schimb. După modelul acestor monede, dacii încep să bată propriile monede.

Despre etapa a treia, cuprinsă între retragerea administraţiei romane şi întemeierea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească, nu prea există informaţii din punct de vedere numismatic.

Întemeierea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească şi pierderea drepturilor acestora de a bate monedă reprezintă a patra etapă.

În această etapă între anii 1661-1664, ultimul domn moldovean care a emis monedă proprie a fost Dabija-Vodă la Suceava. În legătură cu această perioadă I. Răducanu susţine că “după descoperirea Americii, metalele preţioase, în special aurul, au invadat pe pieţele vechiului continent. Am avut atunci ceea ce se cheamă o inflaţiune de aur care a provocat o urcare a preţurilor de mărfuri la 150% într-un interval relativ scurt.”[1]

Fenomenul este sesizat şi de P. Bezbackh, conform căruia în perioada 1500-1600 creşterea preţurilor a fost de 400%.

Pierderea dreptului de a bate monedă se produce la mijlocul secolului al XVII-lea şi durează până la 1867. Aceasta este cea de-a cincea perioadă, caracterizată prin circulaţia a o mulţime de monede străine.

În această perioadă, Ţările Române plătesc Imperiului Otoman tribute; pe tronul ţării sunt aduşi diferiţi domni fanarioţi. Apoi, în urma războaielor ruso-turce, Rusia intervine tot mai mult în viaţa economică şi politică a Ţărilor Române, în urma cărora li se impun Regulamentele Organice (1830).

Această etapă se finalizează în 1867, când, după sistem European, se legiferează primul sistem monetar bimetalist românesc, care a putut fi pus în practică după cucerirea independenţei de stat (prin participarea la războiul din 1877).

În urma celor prezentate mai sus se poate spune că în Ţările Române, de-a lungul timpului a existat un haos monetar, cauzat de existenţa unui număr foarte mare de monede “bune” şi “rele”, haos care a provocat pierderi mari producătorilor, vânzătorilor şi contribuabililor.

Din analiza făcută de Frederic Loisel pentru ţările din Europa de Vest în perioada 1840-1910, rezultă că preţurile au crescut cu 20%. În urma celor prezentate pentru perioada 1840-1867, această creştere în cazul teritoriilor româneşti a fost cu mult mai mare, dar fără să depăşească 100%.

Anii 1868-1900, au avut printre altele ca obiectiv principal aplicarea noii legi monetare din 1867 (obiectiv care avea să se realizeze o dată cu declararea Independenţei de Stat din 1877 şi prin care se stabilea raportul de schimb între leii vechi şi cei noi, precum şi între monedele străine şi noul leu). În anul 1877, au avut loc dezbateri asupra legii biletelor ipotecare, dezbateri prezentate de C. I. Băicoianu în “Istoria Politicei Noastre Monetare”. Din cele prezentate rezultă o stare inflaţionistă însemnată, ale căror cauze se regăseau în deficitele bugetare anuale, care urmau a fi acoperite prin bilete ipotecare cu dobândă de 10%

În următorii 10 ani se atragerea unui important capital străin în România, ceea ce a dus la echilibrare a balanţei de plăţi externe. Apoi, legea specială de încurajare a investiţiilor autohtone din 1887 coroborată cu legea biletelor ipotecare, cu posibilitatea emiterii de bani de hârtie şi cu dezvoltarea creditului în ţară, a condus la acumularea unor tensiuni inflaţioniste în economia Regatului Român.

În 1889, Regatul Român a optat pentru schimbarea sistemului monetar bimetalist cu cel monometalist, ceea ce a determinat o creştere a preţurilor de 15-20%.[2]

La începutul secolului al XX-lea, România face faţă primei crize de supraproducţie , în condiţiile unei minime devalorizări monetare. Câteva aspeste inflaţioniste, din această perioadă, privesc următoarele:

în 1912 sunt acordate facilităţi noi investitorilor străini, ceea ce a dus la influenţarea balanţei de plăţi externe;

după primul război mondial leul valora doar 2.3-3 centime de aur[3];

creşterea preţurilor cu aproximativ 15% după unificarea sistemului monetar al României cu cel din Transilvania, în urma Unirii din 1918;

declanşarea stabilizării de fapt a dus, în 1927, la revalorizarea leului cu 40% faţă de 1926.

În perioada de avânt economic până la intrarea României în cel de-al doilea război mondial (1934-1941), indicele mondial al preţurilor a crescut de la 35,8% (în 1934) la 47,5% (în 1937), ceea ce a influenţat balanţa comercială a ţării. Balanţă activă a ţării începe să fie influenţată de scăderea preţurilor ce avea să vină din ianuarie 1938. Indicele preţurilor în decembrie 1941 a fost de 412%, ceea ce scoate în evidebţă eforturi financiare şi perioada grea în care intra ţara, o rată a inflaţiei de 300% şi scăderea continuă a puterii de cumpărare a leului.

