1.Dificultăţile tranziţiei
După dezmembrarea Uniunii Sovietice şi declararea în anul 1991 a independenţei sale, Republica Moldova a fost implicată într-un proces complicat de tranziţie sub multiple aspecte. Pe plan intern Moldova a păşit într-o tranziţie tridimensională – spre un sistem politic bazat pe valorile democratice, spre independenţa statală şi economia de piaţă. În context internaţional se impunea ca Moldova să se încadreze şi să se adapteze la procesele intense de globalizare şi de tranziţie la societăţile de tip informaţional.
Însă, pe parcursul ultimilor 12 ani s-a dovedit că tranziţia are loc în condiţiile unei pronunţate insuficienţe de pregătire a managerilor de toate nivelurile, precum şi a populaţiei pentru activitatea în noile realităţi istorice. Procesele care au loc în spaţiul postsocialist, inclusiv în Republica Moldova, nu au analog în istoria omenirii şi, de la ţară la ţară, decurg foarte diferit, cu toate că structurile instituţionale şi cadrul legislativ nou-create pretutindeni sînt aproximativ aceleaşi, fiind transpuse din alte sisteme, cărora le sînt proprii tradiţii culturale şi psihologice cu totul diferite de cele care se formase în ţările Pactului de la Varşovia.
Nefiind adaptate prin cercetări ştiinţifice şi strategice la condiţiile concrete ale ţării, transpuse identic în alte realităţi culturale, psihologice, geopolitice şi geoeconomice, noile structuri apărute în Republica Moldova s-au dovedit a fi ineficiente.
Declinul economic în Republica Moldova a avut cauze comune cu alte ţări în tranziţie, cît şi cauze specifice. Dintre cauzele comune, principalele au fost: (a) reducerea cererii finale în rezultatul destrămării legăturilor economice din cadrul fostelor Consiliu de Ajutor Economic Reciproc şi Uniunii Sovietice; (b) liberalizarea preţurilor şi a comerţului exterior în condiţiile unor importante diferenţe iniţiale dintre preţurile interne şi externe; (c) reducerea investiţiilor de stat; (d) efectele “dezorganizării” şi lipsei de coordonare în procesele de reformare, cînd structurile vechi se descompuneau, iar apariţia celor noi avea loc haotic; (e) fenomenele hiperinflaţioniste; (f) exportul ascuns de capital, delapidările resurselor investiţionale şi creditare de la stat în condiţiile nerespectării disciplinei financiare şi legislaţiei fiscale etc.
În Republica Moldova au avut loc grave nereuşite în procesele privatizării, reorganizării şi restructurării întreprinderilor, ceea ce a cauzat, în majoritatea cazurilor, ineficienţa lor economică.
2. Transformări structurale în industrie
În industrie privatizarea a avut loc în conformitate cu prevederile Legii cu privire la privatizare adoptată în iulie 1991, luîndu-se ca bază modelele respective ale Cehiei şi Rusiei, adică cu aplicarea bonurilor patrimoniale. Organizarea privatizării a decurs cu asistenţa organismelor internaţionale: USAID, reprezentată în Republica Moldova de compania „Price-Waterhouse”, PBN, şi a programului TACIS. Fiind pregătită în decurs de 3 ani şi începînd abia în iulie 1994, privatizarea în masă a decurs în ritmuri exagerat de mari şi s-a încheiat către finele anului 1995.
Practica activităţii economice a întreprinderilor privatizate contra bonuri patrimoniale a demonstrat, în absoluta majoritate a cazurilor, o lipsă de eficienţă şi competitivitate, precum şi de receptivitate faţă de metodele contemporane de management şi faţă de tehnologiile avansate, cauza principală fiind motivarea slabă a managementului acestor întreprinderi provocată de interesele corporative divergente ale numărului imens de coproprietari.
Privatizarea în masă nu a atins principalele sale scopuri, care constau în: (a) transformarea cetăţenilor în proprietari reali - calitate care ar fi asigurat o sporire a veniturilor acestora; (b) obţinerea unor venituri substanţiale în buget în urma vînzării patrimoniului; (c) atragerea masivă a investiţiilor locale şi străine; (d) modernizarea economiei, sporirea competitivităţii mărfurilor şi serviciilor; (e) asigurarea unor ritmuri accelerate de creştere economică; (f) crearea clasei mijlocii - baza existenţei în stat a unei societăţi democratice şi stabile.