Perioada celui de-al doilea război mondial aduce României o rată a inflaţiei necunoscută până atunci, datorită restricţiilor la care a fost supusă economia prin participarea la război, apoi datorită secetei prelungite din anii 1945-1946. După un şir de evenimente economico-financiare, sociale şi politice se constată o creştere a preţurilor de aproape 7000% , ceea ce a impus realizarea reformei monetare din 15 august 1947.

Între anii 1948-1989 se realizează o nouă reformă monetară, mai mult din raţiuni politice decât monetare. Conform noii ideologii marxist-leniniste, inflaţia nu putea fi recunoscută, deoarece era considerată un fenomen specific numai economiilor capitaliste.

Rata inflaţiei pentru România în perioada 1950-1970 a fost de aproximativ 15% şi de maxim 8-10% pentru anii 1970-1980. După 1980, România înregistrează una din cele mai mici rate ale inflaţiei din cadrul ţărilor foste socialiste, care nu a depăşit 5% pe an.

Această concluzie se bazează pe faptul că pentru toate ţările socialiste literatura de specialitate pune în evidenţă o inflaţie ascunsă. Datele statistice cu privire la rata inflaţiei şi creşterea indicelui preţurilor nu pot oferi o imagine reală asupra fenomenului inflaţionist, deoarece preţurile se caracterizau prin stabilitate oficială. În realitate însă, lipsa produselor conduceau la speculaţii din partea comercianţilor ceea ce ducea la creşterea preţului de vânzare prin sume adiţionale.

Perioada de după decembrie 1989 s-a caracterizat prin încercări de atingere a obiectivelor specifice politicii economice a ţării. Aplicarea cu întârziere a măsurilor economice a dus la revenire la o rată a inflaţiei de 8%pe lună în 1997. Creşterea preţurilor şi rata medie lunară a inflaţiei în România, în perioada 1990-1999, sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul 1.: Evoluţia IPC anual şi a ratei inflaţiei medii lunare (în %)

Sursa: Buletin Statistic de Preţuri, Anul XI, nr. 1/2000.

Tabelul de mai sus scoate în evidenţă cinci perioade prin care a trecut economia ţării noastre între 1990-1999:

1. Perioada de acalmie a preţurilor în lunile ianuarie-octombrie 1990, când s-au “supersatisfăcut” cererile populaţiei, prin utilizarea diferitelor rezerve ale ţării şi s-au ţinut sub control preţurile. Din punct de vedere statistic nu au fost făcute înregistrări pentru evidenţierea creşterii preţurilor.
2. Perioada cuprinsă între noiembrie 1990-1993 debutează liberalizarea preţurilor. Anii 1991 şi 1992 se caracterizează printr-o creştere medie lunară impresionantă a preţurilor. În 1993, preţurile sunt din nou în creştere, după anul electoral 1992.
3. Perioada de dezinflaţie între anii 1994-1996, când rata medie lunară a inflaţiei nu depăşeşte 4,1%.
4. Anul 1997 se caracterizează printr-o inflaţie galopantă, când se revine la o medie lunară de 8%.
5. Perioada de dezinflaţie (1998-1999), când se reuşeşte menţinerea inflaţiei între 2,9-3,8% pe lună.

O privire retrospectivă asupra evoluţiei inflaţiei scoate în evidenţă multiple faţete ale acestui fenomen economic. Orice cercetător se confruntă cu numeroase greutăţi în caracterizarea cât mai exactă a inflaţiei.

Oricum am privi lucrurile este clar că de la terminarea celui de-al doilea război mondial şi până acum, inflaţia s-a caracterizat prin cel puţin trei trăsături şi anume: o tendinţă vizibilă de creştere, o puternică variabilitate pe perioade mai scurte de timp şi printr-o nuanţată diferenţiere a ratelor dintre ţări.

De asemenea, omenirea a străbătut o perioadă de enorme transformări nu numai în economie şi tehnică, dar şi în spiritual şi gândirea economică. Cei mai mulţi analişti vorbesc de intrarea într-o “epocă a inflaţiei”, când aceasta nu mai este privită ca un fenomen accidental, ci ca un însoţitor permanent al dezvoltării, completându-se nu numai cu crizele de subproducţie, dar şi cu şomajul cronic de masă. Inflaţia a început să fie prezentată ca un flagel, ca un drog, ca un cancer, ca o boală incurabilă a economiei. Originea ei a încetat să mai fie căutată numai în sfera monetară a economiei, începând să se facă responsabilă de aceasta întreaga politică financiară a statelor, materializată în manevrarea greşită a unor pârghii ce ocupă un loc cheie în mecanismul de funcţionare a economiilor naţionale. Este vorba de o politică excesivă de credit, de practica deficitelor bugetare, de capacitatea de a folosi integral sau parţial forţa de muncă, de legăturile ce se stabilesc între acumulare şi investiţii.

În fond, concepţia modernă cu privire la inflaţie nu neglijează cauzele care o provoacă, ele reprezentând şi acum esenţa reflecţiilor economice asupra subiectului, dar preferă elaborarea unui tablou cât mai exact asupra efectelor ce le declanşează, adaptându-le mai bine sistemelor economice şi monetare actuale. În felul acesta se obţin informaţii teoretice şi practice mai nuanţate, localizate mai bine în timp şi spaţiu.

Evoluţia fenomenului inflaţionist va fi şi de aici încolo legată de perspectivele economiei mondiale, urmărite pe termen lung şi mediu.

2. Cauzele inflaţiei în ţara noastră

Să încercăm să vedem mai departe ce influenţe au avut factorii care generează inflaţie, în România, în perioada de tranziţie la economia de piaţă.

Procesul de trececere la economia de piaţă prezintă într-o anumită măsură riscuri datorate costurilor economice şi sociale. Tranziţia este însoţită de criză generală ceea ce duce la declanşarea fenomenelor negative precum inflaţia. Tranziţia economiei româneşti este dificilă, făcându-se prin abandonarea unor capacităţi de producţie, prin sistarea unor lucrări de investiţii, prin şomaj şi faliment. Costul economic al tranziţiei este determinat de reconversia tehnică şi tehnologică impusă de criterii de eficienţă si rentabilitate, de devalorizarea monedei naţionale, de creşteri bruşte, nesimultane de preţuri. A fost necesar să se stabilească priorităţile, deciziile şi răspunsuri necesare fiecărui moment de cotitură, lucru care depinde de gradul şi măsura în care populaţia receptează şi răspunde imperativelor tranziţiei. Ţara noastră s-a confruntat cu un proces inflaţionist de durată şi amploare ridicate, ca urmare a unor cauze ce ţin de condiţiile mediului economic românesc, cât şi de configuraţia specifică a politicii sale economice.

Cauzele inflaţiei se regăsesc în distorsiunile intervenite la nivelul politicii preţurilor, a salariilor, în distorsiunile la nivel monetar, fiscal, valutar şi, nu în ultimul rand, ca urmare a implicaţiei factorului politic în probleme monetare. Inflaţia camuflată a anilor `80 s-a manifestat virulent începând cu anul 1990.

Moştenirile trecute au ieşit la iveală şi aceasta datorită mai multor cauze:

1. În primul rând, sistemul de preţuri era rigid şi rupt de realitatea economică, era incapabil să transmită un semnal pentru corectarea alocării resurselor reale. România înregistra la sfârşitul anului 1989 cel mai centralizat regim de formare a preţurilor comparativ cu restul ţărilor răsăritene. Mai mult, preţurile controlate administrativ erau completate de un excedent de masă monetară, într-un mediu în care inflaţia era reprimată administrativ.
2. În al doilea rând, dezechilibrele care se pot corecta numai de-a lungul unui proces al cărui ritm depinde nu numai de consistenţa politicii macroeconomice, ci şi de capacitatea de reacţie a sectorului real.
3. Apoi, proliferarea indisciplinei financiare şi creşterea pe o scară fără precedent ale arieratelor agenţilor economici au reprezentat forma prin care aceştia au urmărit acomodarea pseudo-monetară a nevoilor excesive de resurse.
4. Şocurile externe, prin multiplele lor faţete, au contribuit la amplificarea procesului inflaţionist. În ramurile pentru care piaţa externă se îngustase, sau au dispărut, s-a făcut cu acumulări de stocuri, ceea ce a reprezentat o altă acomodare inflaţionistă la economia de piaţă.
5. În al cincilea rând, imposibilitatea recuperării creanţelor externe a dominat fluxul scontat de resurse reale pentru aprovizionarea pieţei interne determinând înrăutăţirea raportului cerere-ofertă, ceea ce a cauzat o creştere suplimentară de preţuri.
6. Un factor deosebit de sensibil a fost fragilitatea politică şi socială internă în perioada următoare înlăturării regimului centralizat. Înprejurări critice au limitat capacitatea de adaptare a unor soluţii radicale de stabilizare macroeconomică, chiar dacă acestea ar fi fost mai eficiente pe termen lung. Varianta aleasă a fost terapie prudentă graduală.