Cauzele principale ale acestor nereuşite au fost următoarele: (a) tărăgănarea proceselor de privatizare în masă, iar mai apoi efectuarea ei în termeni foarte restrînşi şi în condiţii de instabilitate politică; (b) imperfecţiunile cadrului legislativ şi instituţional din domeniu; (c) efectuarea privatizării, în majoritatea absolută a cazurilor, fără restructurarea anterioară a întreprinderilor; (d) estimarea incorectă a valorii patrimoniului destinat privatizării; (e) implicarea slabă în activitatea de privatizare a ministerelor de ramură, a organelor puterii locale şi a reprezentanţilor societăţii civile, a specialiştilor şi experţilor independenţi; (f) lipsa mecanismelor de monitorizare şi de influenţă din partea statului asupra activităţii întreprinderilor după privatizare; (g) ineficienţa activităţilor de restructurare a întreprinderilor private efectuată de către agenţiile specializate; (h) lipsa de coordonare şi imperfecţiunea activităţilor postprivatizare; (i) managementul defectuos al întreprinderilor privatizate şi alţi factori negativi.
În procesul privatizării s-a admis un şir de încălcări ale Legii cu privire la privatizare, au avut loc multiple cazuri de neîndeplinire a contractelor de vînzare-cumpărare la privatizarea contra mijloace băneşti, îndeosebi privind onorarea obligaţiunilor de către noul proprietar privat de a investi în dezvoltarea întreprinderii.
3. Transformări structurale în agricultură
Cu toate că Concepţia reformei agrare şi a dezvoltării social-economice a satului a fost adoptată prin Hotărîrea Parlamentului nr.510-a-XII din 15 februarie 1991, iar Codul funciar, care constituia baza legislativă a privatizării terenurilor agricole, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1992, procesele de privatizare în agricultură au decurs anevoios, contradictoriu şi cu mari întîrzieri.
Tergiversarea reformelor în agricultură a condus la degradarea bazei tehnico-materiale a ramurii şi sistemelor de management, financiare, de resurse umane şi a celor de integrare orizontală şi verticală între verigile complexului agroalimentar. Concomitent avea loc dezmembrarea vechilor întreprinderi colective (colhozurilor, sovhozurilor şi întreprinderilor intergospodăreşti).
Etapa finalizatoare de privatizare în masă a terenurilor şi patrimoniului agricol a avut loc abia în anii 1998-2000 în cadrul Programului Naţional “Pămînt”, organizat şi finanţat de către USAID. Concomitent cu privatizarea, în cadrul programului nominalizat, vechile gospodării colective au fost reorganizate în întreprinderi noi, bazate pe proprietatea privată: gospodării de fermieri, societăţi cu răspundere limitată, întreprinderi individuale etc.
Dreptul de a obţine în proprietate privată cote de teren agricol îl aveau membrii colhozurilor, lucrătorii sovhozurilor sau ai altor tipuri de întreprinderi agricole, inclusiv pensionarii acestor organizaţii, listele respective întocmindu-se la situaţia din 1 ianuarie 1992, indiferent de momentul privatizării. Dreptul patrimonial al persoanelor care au decedat după data indicată a trecut la moştenitorii acestora. Persoanele care au fost angajate în gospodăriile agricole după data menţionată au fost lipsite de dreptul de proprietar de teren. Această categorie foarte numeroasă de populaţie rurală, rămasă fără proprietate, este supusă unor riscuri sporite, legate de şomaj şi sărăcie.
Dreptul de proprietate asupra terenului agricol l-au avut şi alte persoane, inclusiv cele transferate din localitate în întreprinderi intergospodăreşti, care se aflau în serviciu militar, deţineau în alte localităţi funcţii elective, persoanele supuse represiunilor politice, foştii proprietari cu condiţia că se vor stabili în localităţile respective etc. Pînă la 50% din cota de teren echivalent a fost dat în proprietate persoanelor din sfera socială cu vechime în muncă nu mai puţin de 25 ani pentru bărbaţi şi 20 pentru femei. Persoanele ce nu au atins aceste termene de vechime în muncă au rămas neîmproprietărite, constituind un segment social deosebit de sărac, format de persoane de vîrstă înaintată.
În procesul privatizării s-a admis o puternică fărîmiţare a exploataţiilor agricole, deoarece cotele de teren, în multe cazuri, au fost distribuite în mai multe parcele, uneori în număr de pînă la 10-12, amplasate în diferite locuri ceea ce a provocat o reducere substanţială a activităţilor economice în agricultură, provocînd sărăcirea populaţiei rurale.
O mare problemă este insuficienţa cunoştinţelor şi gradul scăzut de pregătire în domeniile economic, agronomic, zootehnic, de management, juridic etc. a majorităţii fermierilor individuali şi a conducătorilor (liderilor) noilor exploataţii agricole formate în rezultatul privatizării şi reorganizării întreprinderilor colective.
În mediul rural există probleme acute ce ţin de: (a) accesul limitat la echipament şi mijloace de producţie; (b) rata înaltă a dobînzii la credite şi accesul limitat al acestora pe termen lung; (c) lipsa experienţei de planificare a business-ului; (d) infrastructura slab dezvoltată (în special, reţeaua slab dezvoltată a drumurilor şi calitatea joasă a acestora), insuficienţa canalelor de comercializare, precum şi a serviciilor de păstrare şi transportare; (e) insuficienţele considerabile ale sistemului de transfer şi implementare a tehnologiilor moderne, precum şi a serviciilor de marketing, informaţionale şi de consultanţă.
Populaţia rurală cunoaşte insuficient drepturile sale legitime de proprietar, care sînt asigurate prin titlul de deţinător al cotei de teren agricol, prin certificatul de proprietar al cotei valorice din patrimoniul întreprinderilor agricole, prin certificatul ce confirmă dreptul de acţionar al unei sau mai multor întreprinderi, sau că este deţinătorul acţiunilor unui fond de investiţii. În consecinţă, există multe cazuri de încălcare a drepturilor de proprietar ale cetăţenilor şi de remunerare inadecvată a acestora, atunci cînd ei transmit în arendă cotele de teren agricol şi cotele valorice de patrimoniu agricol, sau la obţinerea dividendelor în calitatea lor de coproprietar în societăţile pe acţiuni. Aceste fenomene provoacă creşterea diferenţelor de venituri şi sărăcirea populaţiei rurale.
4. Declinul transformaţional
Ca urmare a declinului transformaţional (Anexa 1), Produsul Intern Brut (PIB) al Republicii Moldova a înregistrat cea mai puternică scădere dintre toate ţările postsocialiste, parcurgînd 3 etape distincte: prima etapă - recesiunea bruscă în anii 1990-1994, cînd PIB s-a diminuat cu 60%; a doua etapă – stagnarea depresivă sau recesiunea lentă în perioada 1995-1999, la sfîrşitul căreia PIB a scăzut pînă la 34% din nivelul anului 1990; a treia etapă – relansarea în anii 2000, 2001 şi 2002, cînd PIB a crescut respectiv cu 2,1%, 6,1% şi 7,2%. Tendinţa de creştere economică s-a menţinut şi în decursul anului 2003, în primul semestru al căruia PIB s-a majorat în termeni reali cu 6,5% faţă de perioada similară a anului precedent.
Deşi relansarea din ultimii 3 ani a permis o anumită redresare a situaţiei social-economice, PIB–ul anului 2002 a atins doar nivelul celui din 1994 şi 40% din volumul PIB înregistrat în anul 1990.
Unele cauze principale ale declinului economic şi, prin urmare, ale sărăciei în Republica Moldova, sînt descrise în subcompartimentul „A” al prezentului compartiment. Pe lîngă acestea, există şi cauze specifice ţării noastre, principala fiind conflictul transnistrean, care s-a soldat cu existenţa pe teritoriul ţării a două sisteme politice, economico-financiare şi vamale esenţial diferite. Imposibilitatea de a asigura controlul asupra teritoriului transnistrean şi a frontierei estice a ţării provoacă descurajarea investitorilor străini, criminalizarea societăţii, extinderea contrabandei şi economiei tenebre. Conflictul transnistrean reprezintă un real pericol pentru stabilitatea şi securitatea regională şi europeană. Pentru soluţionarea acestei probleme este necesară cooperarea cît mai intensă şi coordonarea acţiunilor dintre autorităţile Republicii Moldova, comunitatea internaţională şi statele-garante.