În urma analizei cauzelor care au amplificat procesul inflaţionist în România, se poate deduce că în prima parte a perioadei de tranziţie fenomenul inflaţionist a fost folosit pentru a se încerca reglarea disfuncţionalităţilor moştenite. Odată cu liberalizarea preţurilor, în noiembrie 1990, prin inflaţie s-a sperat să se reducă valoarea reală a stocurilor, a creditelor neperformante şi să se elimine excesul de masă monetară.

Deci, inflaţia a constituit o cale de atenuare pe termen scurt a şocurilor din perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare folosit de guvernanţii vremii. Mai mult, pe seama accelerării inflaţiei s-a sperat a se limita declinul economic. Perioada care a urmat, a întărit opinia conform căreia disfuncţionalităţile economice nu pot fi soluţionate pe cale monetară. De fapt, concluzia care s-ar putea desprinde este că, pentru o economie în tranziţie, inflaţia reprezintă o “pârghie” de perpetuare a vechilor structuri şi de menţinere a risipei şi ineficienţei.

În perioada 1990-1996, evoluţia către economia de piaţă a fost caracterizată printr-un ritm lent. A fost necesară modificarea comportamentului agenţilor economici. Intervalul analizat a avut erori şi oscilaţii de politică economică care au fost speculate, ceea ce a generat severe efecte inflaţioniste.

Până la sfârşitul anului 1992, s-a menţinut relativ puternică “iluzia monetară” reprezentată de atenţia acordată de cetăţean mai degrabă nivelului nominal al însemnelor băneşti, decât valorii reale care este dată de puterea de cumpărare. Menţinerea iluziei a defavorizat puternic pe deţinătorii de economii băneşti, care au fost erodate de inflaţie prin rate negative în termenii reali ale dobânzilor. Ar fi fost de aşteptat, ca deţinătorii de active băneşti să se preocupe mai mult de schimbarea în active reale care să le protejeze puterea de cumpărare.

În cursul anului 1993, pierderea iluziei monetare a fost un fenomen tot mai evident. Reducerea relativă a depozitelor în sistemul bancar şi CEC şi orientarea preferinţelor pentru păstrarea în valute a economiilor au reprezentat semne ale acestui proces.

Scăderea cererii reale de bani s-a măsurat prin accelerarea vitezei de rotaţie a banilor care a fost evidenţiată începând cu luna mai a anului 1993. Urmările au fost severe. România anului 1993 avea un puternic climat hiperinflaţionist.

La începutul anului 1994 “jocurile de întrajutorare” au intrat în criză datorită deficienţelor în privinţa onorării angajamentelor şi a proastei administraţii. Consecinţa a fost resimţită prin scăderea presiunii asupra cererii de numerar disponibil populaţiei fiind atrase de dobânzi ridicate oferite de banca comercială pentru depozite.

Inflaţia evolutivă a cunoscut un proces de calmare sub efectul politicii stabilizatoare promovată în domeniul monetar şi bugetar, preţurile la consumator au sporit pe parcursul anului cu doar 61,7%, comparativ cu 295,5% înregistrate în anul precedent.

Câştigurile salariale reale au înregistrat pentru prima dată din 1990 o evoluţie pozitivă în condiţiile în care salariile care au crescut cu 95,9% au devansat creşterea preţurilor care a fost de 61,7%.

Indexarea nu asigură în sine menţinerea puterii de cumpărare, ci are tendinţă de a duce la scăderea puterii de cumpărare. Pe seama efectului inflaţionist, creşterea salariilor trebuie să se bazeze pe creşterea productivităţii muncii. Indexările au fost făcute pentru protejarea păturilor defavorizate ale populaţiei şi au devenit în practică mijlocul de perpetuare a inflaţiei. Masa monetară a crescut cu 138,1% respective cu 10649 miliarde lei. Rata medie lunară de creştere a masei monetare este de 7,5%, care a devansat rata medie lunară a inflaţiei măsurată prin preţurile la consumator. Această creştere poate fi interpretată şi ca o câştigare a încrederii în moneda naţională manifestată prin încetinirea vitezei de rotaţie a banilor.

Ca efect al inflaţiei este şi creşterea numerarului cu 109,85%. Se constată manifestarea economiei subterane. Eliminarea ei s-a încercat prin măsurile oficiale luate în anul 1996, prin Ordonanţă 15/1996.

Inflaţia foarte crescută din primii ani ai tranziţiei a fost frânată în anii 1994, 1995 prin reducerea ei de aproximativ 5 ori în anul 1994 faţă de 1993, după care a urmat o reducere la jumătate în 1995 faţă de 1994.