Dezindustrializarea a constituit un alt factor major al declinului economic. Dacă în anul 1993 ponderea industriei în PIB constituia 39%, atunci în anul 2002 – doar 19%. Pînă în anul 1990 în ţară activau 15 întreprinderi ale complexului electronic, inclusiv ale complexului militar industrial al fostei Uniuni Sovietice. Posedînd tehnologii avansate şi competitive în domeniu, această industrie ar fi putut constitui baza economiei naţionale în secolul XXI, asigurîndu-i competitivitatea la nivelul ţărilor europene înalt industrializate. În anul 1990 contribuţia acestor întreprinderi alcătuia circa 17-19% din PIB, în prezent – doar 1,5%, iar unele din ele şi-au încetat activitatea.
În ţară are loc emigrarea în masă a forţei de muncă. Numărul total al celor emigraţi peste hotare în căutarea unui loc de muncă constituie, conform datelor Departamentului Migraţiune, circa 600 mii oameni sau 37% din populaţia economic activă, partea preponderentă a cărora fiind de vîrsta cea mai productivă – între 20 şi 40 ani. Absoluta majoritate a emigranţilor se află ilegal peste hotare şi de aceea sînt lipsiţi de cele mai elementare drepturi pe pieţele străine de muncă.
În economia ţării a avut loc o reducere dramatică a investiţiilor în capital fix, astfel încît în anul 2000 acestea au alcătuit doar o zecime din nivelul anului 1990 (drept urmare, o mare parte din sectoarele economiei posedă fonduri de un înalt nivel de uzură fizică şi morală, de tehnologii învechite).
Un impact negativ asupra competitivităţii mărfurilor şi serviciilor îl are degradarea potenţialului ştiinţifico-tehnologic şi inovaţional. Dacă la începutul anilor 90 Republica Moldova ocupa locul 6-7 în lume după numărul personalului ştiinţifico-tehnologic raportat la 10 mii de locuitori, iar cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare (C&D) constituiau 2,8% din PIB, atunci în prezent numărul personalului ştiinţifico-tehnologic este de 4 ori mai mic decît în 1990, iar cheltuielile bugetare pentru C&D constituie doar 0,2% din PIB.
Potenţialul productiv al principalelor resurse naturale se reduce rapid din cauza managementul defectuos al acestora. În pofida faptului că solurile moldoveneşti sînt cunoscute ca cele mai fertile în Europa (aproape 80% din teritoriul ţării este acoperit de soluri negre – cernoziomuri – soluri de cea mai înaltă productivitate), intensitatea eroziunii acestor soluri, de asemenea, e cea mai înaltă în Europa. Exploatarea abuzivă a terenurilor agricole, poluarea resurselor acvatice din cauza utilizării, decenii la rînd, a unor cantităţi enorme de îngrăşăminte chimice şi pesticide şi dezvoltării de proporţii a vităritului, au provocat un impact primejdios asupra mediului, în special asupra solurilor, apelor şi biodiversităţii. Estimările valorice ale costurilor sociale şi economice, cauzate de poluarea mediului şi degradarea resurselor naturale, demonstrează că ţara anual înregistrează pierderi în sumă de peste 200 mil. dolari SUA.
Declinul economic a fost generat şi de alte cauze, cum ar fi: (a) dependenţa totală de sursele energetice din exterior şi consumul exagerat de energie la o unitate de PIB (de 3-4 ori mai mare decît în ţările avansate); (b) veniturile mici şi capacitatea redusă de cumpărare ale populaţiei; (c) politica fiscală restrictivă şi administrarea defectuoasă a impozitelor şi taxelor; (d) dimensiunile substanţiale ale datoriilor externe, nivelul cărora întrece valoarea PIB-ului anual; (e) imperfecţiunile mediului de afaceri (reglementări şi controale excesive, corupţie, protecţionism, birocratism); (f) dimensiunile considerabile ale economiei tenebre; (g) dobînda înaltă la creditele acordate sectorului real al economiei; (h) criza financiară din anul 1998 din Rusia – principalul partener comercial al ţării; (i) calamităţile naturale: secetele din 1992, 1994, 2000 şi 2003, gerurile şi îngheţurile din 1993, 1996-1998, 2002-2003, chiciura din 2000, ploile torenţiale, inundaţiile şi alunecările de teren frecvente etc.