Masa monetară a crescut în anul 1995 cu aproximativ 72% , pentru a ajunge la sfârşitul anului 1995 la un volum de 18278 miliarde de lei. Ritmul mediu anual de creştere de 4,6 % a devansat cu mult rata medie a inflaţiei de 2,1%. Acest fapt confirma continuarea procesului de remonetizare a economiei. Recâştigarea încrederii în moneda naţională este reflectată şi de încetinirea vitezei de rotaţie a banilor de la 4,7 rotaţii, în anul 1994, la 4 rotaţii, în anul 1995, şi de creşterea numerarului în circulaţie. Situaţia este critică deoarece ritmul său de creştere este egal cu cel al masei monetare în sens larg. Evoluţia numerarului a fost influenţată şi de schimburile intervenite la începutul anului 1995 în sistemul de decontare, ceea ce a dus la încetinirea mişcării banilor.

Afacerile care au fost lovite de această reglementare au reacţionat prin alimentarea economiei subterane. În anul 1995, creşterea masei monetare cu 71% nu a dus la o inflaţie de magnitudine ci doar la inflaţie de circa 30%, datorită creşterii cu aproximativ 7% a PIB şi scăderii vitezei de rotaţie cu aproximativ 20%. Anul 1996 se anunţa a fi un an în care relaxarea politicii monetare şi valutare înregistrate în primele 6 luni ale anului, creşterea preţurilor de consum de 140,3% şi a masei monetare de 22,908 miliarde de lei vor genera o puternică avalanşă inflaţionistă. Aceasta a fost cauzată de o iarnă foarte lungă, anul electoral, distorsiunile persistente din economie şi încetinirea procesului de privatizare. În a doua jumătate a anului 1996, cifrele estimate privind rata inflaţiei erau mai pesimiste. Evoluţia inflaţiei pentru finele anului se consideră a fi în jur de 60%. Cifrele publicate de Banca Naţională a României indică creşterea lichidităţilor în economie, ca urmare a finanţării deficitului bugetar. În condiţiile persistenţei marilor dezechilibre structurale, finanţarea direcţionată a unor sectoare (mai ales agricole) ar crea noi injecţii monetare cu grave urmări inflaţioniste. Saltul excesiv al preţurilor reprezintă de fapt un nou impuls datorat inflaţiei prin costuri.

3. Spirala inflaţionistă

Oricât am încerca să delimităm doar cauzele sau doar efectele, ele se întrepătrund. Sinteza cauzelor sau efectelor care au generat procesul inflaţionist în ţara noastră, este greu de făcut dar nu imposibil.

O primă cauză cu efectul său o regăsim în liberalizarea treptată, în mai multe etape, a preţurilor. Aceasta s-a făcut motivându-se limitarea costurilor sociale pe care le-ar fi inclus liberalizarea totală şi brutală a preţurilor, dar efectul în plan economic a fost prelungirea perioadei de instabilitate, favorizarea comportamentelor speculative şi limitarea capacităţii de reacţie a agenţilor economici şi de adaptare a cererii şi ofertei la modificările succesive ale preţurilor. Corelaţia directă dintre creşterea peste limitele de dezechilibru a masei monetare şi cea a preţurilor este greu de negat, dar mecanismul de transmitere se dovedeşte a nu fi câtuşi de puţin liniar. Elementul care se impune este viteza de rotaţie a banilor care, la rândul ei, reflectă cererea de monedă din economie.

A doua cauză-efect este relevată de modul de formare a preţurilor în primele etape ale liberalizării care nu au eliminat vechile racile din activitatea întreprinderilor ci doar le-a transferat efectele pe seama consumatorilor. Practic, agenţii economici au evitat restructurarea propriei activităţi, transferând risipa, ineficienţa şi costurile exagerate în preţuri de desfacere excesiv de ridicate. Acest comportament care a condus la intrarea într-o primejdioasă spirală inflaţionistă a fost favorizat, în prima etapă, de excesul monetar, iar apoi de pseudolichiditatea creată prin arieratele de plăţi.

A treia cauză şi efect totodată, se regăseşte în modul în care procesul liberalizării preţurilor a fost programat să se desfăşoare sincronizat cu alte măsuri de politică economică vizând eliminarea monopolului, încurajarea concurenţei şi restructurarea la nivel sectorial şi microeconomic. Întârzierea realizării unora din obiectivele propuse, precum şi mediul extern extrem de nefavorabil, criza din Golf, prăbuşirea pieţei CAER, întârzierea finanţării externe, au afectat procesul de restructurare constituid elemente de alimentare suplimentară a inflaţiei.

Mecanismele de indexare sunt concepute îndeosebi din raţiuni de ordin social şi aplicate fără corelaţia necesară cu evoluţia producţiei şi a productivităţii muncii. Acestea au conferit procesului inflaţionist caracteristici structurale.

Arieratele de plăţi între întreprinderi au diminuat interesul clienţilor pentru negocierea prudentă a preţurilor cu furnizorii, generând creşterea inflaţiei. Astfel, la sfârşitul anului 1991, arieratele brute se cifrau la 1777 miliarde de lei, ceea ce reprezenta 56% din PIB. Sistemul monetar românesc era în prag de colaps. Rezolvarea a fost găsită în “compensarea globală”, fără o “injecţie” suplimentară de monedă. Dar problema arieratelor a apărut din nou în anul 1992, situându-se la un procent de 30% de PIB. Politica dobânzilor înalte şi eliminarea subvenţiilor a fost cea care a încercat să rezolve dificila problemă a substituţilor temporari ai banilor interni.

O altă cauză-efect o reflectă distonanţele politici monetare, de credit şi de preţuri care au fost câteodată relaxate sau uitate din raţiuni politice. Astfel, de exemplu, deşi în anul 1992 era un puternic val inflaţionist dar datorită alegerilor electorale nu au fost majorate preţurile şi nu au fost aplicate măsuri de absorbţie a masei băneşti în exces, efectul s-a văzut un an mai târziu când inflaţia a ajuns în vârf. La acel moment, aceleaşi prevederi sumbre se anunţau şi pentru sfârşitul anului 1996 şi anul 1997.

Hotărârile administrative fără suport real au reprezentat următoarea cauză-efect. Astfel, pentru a câştiga credibilitatea externă se suspenda activitatea pieţei valutare interbancare la 21 de bănci, marea lor majoritate private, aceasta pentru că o asemenea măsură este mai uşor de luat decât una de perfecţionare a mecanismului.

Deşi se ştiau gravele probleme ale băncilor Dacia Felix şi Credit Bank, Banca Naţională a emis în circulaţie o masă monetară de 2000 miliarde de lei, echivalând cu 10% din masa monetară a ţării. Aceasta, nefiind absorbită de un spor corespunzător de produse, a generat un nou val inflaţionist, care şi-a arătat efectele în anul 1996.

Mecanismul creditării preferenţiale, care ani de-a rândul a alimentat economia cu credite preferenţiale acordate ramurilor nerentabile (industria extractivă, agricultura), reprezenta de fapt o subvenţie deghizată, s-a concretizat în următoarea cauză-efect.

Politica dobânzilor înalte a fost concepută ca măsură antiinflaţionistă care însă s-a transformat într-un propulsor al inflaţiei.

Un alt efect negativ a fost excesul relativ de lichiditate din economie antrenat de abundenţa creditării preferenţiale şi majorarea artificială a cererii de valută. Aceasta se datora nu numai migraţiei naturale de valută (pentru valorificarea reală a disponibilităţilor băneşti ce se puteau realiza prin majorarea importurilor ), ci şi cererii de valută pe motive speculative. Ambele fenomene au majorat dezechilibrul pe piaţa valutară contribuind la deprecierea leului. Masa bănească în circulaţie, mai ales în numerar, a fost amplificată şi datorită efectului nedorit al jocurilor de întrajutorare şi al fondurilor mutuale.

O altă cauză a creşterii acesteia a fost şi imobilizarea ei în credite nerambursate la scadenţă. Cauzele acestora au fost multiple. Afacerile la acest început de economie de piaţă au fost fragile şi difuze. O problemă importantă este viabilitatea afacerii care dă siguranţă băncii că-şi va recupera împrumutul şi dobânda.

Având în vedere modificările macroeconomice generate de politicile economice şi sociale adoptate de economia românească care a înregistrat seisme inflaţioniste puternice, seisme care au fost resimţite şi în rezultatul activităţii de creditare a băncilor româneşti, riscurile “calitative” reprezintă mediul în care nu pot fi controlate sau influenţate prin decizii administrative afacerile agenţilor economici.

Faptul că inflaţia a fost un fenomen real şi uneori neglijat, a avut efecte asupra întregului organism economic al ţării. Analiza inflaţiei are în vedere: adâncirea dezechilibrului intern între cerere şi ofertă, dezorientarea agenţilor economici, accentuarea dezechilibrelor sectoriale ale economiei, creşterea deficitelor bugetare, deprecierea monedei naţionale în raport cu devizele străine, scăderea puterii de cumpărare a societăţii, dezorganizarea sistemului bancar, vicierea politicilor de creditare şi slăbirea competitivităţii economiei naţionale. Nu trebuie să uităm şi impactul suferit de costurile energiei în creştere.