Circumstanţele enumerate au influenţat negativ economia naţională în decursul unui întreg deceniu, generînd grave probleme, inclusiv fenomenul sărăciei. Identificarea şi conştientizarea acestor probleme este o condiţie absolut necesară pentru elaborarea Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei, pentru determinarea acţiunilor şi măsurilor concrete în prezent şi pe viitor.
În pofida tendinţelor de creştere economică din ultimii 3 ani, fragilitatea macroeconomică rămîne o problemă majoră. Economia de scară mică a Republicii Moldova şi cu grad înalt de deschidere (conform rezultatelor anului 2002 volumul exporturilor de bunuri şi servicii a constituit 53,6% în raport cu PIB, iar al importurilor – 79,3%), este expusă puternic riscurilor şi factorilor externi, în special celor regionali.
Evoluţia relaţiilor economice internaţionale în perioada suveranităţii a avut un caracter fragil, fiind marcată de o serie de şocuri, inclusiv criza financiară regională din anul 1998. Sectorul extern rămîne extrem de vulnerabil, printre factorii de impact fiind: (a) aplicarea prematură a politicilor de liberalizare; (b) structura comerţului de bunuri preluată din perioada sovietică, în care predomină bunurile agroalimentare; (c) dependenţa de resursele energetice importate de la unu-doi furnizori; (d) aria geografică restrînsă a pieţelor de desfacere, dependenţa excesivă faţă de pieţele instabile din est şi pătrunderea insuficientă pe pieţele ţărilor dezvoltate; (e) predominarea în comerţul cu statele dezvoltate a bunurilor produse în „lohn”, cu utilizarea forţei de muncă ieftine autohtone, fără operarea investiţiilor semnificative în retehnologizare; (f) emigrarea ilegală a forţei de muncă şi incertitudinile generate de acest fenomen; (g) eficienţa redusă a asistenţei economice nerambursabile de peste hotare.
Deficitul cronic al contului curent în perioada de referinţă a fost generat de importurile în creştere de bunuri şi servicii, neacoperite de fluxurile modeste de investiţii străine. Gradul redus de repatriere a veniturilor agenţilor economici autohtoni, precum şi accesul limitat la pieţele internaţionale de capital, au condiţionat aplicarea mecanismelor de finanţare excepţională.
Gradul înalt de îndatorare a ţării (la sfîrşitul anului 2002 datoria externă a constituit 1334,9 mil. dolari SUA sau 82,2% în raport cu PIB) afectează grav balanţa de plăţi atît direct, prin povara serviciului datoriei, cît şi indirect, reducînd ratingul de ţară şi semnalînd riscuri sporite pentru investiţii.
Fluxurile investiţionale din exterior sub formă de investiţii directe în capital social şi împrumuturi de la firme-mamă, investiţii de portofoliu în titluri de valoare, investiţii sub formă de împrumuturi au înregistrat anumite modificări structurale. Dacă la începutul perioadei de tranziţie ele erau cu preponderenţă sub formă de capital social, în ultimii ani s-au majorat împrumuturile de la firmele-mamă. Totodată, investiţiile străine directe în sectorul energetic au fost atestate în proporţie de 67% sub formă de „swap”-uri de datorii pentru resursele energetice importate, nefiind, practic, investiţii reale.
Doar 42% din investiţiile în capitalul social au fost destinate sferei de producere. O parte considerabilă – 28% din împrumuturile de la firmele-mamă, au termenul de scadenţă pînă la 1 an, iar 35% au fost contractate cu costuri înalte (rata dobînzii peste 10%) şi comportă riscuri sporite. Investiţiile de portofoliu s-au înregistrat, în cea mai mare parte, în sectorul guvernamental, sub formă de obligaţiuni şi bonuri de trezorerie.
Aderarea Republicii Moldova, în anul 2001, la OMC nu favorizează deocamdată îmbunătăţirea situaţiei pe termen scurt, deoarece întreprinderile autohtone sînt slab informate cu privire la avantajele statutului de membru al OMC şi ale regimului comercial preferenţial cu Uniunea Europeană şi SUA, insuficient pregătite pentru a face faţă competiţiei. Reducerea vulnerabilităţii sectorului extern şi a economiei în ansamblu implică trecerea de la modelul extensiv de integrare în economia mondială la cel intensiv, care va contribui la creşterea eficienţei schimburilor internaţionale.