Încrederea sau lipsa de încredere a populaţiei în puterea de cumpărare a monedei naţionale depinde de posibilităţile acesteia de a-şi satisface cu moneda pe care o deţine cât mai multe trebuinţe în sensul procurării bunurilor şi al serviciilor necesare. În condiţiile unor ample variaţii ale valorii monedei naţionale, când puterea de cumpărare a banilor de la sfârşitul unui ciclu de producţie este mult diferită de puterea de cumpărare a acestora de de la începutul acestui ciclu, mărimea reală a cheltuielilor de producţie efectuate apare în mod evident deformată, imposibil de determinat. Este foarte probabil, de exemplu, ca un întreprinzător să înregistreze la sfârşitul unui ciclu de producţie în condiţii de instabilitate monetară, un număr mai mare de unităţi monetare decât ar fi putut obţine dacă moneda ar fi fost stabilă. În situaţia în care puterea de cumpărare a fiecărei unităţi monetare a scăzut comparativ cu perioada precedentă, chiar dacă numărul total al unităţilor monetare obţinute de acesta este mai mare, dimensiunea profiturilor sale totale este mai mică la încheierea ciclului de producţie decât dacă unitatea monetară ar fi fost stabilă. În situaţia în care puterea de cumpărare a fiecărei unităţi monetare a scăzut comparativ cu perioada precedentă, chiar dacă numărul total al unităţilor monetare obţinute de acesta este mai mare, dimensiunea profiturilor sale totale este mai mică la încheierea ciclului de producţie decât dacă unitatea monetară ar fi fost stabilă sau nu ar fi obţinut profit.

Inflaţia din ţara noastră, pe care o percep în mod nemijlocit numeroase categorii sociale prin creşterea galopantă, permanentă şi generală a preţurilor, prin scăderea continuă a puterii de cumpărare a banilor, generează o nouă redistribuire a veniturilor sociale, care se face în defavoarea categoriei de populaţie cu venituri fixe. Scăderea puterii de cumpărare a banilor afectează marea masă a consumatorilor cu venituri mici privându-i de posibilitatea celei mai bune satisfaceri a cerinţelor de consum în limitele unei producţii date şi a unor venituri date. Efectul de deformare a repartizării veniturilor este o caracteristică a inflaţiei de pretutindeni. Inflaţia avantajează pe anumiţi titulari de venituri şi dezavantajează pe alţii, modificând sfera repartiţiei. După cum se ştie, în economiile de piaţa întotdeauna există bogaţi şi săraci, iar caracteristica inflaţiei este că-i slăbeşte pe cei slabi, şi-i întăreşte pe cei bogaţi. Subiecţii economici cei mai slabi sunt cei care încă nu au început lupta economică (copii, tineri) sau cei care au încetat-o (persoane în vârstă, pensionării).

Efectul inflaţiei din ţara noastră a determinat şi va determina pe unii agenţi economici să nu-şi plaseze capitalurile în ramuri productive, optând pentru plasarea acestora în comerţ unde li se oferă posibilitatea obţinerii unor profituri mai mari şi în perioade relativ mai scurte decât în alte domenii de activitate. Situându-ne în sfera efectelor asupra sectorului real menţionăm faptul că investiţiile interne au suferit puternic datorită inflaţiei. Incertitudinile privind costul resurselor atrase, corelate cu lipsa acumulărilor necesare dezvoltării sau chiar dacă acestea s-au efectuat, ritmul inflaţiei a determinat pierderea substanţei financiare pe calea erodării valorii reale. De asemenea, procesul investiţional a fost afectat de incertitudinea pe care o generează pe de o parte inflaţia iar pe de altă parte accesul limitat la resursele valutare

Deci, instabilitatea monetară afectează procesele fundamentale ale reproducţiei sociale, de fapt însăşi fiinţa naţională. Procesul inflaţionist din ţara noastră a fost alimentat şi de anumite măsuri luate în economie în domeniul privatizării. De exemplu, Fondurile Proprietăţii Private şi Fondurile Proprietăţii de Stat, care au acumulat resurse şi au creditat unităţi nerentabile. Fondurile Proprietăţii Private au la ora actuală numai 150 de miliarde de lei acumulaţi (lichidităţi) pe care le-au fructificat sub forma plasamentelor în bănci şi doar puţine plasamente în firme rentabile.

O altă consecinţă a inflaţiei a fost conservarea patrimoniului întreprinderilor şi distorsionarea informaţională. Astfel, prin Legea nr.114/1991 s-a hotărât calcularea amortizării aferente doar a mijloacelor aflate în lucru. Amortizarea cuvenită pentru restul de mijloace care sunt în conservare se înregistrează într-un cont în afara bilanţului (ct. 8045). Această înregistrare îi crează agentului economic o încărcare parţială a costurilor şi un profit necuvenit creând totodată în economie o creştere economică artificială reflectată în mărimea PIB şi a celorlalţi indicatori.

Impactul social al inflaţiei româneşti a fost resimţit de o serie de categorii ale populaţiei, care erau complet nepregătite pentru ceea ce urma să însemne economia de piaţă. Şomajul care s-a instalat a fost de fapt costul social al reformei economice. Forţa de muncă ocupată a receptat diferit repercursiunile inflaţiei de-a lungul perioadei de reformă. Relaţia inflaţie-şomaj este privită ca o relaţie cauzală. Dacă se acceptă o rată mai ridicată a şomajului vom avea posibilitatea de diminuare a inflaţiei şi ţinerea ei sub control, iar dacă vrem mai puţin şomaj, relaţia inversă este evidentă. Politica adoptată de România acestor ani, s-a confruntat cu dilema mai mult şomaj sau mai multă inflaţie? Răspunsul la această problemă este greu de dat, deoarece economia de piaţă are mai puţin în vedere elementul social şi mai mult pe cel economic.

Dar ideal ar fi ca şi şomajul şi inflaţia să fie la niveluri considerate aceptabile.

Concluzionăm, arătând că inflaţia înregistrată în primii ani ai tranziţiei a fost stăvilită datorită politicilor de stabilizare macroeconomică şi antiinflaţioniste promovate îndeosebi în domeniul monetar, fiscal şi de venituri.

Bibliografie

1. Alexandru Ţugui, Inflaţia. Concepte, teorii şi politici economice, Ed. Economică Bucureşti, 2000
2. Dumitru Tudorache, Constantin Puianu, Dan Moraru, Constantin Răzvan Caracota, Moneda, bănci, credit, Ed. Sylvi, Bucuresti, 2001, pag 54-59
3. Alexandru Tasnadi, Alina Creţu, Anticipaţiile adaptative şi raţionale în teoria inflaţiei, Ed. ASE, Bucureşti,2000
4. Cecilia Iliescu, Inflaţia în România, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997
5. Constantin Zaman, Econometrie, Ed. Pro Democraţia, 1998
6. Clementin Ivan-Ungureanu, Sistemul Conturilor Naţionale-Tabel Intrări- Ieşiri, Societatea “Adevărul” SA, Bucureşti, 1997.
7. Coste Valeriu, Inflaţia, Ed. Gaudeamus, Iaşi, 1993
8. Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual Universitar, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
9. Dr Lect. Pintilescu Carmen, Analiza seriilor de timp, Elemente de curs
10. E. Biji, T. Baron., L. Tovissi, P. Wagner, Al Isac-Maniu, M. Korka, D. Porojan, Statistică teoretică şi economică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1991
11. 10 Eugen Ş. Pecican, Macroeconometrie, Politici Economice Guvernamentale şi Econometrie, Ed. Economică, Bucureşti, 1996
12. Florina Tănase, Preţurile şi indicatorii macroeconomici., Ed All Beck, Bucureşti, 1998
13. Gh. Postelnicu, Rsorturile inflaţieicontemporane, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999
14. 13 Helmut Frisch, Teorii ale inflaţiei, Ed.
15. I. Căpanu, P. Wagner, C. Mihuţ, Sistemul Conturilor Naţionale şi agregate macroeconomice, Ed. All, Bucureşti, 1994
16. 15.Jaba Elisabeta– Statistica, Ediţia a treia, Editura Economică,2002
17. 16 Ovidiu Tănăsoiu, Andreea Iluzia Iacob, Econometrie(Studii de caz), Ed. ASE, Bucureşti, 1998
18. Theodor Popescu, Practica modelării şi predicţiei seriilor de timp, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1991
19. Răducanu Viorica, Stegăroiu Ion, Popescu Constanţa, Badea Gabriel, Neagu Cornelia , Macroeconomie. Mondoeconomie, Ed. Bobliotheca, Bucureşti, 2000.
20. www.bnro.ro

[1] Periodizarea este inspirată după Băicoianu, C. I., Istoria politicei noastre monetare si a Bancii Nationale, Ed. Tiparul romanesc, Bucuresti,  p.3-54.

[2] Răducanu, I., Stabilizare monetară, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p.28

[3] Răducanu, I., Op. Ciatată., Bucureşti, p. 21.